Pledoarie pentru TUG – vi. Este posibilă ascultarea fără păcat?

Esenţa controversei continue cu privire la mântuire din adventism priveşte întrebarea dacă desăvârşirea de caracter, trăirea fără păcat – etape despre care teologia ultimei generaţii (TUG) consideră că sunt unul şi acelaşi lucru – sunt posibile, prin puterea cerească, pentru credincioşi aici, pe pământ.

Acest articol al seriei noastre va examina dovezile din Scriptură şi scrierile lui Ellen White care abordează această întrebare atât de importantă. Dar înainte de a începe, câteva aspecte esenţiale trebuie clarificate. Când folosim cuvinte şi expresii precum „fără păcat”, „nepăcătoşenie”, „trăire fără păcat”, „ascultare fără păcat” şi „desăvârşire fără păcat”, se aplică următoarele clauze:

  1. Nu vrem să spunem că cei care, prin puterea lui Dumnezeu, au ajuns la acest nivel de biruinţă înainte de încheierea timpului de probă nu au păcătuit niciodată, în niciun moment, pe parcursul vieţilor lor trecute. Biblia arată clar că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:32). Sintagma „fără păcat”, aşa cum este folosită de susţinătorii TUG, nu se referă, prin urmare, la oameni care nu au căzut niciodată înainte de a experimenta curăţirea deplină de păcat promisă de pana inspirată.
  2. Când vorbim despre „fără păcat”, nu ne referim la nimicirea, înainte de a doua venire a lui Hristos, a naturii căzute, moștenite de creștin. Această serie de articole a afirmat în mod repetat învăţătura scrierilor inspirate, că această natură căzută rămâne cu creştinul până la întoarcerea lui Isus[1]. Oricum – aşa cum aceste articole au menţionat în mod repetat – o declarație principală a TUG, bazată pe Scriptură şi scrierile lui Ellen White, este că imboldurile și dorințele naturii căzute nu constituie păcat, decât dacă sunt cultivate de voinţă[2].
  3. Ascultarea fără păcat, aşa cum este descrisă aici, nu se referă la practici extreme pe care unii le-ar putea numi experienţe de tipul „călugăr sfânt în vârf de munte”. Reguli austere, făcute de om au tulburat, din păcate, căutarea sfinţeniei de către unii creştini, inclusiv unii adventişti de ziua a şaptea. Învăţătura Bibliei/spiritului profeţiei despre desăvârşire fără păcat detaliată în această serie de articole nici nu îmbrăţişează, nici nu tolerează o astfel de conduită.
  4. Desăvârşirea fără păcat, aşa cum este prevăzută de scrierile inspirate pentru credincioşii de pe pământ, nu se referă la o stare în care nu se mai fac greșeli în judecată (cum ar fi aprecierea greşită a unei situaţii sau a unei conduite anume) sau erori de calcul mental (ca în matematică). Toate păcatele sunt greşeli, dar nu toate greşelile sunt păcate.
  5. După cum va arăta studiul nostru, creştinul care prin harul lui Dumnezeu ajunge la o conduită fără păcat aici, pe pământ, nu va fi conştient de această realizare atunci când va avea loc. Oricine susţine că a ajuns la nepăcătoşenie în gând, cuvânt sau faptă ridică o pretenţie încrezută şi interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce fiecare creştin poate şti când, şi dacă viaţa lui a făcut un progres în lupta cu păcatul, doar Dumnezeu ştie când expulzarea păcatului din viaţă este deplină. Biblia spune despre Dumnezeu: „Numai Tu cunoşti inima tuturor copiilor oamenilor” (1 Împăraţi 8:39). Astfel, doar El poate declara: „Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14:12, KJV).

Simplu spus, cuvinte şi expresii precum „fără păcat”, „nepăcătoşenie”, „trăire fără păcat”, „ascultare fără păcat” şi „desăvărşire fără păcat” se referă la scoaterea din viaţa creştinului, prin puterea lui Dumnezeu, a tuturor alegerilor păcătoase, fie că sunt în gând, vorbă sau faptă. Nimic mai mult. Iar momentul în care această învingere a păcatului este deplină este ştiut doar de Dumnezeu, pentru că doar El cunoaşte inima.

