Ambele tabere care dezbat TUG (teologia ultimei generaţii) sunt de acord că poziţia pe care cineva o ia cu privire la natura păcatului este fundamentală pentru ceea ce va crede în materie de mânturie şi perfecţiune[1]. Dar acesta este locul în care convingerile asumate de cele două tabere se despart.
Video înrudit: Două evanghelii, un conflict, o biserică unită – partea 1 (Moştenirea luminii 1)
Susţinătorii TUG cred că păcatul din viaţa umană este rezultatul unei alegeri, nu al naşterii. Ei susţin că natura păcătoasă moştenită a umanităţii nu poate fi confundată cu păcatul însuşi. De cealaltă parte, oponenţii TUG cred că păcatul şi natura păcătoasă moştenită sunt unul şi acelaşi lucru, prin urmare, toţi cei de după Adam au fost născuţi păcătoşi.
Acest articol va căuta să exprime clar ceea ce Scriptura şi scrierile lui Ellen White învaţă cu privire la acest subiect.
Natura voluntară a păcatului uman se regăseşte clar pe paginile Bibliei: „Sufletul care păcătuieşte acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său!” (Ezechiel l8:20; a se vedea şi Deuteronomul 24:16)[2] „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat.” (Iacov 4:17). În altă parte, cartea lui Iacov arată clar că îndemnurile naturii carnale, luată separat de alegere, nu constituie păcat: „Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului, şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1:14-15).
Cu alte cuvinte, doar atunci când pofta zămisleşte apare păcatul, deci păcatul este o alegere. Să fii doar atras, sau ispitit, de dorinţele poftei nu este păcat. Ellen White confirmă:
„Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana care îl pot enerva chiar şi pe cel mai bun dintre oameni; dar dacă ele nu sunt îngăduite, dacă sunt îndepărtate ca respingătoare, sufletul nu este mânjit de vină şi nimeni nu este poluat prin influenţa lor.”[3]
În altă parte ea scrie:
„Păcatul vorbirii de rău începe cu nutrirea gândurilor rele. Şiretenia include necurăţia în toate formele ei. Un gând necurat tolerat, o dorinţă nesfântă nutrită şi astfel sufletul este contaminat, integritatea lui compromisă.”[4]
Pasajul din Ezechiel este cu precădere decisiv în discuţia aceasta, din moment ce conform doctrinei păcatului originar, toţi oamenii poartă nelegiurea tatălui lor Adam. Dar textele de mai sus spun clar că bărbaţii şi femeile îşi poartă propriile păcate şi îşi dobândesc propria vină prin alegere. Ei nu au nevoie să împrumute de la Adam nici păcatul, nici vina.
Mai mult, citatele anterioare ale lui Ellen White spun clar că nici stârnirea îndemnurilor păcătoase, nici prezenţa gândurilor păcătoase, nu constituie păcat prin sine. În ambele cazuri, este necesar un act al voinţei pentru a interveni păcatul. Aceasta ne ajută să înţelegem că în timp ce, conform lui Ellen White, „în natura [omenească] există o înclinaţie către rău, o putere căreia, dacă nu primeşte ajutor, nu i se poate împotrivi”[5], această înclinaţie către rău nu este identificată de pana inspirată cu răul însuşi. Alegerea liberă este necesară pentru ca păcatul să devină realitate în viaţa persoanei.
Poate cel mai folosit pasaj, în încercarea de a susţine cu Scriptura doctrina păcatului originar, este Romani 5:12-19. Merită să îl cităm complet:
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este imputabil câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu au păcătuit printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o imagine a Celui ce avea să vină. Dar cu greşeala nu este ca şi cu darul fără plată. Căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul făcut prin har, care este printr-un singur om, Isus Hristos, s-a dat din belşug celor mulţi. Şi nu cum a fost prin unul care a păcătuit, este şi cu darul: căci judecata de la primul duce la condamnare, dar darul este din multe greşeli spre îndreptăţire. Dacă prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc plinătatea harului şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin Unul singur, care este Isus Hristos. Astfel dar, după cum prin greşeala unuia a venit judecata peste toţi oamenii spre condamnare, tot aşa, prin neprihănirea Unuia, darul fără plată a venit peste toţi oamenii pentru îndreptăţirea vieţii. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (KJV)
Trei aspecte, printre altele, ies în evidenţă din aceste versete:
Aşadar, atunci când Romani 5:12 vorbeşte despre moartea care a trecut asupra tuturor oamenilor, nu este avută în vedere în principal moartea temporară (deşi este cu siguranţă reală). Pretenţia unora că bebeluşii nou-născuţi trebuie să fie păcătoşi pentru că au parte de moartea fizică[6] este evident înlăturată de faptul că şi animalele au parte de o asemenea moarte.
Acelaşi lucru se dovedeşte adevărat şi pentru îndreptăţire. În ciuda susţinerilor unora, Pavel nu spune aici că toţi bărbaţii şi femeile au fost îndreptăţiţi involuntar în urma evenimentelor de la Calvar. Mai degrabă, el afirmă că cei îndreptăţiţi sunt cei care „primesc plinătatea harului şi darul neprihănirii” (versetul 17, subliniere adăugată). Versetul 19 clarifică acelaşi aspect şi declară că „după cum, prin neascultarea unui singur om, mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Evident, după cum faptul că mulţi sunt făcuţi păcătoşi a avut loc deoarece „toţi au păcătuit” (versetul 12), la fel faptul că mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi este prezentat aici ca un eveniment viitor determinat de alegerea individuală, nu de un eveniment trecut care a avut loc la cruce pentru toţi.
Tema capitolului 5 din Romani este simplă: Adam a dus lumea la păcat şi Hristos S-a oferit să ne ducă afară din el. Dar aşa cum alegerea de a păcătui ne aparţine, la fel este şi cu alegerea de a accepta neprihănirea lui Hristos. Iată ce remarcă Ellen White, folosind limbajul din Romani 5:
„Fiinţele umane au degenerat. Unul după altul, ei cad în capcană, din cauză că păcatul a intrat în lume şi prin păcat a intrat moartea. (...) Putem alege calea lui Dumnezeu şi să trăim; putem alege propria noastră cale şi ştim că păcatul a intrat în lume şi prin păcat a intrat moartea.”[7]
Din cauză că „toţi au păcătuit” (Romani 3:23; 5:l2), Ellen White declară: „Copiii lui Adam împărtăşesc vinovăţia lui şi consecinţele acesteia.”[8] Dar nicăieri nu citim că cei născuţi din Adam îi împărtăşesc vinovăţia doar pentru că s-au născut. O altă declaraţie, des citată pentru a susţine păcatul involuntar, spune:
„Lui Adam i s-a cerut ascultare deplină faţă de Dumnezeu, nu doar pentru sine, ci şi în numele urmaşilor lui. Dumnezeu i-a promis că dacă va rezista testului ispitei, păstrându-şi loialitatea faţă de Creator în timpul marii încercări prin care va trece, ascultarea lui urma să-i asigure aprobarea şi favoarea lui Dumnezeu. El ar fi fost aşezat pentru totdeauna în sfinţenie şi fericire, iar aceste binecuvântări ar fi urmat să se extindă asupra tuturor urmaşilor lui. Dar Adam nu a reuşit să treacă testul. Şi din cauză că s-a răzvrătit împotriva legii lui Dumnezeu, toţi descendenţii săi au fost păcătoşi.”[9]
Dar chiar în paragraful următor, citim astfel:
„Legea lui Dumnezeu fusese cândva scrisă în inimile bărbaţilor şi femeilor. Dar păcatele lor îndrăgite au micşorat-o şi aproape au şters-o. Impresiile făcute de păcat au înlăturat treptat impresiile legii.”[10]
Ce a făcut ca toţi descendenţii lui Adam să devină păcătoşi? „Păcatele lor îndrăgite.” Alegerea. Afirmaţiile de mai sus nu spun că starea de la naştere a oamenilor a înlăturat legea lui Dumnezeu din inima umană. Alegerea fiinţelor umane de a nu-L asculta pe Dumnezeu a făcut aceasta.
Alte citate ale lui Ellen White, invocate de unii pentru a susţine doctrina păcatului involuntar, declară:
„Căderea lui Adam în grădina Eden i-a făcut pe toţi să păcătuiască; dar în grădina Ghetsimani Hrisos a băut cupa amară a suferinţei şi a morţii, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”[11]
„Ca rezultat al neascultării lui Adam, fiecare fiinţă umană este un călcător al legii, vândut păcatului.”[12]
Dar aceste pasaje trebuie aşezate lângă altele, care explică exact cum fiinţele umane devin sau nu păcătoase:
„Nimeni nu poate fi forţat să păcătuiască. În primul rând trebuie să fie câştigat consimţământul său; sufletul trebuie să ia o hotărâre în legătură cu actul păcătos, mai înainte ca pasiunea să domine asupra raţiunii sau nelegiuirea să triumfe asupra conştiinţei.”[13]
„Nu stă în puterea Satanei să forţeze vreun om să păcătuiască. Păcatul este actul personal al păcătosului. Înainte ca păcatul să existe în inimă, trebuie să fie dat acordul voinţei, iar de îndată ce este dat, păcatul triumfă şi iadul tresaltă de bucurie.”[14]
„Satana ştie că nu poate să-l înfrângă pe om dacă nu reuşeşte să-i controleze voinţa. El poate realiza aceasta înşelându-l astfel încât să coopereze cu el la călcarea legilor naturii în ceea ce priveşte mâncarea şi băutura, ceea ce înseamnă călcarea legii lui Dumnezeu.”[15]
„Deşi păcatul a fost acel lucru îngrozitor care a deschis porţile ca nenorocirea să intre în lume, El (Hristos) avea să devină împăcarea unui neam care a vrut să păcătuiască.”[16]
Observaţi cum scrie că neamul omenesc a vrut să păcătuiască. Ei nu au fost forţaţi să păcătuiască din cauza lui Adam. Observaţi, de asemenea, că ea spune că înainte ca păcatul să existe în inimă, voinţa trebuie să aleagă. Cum putem spune, deci, că păcatul există în fiecare inimă din momentul naşterii? Şi cum poate fi spus că nimeni nu poate fi forţat să păcătuiască dacă toţi devin păcătoşi prin simplul fapt că se nasc? Dacă, de fapt, Satana nu poate birui fiinţele omeneşti decât dacă le controlează voinţa, ceea ce, conform, citatelor de mai sus are loc prin înşelarea lor ca să păcătuiască, cum se poate spune că toţi sunt sub controlul Satanei în virtutea naşterii, înainte de a fi înşelaţi să coopereze cu sugestiile lui?
Deşi citatele anterioare arată clar că păcatul lui Adam a avut ca rezultat faptul că toate fiinţele umane au devenit păcătoase, nu ni se spune nicăieri că aceasta a avut loc separat de alegerea lor personală. Afirmaţia „căderea lui Adam în grădina Eden i-a făcut pe toţi să păcătuiască”[17] nu spune că toţi au fost forţaţi să păcătuiască. Ne putem face să păcătuim unii pe alţii prin exemplul nostru. Ni se întâmplă mereu. Iar exemplul lui Adam a fost primul în această privinţă. Dar alegerea dacă să păcătuim sau nu rămâne în continuare a noastră.
Alte două citate ale lui Ellen Whtie vorbesc şi mai clar despre felul în care fiinţele umane devin păcătoase:
„Lumina vieţii este oferită cu generozitate tuturor. Toţi cei care doresc vor fi îndrumaţi de razele Soarelui neprihănirii. Hristos este marele leac pentru păcat. Nimeni nu poate aduce împrejurările, educaţia sau temperamentul propriu, ca scuze pentru o viaţă de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Oamenii sunt păcătoşi în urma alegerii lor deliberate.”[18]
„I-am spus (lui Mary) că păcatul nu apare accidental, ci din vina omului. Omul nu este păcătos din cauza împrejurărilor, a educaţiei sau a temperamentului său, ci în urma alegerii sale deliberate. «Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se descopere faptele.» Ioan 3:19-20.”[19]
Să păstrăm în minte faptul că dacă fiinţele umane devin păcătoase – se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu – doar prin naştere, acest fapt ar putea fi cu siguranţă calificat drept motiv pentru răzvrătire care ţine de împrejurări. Totuşi, citatele de mai sus spun clar că păcătoşii sunt aşa prin alegerea lor deliberată. Nu alegerea lui Adam, ci a lor.
În ciuda efortului unora de a face definiţia păcatului nuanţată sau complicată, următoarele citate ale lui Ellen White arată clar că definiţia găsită în 1 Ioan 3:4, care declară că „păcatul este călcarea Legii” (KJV), este, de fapt, singura definiţie a păcatului găsită în sfatul scris al lui Dumnezeu:
„«Păcatul este călcarea Legii.» Aceasta este singura definiţie a păcatului.”[20]
„Singura definiţie pentru păcat pe care o găsim în Biblie este: «Păcatul este călcarea legii.» (1 Ioan 3:4).”[21]
„Singura definiţie a păcatului dată în Cuvântul lui Dumnezeu este «călcarea legii»; este supremaţia unei legi în conflict cu marea lege a iubirii, care este fundamentul guvernării divine.”[22]
„Acum vrem să înţelegem ce este păcatul, că el este călcarea legii lui Dumnezeu. Aceasta este singura definiţie lăsată în Scripturi.”[23]
„Ce l-ar putea face pe păcătos să-şi cunoască păcatele, afară de a cunoaşte ceea ce este păcatul? Singura definiţie a păcatului din Cuvântul lui Dumnezeu ne este dată în 1 Ioan 3:4: «Păcatul este călcarea Legii.»”[24]
„«Oricine face păcat calcă şi legea; şi păcatul este călcarea legii.» (KJV) Aceasta este singura definiţie a păcatului dată în Sfintele Scripturi, iar noi ar trebui să căutăm să înţelegem ce este păcatul, altfel vom fi găsiţi în conflict cu Dumnezeul cerurilor.”[25]
„Singura definiţie a păcatului, dată în Cuvântul lui Dumnezeu, este călcarea legii. Nu este scuzabil, nu are nicio apărare sau justificare.”[26]
„Este privilegiul fiecărui păcătos să-şi întrebe învăţătorul ce este cu adevărat păcatul. Daţi-mi o definiţie a păcatului. Avem una în 1 Ioan 3: «Păcatul este călcarea Legii». Aceasta este singura definiţie a păcatului din întreaga Biblie.”[27]
„Dacă nu avem credinţa care lucrează în dragoste şi curăţă sufletul de fiecare întinare adusă de păcat, atunci avem o credinţă falsă. Hristos nu este slujitorul păcatului. Şi ce este păcatul? Singura definiţie dată în Cuvântul lui Dumnezeu este: «Păcatul este călcarea legii».”[28]
„Pentru a-L lăsa pe Isus în inimile noastre, trebuie să încetăm să păcătuim. Singura definiţie a păcatului pe care o avem în Biblie spune că acesta este călcarea legii.”[29]
Cineva poate căuta în scrierile lui Ellen G. White un pasaj care să declare că bărbaţii şi femeile sunt călcători ai legii lui Dumnezeu prin simpla naştere, dar va fi în zadar.
S-ar putea pune întrebarea dacă nu cumva Ellen White nu a trecut cu vederea ceea ce unii susţin că este o altă definiţie a păcatului în Scriptură, din Romani 14:23: „Tot ce nu vine din credinţă e păcat.” (KJV). Dar din moment ce, după Scriptură, „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi (lui Dumnezeu)” (Evrei 11:6), devine clar că dacă cineva nu are credinţă, călcarea legii lui Dumnezeu este inevitabilă, din moment ce singura putere disponibilă pentru a rezista ispitei ar lipsi. Ceea ce înseamnă, în rezumat, că 1Ioan 3:4 şi Romani 14:23 sunt pur şi simplu două feluri de a spune acelaşi lucru. Conform Scripturii, ca şi lui Ellen White, păcatul este un act voluntar.
Cei care vorbesc despre „coruperea involuntară” ca sinonimă nu doar cu natura noastră căzută moştenită, ci cu însuşi păcatul[30], nu pot armoniza această definiţie nici cu poziţia Scripturii, nici cu cea a lui Ellen White. Deja am văzut distincţia biblică dintre îndemnul la păcat şi alegerea de a ceda acelui îndemn (Iacov 1:14-15). Iar Ellen White arată clar că aceste îndemnuri la păcat trebuie supuse de creştin până la venirea lui Isus:
„Atâta timp cât domneşte Satana, avem de supus eul şi de învins păcate obişnuite; atâta timp cât va dăinui viaţa, nu va fi loc de oprire şi nici punct pe care, atingându-l, să spunem: am atins desăvârşirea.”[31]
„Atâta timp cât va dura viaţa, va fi nevoie de păzirea, cu un scop precis, a afecţiunilor şi pasiunilor. Nu putem fi în siguranţă nici o clipă, afară de faptul că-I încredinţăm lui Dumnezeu viaţa ascunsă cu Hristos. Vegherea şi rugăciunea sunt garanţia curăţiei.”[32]
„Apetitul şi pasiunea trebuie aduse sub controlul Duhului Sfânt. Starea aceasta de război nu are sfârşit de această parte a veşniciei.”[33]
„Atâta timp cât Satana ne îndeamnă cu ispitele sale, bătălia pentru o voinţă care să ne cucerească pe noi înşine va trebui purtată din nou şi din nou; dar prin ascultare, adevărul va sfinţi sufletul.”[34]
Dar să catalogăm forţele de mai sus – faţă de care creştinul trebuie să fie vigilent până la venirea lui Isus – drept păcat sau „coruperea involuntară”, merge împotriva următorului avertisment al aceleiaşi autoare, care declară în privinţa pregătirii necesare pentru întoarcerea lui Hristos:
„Curăţitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi să îndepărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă.”[35]
Prin urmare, atunci când luăm în considerare în întregime Biblia şi învăţăturile lui Ellen White cu privire la păcat şi natura păcătoasă moştenită, devine clar că cele două nu sunt unul şi acelaşi lucru.
Vorbind despre păcat ca o condiţie involuntară din care iau naştere acţiuni păcătoase, cineva a descris această pretinsă stare involuntară ca fiind o „relaţie distrusă cu Dumnezeu. Astfel, păcatul este atât o stare cât şi un comportament generat de acea stare”[36]. Am putea fi cu toţii de acord cu această afirmaţie, dacă această „stare” de păcat ar fi definită ca o stare aleasă, ca atunci când spunem că cineva – de exemplu, un desfrânat – „trăieşte în păcat”. Aceasta este cu siguranţă o condiţie din care iau naştere acţiuni păcătoase, dar condiţia este una aleasă, nu involuntară. Biblia spune clar că despărţirea de Dumnezeu este rezultatul neleguirii şi nu invers:
„Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui.” (Isaia 59:2)
Observaţi că nu este păcatul lui Adam cel care a făcut despărţirea. Propriile păcate au făcut aceasta. Ellen White confirmă:
„Imediat ce ne despărţim de Dumnezeu prin păcat, care este călcarea legii Sale, Satana preia controlul minţilor noastre.”[37]
„Prin alegerea de a păcătui, oamenii se despart de Dumnezeu, rup legătura cu mijlocul prin care vine binecuvântarea, iar ruina şi moartea sunt urmarea sigură.”[38]
„Dumnezeu nu Se desparte de poporul Său, dar poporul Său se desparte de Dumnezeu prin propria purtare.”[39]
„Atâta timp cât poporul lui Dumnezeu îşi menţine loialitatea faţă de El, atâta timp cât ei se prind printr-o credinţă vie de Isus, ei sunt sub protecţia îngerilor cereşti şi Satanei nu i se va permite să-şi exercite măiestria demonică asupra lor spre distrugere. Dar cei care se despart de Hristos prin păcat sunt într-un mare pericol.”[40]
„Practicile idolatre ale israeliţilor au realizat tot ce nu au putut să facă formulele magice ale lui Balaam – i-au despărţit de Dumnezeu.”[41]
„Mulţi dintre cei care ar putea aduce roade în serviciul lui Dumnezeu s-au dedat plăcerii strângerii de averi. Întreaga lor energie este absorbită în diverse afaceri, încât se simt obligaţi să neglijeze lucrurile spirituale. Astfel ei se separă singuri de Dumnezeu.”[42]
Un număr de versete biblice au fost citate deoarece susţin, se pare, conceptul de fiinţe omeneşti născute păcătoase (exemplu: Psalmii 51:5; 58:3; Eclesiastul 7:20; Isaia 64:6; Ieremia 13:23; 17:9; Romani 3:23; 7:15-20; 1 Ioan 1:8)[43]. Dar niciunul dintre aceste versete nu dovedeşte că toţi sunt născuţi păcătoşi. Ele doar dovedesc că toţi au ales să păcătuiască (Eclesiastul 7:20; Romani 3:23; 1 Ioan 1:8, 10) şi că cei care au făcut această alegere sunt corupţi din punct de vedere moral (Isaia 64:6; Ieremia 13:23; 17:9). La fel de clar este că acea condiţie păcătoasă descrisă în aceste versete poate fi corectată prin convertire – lucru care nu se aplică, după cum am văzut, naturii noastre păcătoase moştenite înainte de cea de-a doua venire[44]. Evanghelia Bibliei schimbă zdrenţele murdare ale propriei neprihăniri neconvertite (Isaia 64:6) cu „inul subţire (care) reprezintă faptele neprihănite ale sfinţilor.” (Apocalipsa 19:8, trad. engl. NIV). Ea schimbă robia neconvertirii şi lipsa de putere împotriva păcatului (Romani 7:14-25; Galateni 5:17) cu eliberarea biruinţei sfinţite asupra păcatului (Romani 8:1-13; 1 Corinteni 9:27; 2 Corinteni 10:4-5; Galateni 5:24). Ea înalţă pentru cel care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu – fiecare dintre noi (1 Ioan 1:8,10) – perspectiva curăţirii depline de păcat şi nelegiuire (1 Ioan 1:7, 9).
Cele două versete care se apropie cel mai mult de a echivala originea păcatului în viaţa omului cu naşterea, fără a o face însă, sunt Psalmii 51:5 şi 58:3. Primul dintre aceste versete spune pur şi simplu: „în păcat m-a zămislit mama mea”, dar nu spune „păcătos m-a zămislit mama mea”. Tot ceea ce David spune este că a fost născut într-o lume păcătoasă. El nu spune că păcatul său a fost sau este involuntar.
Iar cel de-al doilea dintre aceste versete, Psalmul 58:3, se referă doar la cei răi (nu la întreaga omenire) şi vorbeşte despre cum pentru cei răi, înstrăinarea de Dumnezeu începe de la naştere. Ellen White vorbeşte despre aceasta în sfatul ei pentru părinţii neglijenţi în legătură cu creşterea copiilor:
„Copiii sunt lăsaţi să crească fără a fi îndrumaţi. Sărmanii copilaşi nu sunt învăţaţi să ştie sau să înţeleagă ce este corecţia la zece sau douăsprezece luni şi ei încep să dea dovadă de încăpăţânare de când sunt foarte tineri.”[45]
„Eu tremur în special pentru mame când le văd aşa de oarbe şi că înţeleg atât de puţin din responsabilităţile ce-i revin unei mame. Ele îl văd pe Satana lucrând în copilul încăpăţânat în vârstă de numai câteva luni. Plin de patimă răzbunătoare, el pare să aibă stăpânire deplină.”[46]
„Lucrarea mamei începe atunci când îşi ţine pruncul în braţe. Am văzut adesea cum cei mici se trântesc şi ţipă dacă nu se ţine cont de voinţa lor în vreun fel. (…) Aceşti micuţi nu îşi pot da seama ce spirit îi influenţează şi este datoria părinţilor de a dovedi judecată şi înţelepciune pentru ei. Obiceiurile pe care aceştia şi le formează trebuie supravegheate cu grijă. Tendinţele spre rău trebuie ţinute în frâu, iar mintea trebuie stimulată în vederea binelui. Copilul trebuie încurajat cu tot efortul posibil spre a se stăpâni.”[47]
„Această carte (Educaţie) care va fi tipărită va avea multe de spus cu privire la marile principii care trebuie respectate în instruirea copiilor, de când sunt nişte bebeluşi ţinuţi în braţe. Vrăjmaşul va lucra direct prin acei copii, dacă ei nu sunt disciplinaţi. Cineva îi va îndruma. Dacă mama sau tatăl nu vor face aceasta, diavolul o va face.”[48]
Cei care au vreun dubiu cu privire la rezultatele negative ale unei astfel de neglijări în îndrumarea copiilor mici, ar trebui doar să stea la rândul de la case la Walmart (n.tr. supermarket din America).
Un număr de afirmaţii ale lui Ellen White au fost citate recent ca dovadă că păcatul şi natura păcătoasă moştenită sunt unul şi acelaşi lucru[49]. Ne vom uita la fiecare dintre aceste afirmaţii şi vom lua în considerare însemnătatea lor:
„Trebuie să ne amintim că inimile noastre sunt în mod natural corupte şi prin noi înşine nu suntem în stare să avem o conduită corectă.”[50]
„Natură”, în scrierile lui Ellen White, înseamnă fie natura noastră moştenită[51], fie caracterul cultivat, bun sau rău[52]. Contextul şi poziţia inspirată fac diferenţa. Dar după cum Ellen White arată clar, în analizarea pe care o face ruşinoasei mişcări „carne sfântă” (sau trup sfânt) – că în timp ce inima poate fi sfinţită, natura carnală nu poate, cât timp avem viaţă[53] – putem presupune în mod corect că coruperea naturală descrisă în citatul de mai sus se referă la natura caracterului corupt prin alegere, nu la natura moştenită carnal de vreun om.
Un alt citat al lui Ellen White folosit pentru a susţine păcatul originar este următorul:
„Moştenirea copiilor este cea a păcatului. (…) Prin înrudirea lor cu primul Adam, oamenii nu primesc nimic altceva decât vină şi sentinţă de moarte.”[54]
Observaţi cum acest citat nu spune că moştenirea copiilor este constituită din însuşi păcatul. Mai degrabă, această moştenire este „cea a păcatului” – adică, produsă de păcat. Oamenii primesc vina şi sentinţa de moartea a lui Adam în acelaşi fel în care „primesc din plinătate har şi darul neprihănirii” (Romani 5:17) – prin alegere. Nimic din citatul de mai sus sau din contextul său nu descrie vina sau păcatul lui Adam ca ceva primit separat de un act al voinţei.
Un alt citat al lui Ellen White folosit pentru a susţine păcatul involuntar este următorul:
„Este inevitabil ca şi copiii să sufere urmările faptelor rele ale părinţilor lor, dar ei nu sunt pedepsiţi pentru vinovăţia părinţilor, în afara cazului că şi ei au luat parte la păcatele lor. Cu toate acestea, copiii calcă, de obicei, pe urmele părinţilor lor.”[55]
Din nou, acest citat descrie transmiterea consecinţelor păcatului, nu transmiterea păcatului în sine. Să vedem şi o altă afirmaţie similară, scrisă de pana lui Ellen White:
„Ca rezultat al neascultării lui Adam, fiecare fiinţă umană este un călcător al legii, vândut păcatului.”[56]
Dar nici această afirmaţie în sine, nici contextul ei, nu ne face să credem să fiecare om a fost forţat să păcătuiască din cauza lui Adam. Păcatul lui Adam a avut cu siguranţă rezultatul că toate fiinţele umane au urmat exemplul său de a păcătui, dar aşa cum ne spune cartea Romani, toţi suntem sub sentinţa morţii veşnice deoarece „toţi au păcătuit” (Romani 5:12).
Următorul citat al lui Ellen White este unul dintre cele mai des folosite pentru a promova teoria conform căreia contaminarea păcătoasă este involuntară în experienţa umană:
„Serviciile religioase, rugăciunile, laudele şi mărturisirea plină de pocăinţă a păcatului se înalţă (…) de la credincioşii adevăraţi (…) spre sanctuarul ceresc, dar trecând prin canalele corupte ale omenirii (…) ele sunt atât de întinate încât, dacă nu ar fi curăţite de sânge, nu ar putea să aibă niciodată vreo valoare înaintea lui Dumnezeu.”[57]
Din nou, nimic din acest citat sau contextul său nu prezintă coruperea sau întinarea menţionate ca înnăscute sau experimentate separat de un act al voinţei. Un articol viitor va analiza acest citat şi limbajul său mai în profunzime, în lumina folosirii unui limbaj similar în alte părţi ale scrierilor inspirate. Când limbajul acestui citat este comparat cu formulări similar din alte citate, devine clar că purificarea prin meritele lui Isus, descrisă aici, implică curăţirea internă a caracterului şi a motivelor, nu o declaraţie oficială a îndreptăţirii care să acopere poluarea presupus „inevitabilă” a conduitei creştine prin păcatul originar[58].
Să citim din nou cuvintele apostolului Iacov cu privire la natura voluntară a păcatului uman:
„Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului, şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1:14-15)
Ellen White, aşa cum am văzut, confirmă acest adevăr prin pasaje precum:
„Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana care îl pot enerva chiar şi pe cel mai bun dintre oameni; dar dacă ele nu sunt îngăduite, dacă sunt îndepărtate ca respingătoare, sufletul nu este mânjit de vină şi nimeni nu este poluat prin influenţa lor.”[59]
„Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi povara ce apasă asupra sufletului, păcatul este propria noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului şi nici a iadului să constrângă pe cineva să făptuiască răul. Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu trebuie să ne lăsăm înfrânţi. Oricât de sever şi de neaşteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se îngrijeşte să ne dea ajutor, şi în puterea Sa noi putem birui.”[60]
„Acţiunea lui Satana este să te ispitească, dar a te preda este propria ta acţiune. Puterea întregii oştiri a lui Satana nu îl poate forţa pe cel ispitit să păcătuiască. Pentru păcat nu există scuză.”[61]
„Ispita nu este păcat; păcatul constă în cedare.”[62]
În altă parte, ea declară:
„Sunt mulţi cei care murmură împotriva lui Dumnezeu în inimile lor. Ei spun: «Noi moştenim natura căzută a lui Adam şi nu suntem responsabili pentru imperfecţiunile noastre naturale.» Ei găsesc defecte în cerinţele lui Dumnezeu şi pretind că El le cere ceea ce nu stă în puterea lor să dea. Satana a făcut aceeaşi plângere în cer, dar astfel de gânduri Îl dezonorează pe Dumnezeu.”[63]
Pe măsură ce facem trecerea spre următorul articol despre natura umană a lui Hristos şi ceea ce este făcut posibil în vieţile oamenilor căzuţi, poate că următorul citat al lui Ellen White reprezintă cea mai bună trambulină:
„Pe măsură ce vedem situaţia omenirii de astăzi, în mintea unora se ridică întrebarea: «Este omul prin natura sa cu totul şi pe deplin corupt?» Este el prăbuşit fără de speranţă? Nu, nu este. Domnul Isus a părăsit curţile împărăteşti şi, luând asupra Sa natura noastră umană, a trăit viaţa pe care orice om o poate trăi, dacă urmează exemplul Său. În această lume, putem desăvârşi o viaţă care este un exemplu de neprihănire şi putem învinge, după cum Hristos ne-a lăsat un exemplu în viaţa Lui, dovedind că putem birui la fel cum El, modelul suprem, a biruit.”[64]
Următorul articol al seriei este intitulat „Natura umană a lui Hristos”.
Citeşte toate articolele din serie.
Note de subsol:
[1] A se vedea Roy Adams, The Nature of Christ: Help for a church divided over perfection (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1994), pp. 87-98; William G. Johnsson, Our Matchless Saviour – B, Adventist Review, 26 august 1993, p. 4; George R. Knight, End-Time Events and the Last Generation: The Explosive 1950s (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), pp. 93-98; Ralph Larson, Cuvântul a fost făcut carne. O sută de ani de hristologie adventistă de ziua a şaptea, 1852-1952 (The Word Was Made Flesh, Cherry Valley, CA: The Cherrystone Press, 1986), pp. 330-350; Dennis E. Priebe, Faţă în faţă cu adevărata Evanghelie (Face to Face With the Real Gospel, Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1985), pp. 12-13, 16-17, 22-41; Colin D. Standish şi Russell R. Standish, Deceptions of the New Theology (Rapidan, VA: Hartland Publications, 1989), p. 77.
[2] Dacă nu se specifică, toate textele biblice folosite sunt din versiunea King James.
[3] Ellen White, That I May Know Him, p. 140.
[4] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 177.
[5] Ellen White, Educaţie, p. 29.
[6] See Morris L. Venden, Faith That Works (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1980), p. 163; Jack Sequeira, Beyond Belief: The promise, the power, and the reality of the everlasting gospel (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1993), p. 52. Urmărește aici o recenzie a cărţii Beyond Belief.
[7] Ellen White, Signs of the Times, 27 iunie 1900.
[8] Ellen White, From the Heart, p. 299.
[9] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 9, p. 229.
[10] Ibidem.
[11] Ellen White, Signs of the Times, 13 iunie 1900.
[12] Ellen White, In Heavenly Places, p. 146.
[13] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 177.
[14] Ellen White, Signs of the Times, 18 decembrie 1893.
[15] Ellen White, Temperanţă, p. 16.
[16] Ellen White, From the Heart, p. 253.
[17] Ellen White, Signs of the Times, 13 iunie 1900.
[18] Ellen White, From the Heart, p. 151.
[19] Ellen White, Scrisoarea 57, 1876.
[20] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 951.
[21] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 158 (în engl. p. 320).
[22] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 493.
[23] Ellen White, Credinţa şi faptele, p. 56.
[24] Ellen White, Our High Calling, p. 141.
[25] Ellen White, Review and Herald, 15 iulie 1890
[26] Ellen White, General Conference Bulletin, 2 martie 1897
[27] Ellen White, Sermons and Talks, vol. 1, p. 228.
[28] Ellen White, Signs of the Times, 24 noiembrie 1887.
[29] Idem, 3 martie 1890; a se vedea şi Confrontation, p. 75; The Upward Look, p. 371.
[30] A se vedea Jiří Moskala şi John C. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 47; Adelina Alexe, Last Generation Theology, Part 6: Biblical Perspectives: Sin, 30 mai 2019 https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-6-biblical-perspectives-sin
[31] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 560.
[32] Ellen White, Profeţi şi regi, p. 84.
[33] Ellen White, Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 20.
[34] Ellen White, From the Heart, p. 297.
[35] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355.
[36] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 6: Biblical Perspectives: Sin”, 30 mai 2019, https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-6-biblical-perspectives-sin.*
[37] Ellen White, Review and Herald, 12 iulie 1887 (subliniere adăugată).
[38] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 114 (în engl. p. 235).
[39] Ellen White, Materialele 1888, p. 1011 (subliniere adăugată).
[40]Ellen White, Maranatha, p. 95.
[41] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 455.
[42] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 51.
[43] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 6: Biblical Perspectives: Sin”, 30 mai 2019 https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-6-biblical-perspectives-sin.
[44] Ellen White, Faptele apostolilor, pp. 560-561; Profeţi şi regi, p. 84; Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 20; From the Heart, p. 297; Solii alese, vol. 2, p. 33 (engl.).
[45] Ellen White, Review and Herald, 28 martie 1893 (sublinierea din original).
[46] Ellen White, Îndrumarea copilului, p. 289.
[47] Ellen White, Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, p. 150.
[48] Ellen White, Solii alese, vol. 3, pp. 115-116, (engl. 217-218).
[49] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 10: Ellen White on Sin and Human Nature”, 25 iunie 2019 https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-10-ellen-white-on-sin-and-human-nature.
[50] Ellen White, In Heavenly Places, p. 163.
[51] Ellen White, Educaţie, p. 29; Hristos lumina lumii, p. 122; Divina vindecare, p. 428; Căminul adventist, p. 205.
[52] Ellen White, Solii către tineret, p. 35; Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 266; Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 258; Hristos lumina lumii, p. 391; Our High Calling, p. 278.
[53] Ellen White, Solii alese, vol. 2, p. 15 (engl. 32).
[54] Ellen White, Îndrumarea copilului, p. 475.
[55] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 306.
[56] Ellen White, In Heavenly Places, p. 146.
[57] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 170 (în engl. p. 344).
[58] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 532; SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 909; In Heavenly Places, p. 34; Sfaturi pentru o slujire creştină eficientă, p. 263; Manuscript Releases, vol. 2, p. 337; Review and Herald, 26 noiembrie 1901.
[59] Ellen White, That I May Know Him, p. 140.
[60] Ellen White, Patrarhi şi profeţi, p. 421.
[61] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 623.
[62] Ellen White, Our High Calling, p. 87.
[63] Ellen White, Signs of the Times, 29 august 1892.
[64] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 9, p. 238.
Paul Bucur:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Filip Balt:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Paul Bucur:
a comentat la: De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? - partea 1