Matei 5:48 şi desăvârşirea biblică

Deseori, un aspect central în controversa cu privire la desăvârşire din adventismul modern, a fost înţelesul versetului Matei 5:48, unde Domnul nostru declară:

„Fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”

Mulţi adventişti de ziua a şaptea din ultimul timp au susţinut că acest verset nu descrie ascultarea fără păcat, ci – în cuvintele unui autor contemporat – „o stare relativă de maturitate crescândă”[3].

Dar haideţi să ne oprim şi să ne gândim la ce spune Isus în acest verset: „Fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”  Trebuie să întrebăm: „Este Dumnezeu Tatăl în mod absolut fără păcat sau experimentează El «o stare relativă de maturitate crescândă»?” Acest verset nu are niciun pic de sens dacă îl înţelegem ca referindu-se la o maturitate relativă sau chiar la dragoste, cum au susţinut unii.

Poate vreo fiinţă creată să aibă maturitatea spirituală a lui Dumnezeu Tatăl? Sau să fie la fel de iubitoare? Nici măcar îngerii fără păcat nu pot! Chiar şi ei au trebuit să crească în înţelegere, pe parcursul desfăşurării marii lupte. Ellen White descrie cum aceste fiinţe lipsite în mod deplin de păcat au dus lipsă de claritate în discernerea Satanei şi a scopurilor sale, o lipsă remediată de evenimentele de la Calvar:

„Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el (Satana) se dezrădăcinase din simpatiile ființelor cerești. (…) Ultima verigă a simpatiei dintre Satana și lumea cerească a fost ruptă.”[4]

„În cel din urmă act (crima), Satana s-a dezrădăcinat din simpatiile universului loial. În moartea Fiului lui Dumnezeu, înşelătorul a fost demascat.”[5]

Aici vedem fiinţe necăzute, fără păcat, care, conform lui Ellen White, nu au nevoie de har sau de iertare[6], dar care, cu toate acestea, au dat greş în a conştientiza adâncimea şi natura distructivă a păcatului. Poate părea greu să armonizăm aceste citate cu o perspectivă asupra cerinţelor legii care nu lasă loc pentru niciun fel de omisiune sau înţelegere mai-puţin-decât-perfectă. Aceste citate ne ajută, de asemenea, să înţelegem cum poate Ellen White să scrie, privitor la timpul încercării şi poporul lui Dumnezeu din vremea sfârşitului, după cum urmează:

„Timpul de încercare este testul greu care va scoate la suprafață caractere ca ale lui Hristos. El este destinat să conducă poporul lui Dumnezeu la lepădarea de Satana şi de ispitele sale. Ultimul conflict îl va descoperi pe Satana înaintea lor în adevăratul său caracter, cel al unui tiran crud, şi va face pentru ei ceea ce nimic altceva nu poate face – să-l smulgă deplin din simpatiile lor.”[7]

Unele persoane au încercat să folosească acest citat drept dovadă că sfinţii din timpul încercării nu au încetat încă să păcătuiască. Dar dacă îngerii fără păcat încă mai aveau nevoie să-l aibă pe Satana dezrădăcinat din simpatiile lor din cauza lipsei lor de înţelegere a adâncimii răului pe care l-ar aduce rebeliunea sa, nevoia unei dezrădăcinări similare din minţile sfinţilor ultimei generaţii cu greu dovedeşte că ei încă sunt călcători ai legii lui Dumnezeu. Vom analiza în mai mare profunzime experienţa sfinţilor ultimei generaţii în următorul articol.

Pe scurt, doar Dumnezeirea are desăvârşirea absolută. Nici măcar despre locuitorii creaţi și necăzuţi ai universului, care cu siguranţă sunt absolut fără păcat, nu se poate spune că au desăvârşirea absolută. De aceea este o greşeală a echivala desăvârşirea absolută cu nepăcătoşenia absolută. Doar Dumnezeirea a făcut sacrificiul suprem pentru mântuirea oamenilor, ceva ce niciun înger sau nicio fiinţă necăzută – oricât de lipsită de păcat – nu ar fi putut vreodată să facă. Nicio fiinţă creată nu poate fi desăvârşită într-un mod absolut ca Tatăl nostru ceresc. Dar nu ar fi corect să spunem că nicio fiinţă creată nu poate fi la fel de lipsită de păcat ca Dumnezeu Tatăl, din moment ce toţi cetăţenii universului (cu excepţia acestei planete rebele) sunt, de fapt, la fel de lipsiţi de păcat ca Dumnezeul căruia I se închină.

În lumina celor de mai sus, ascultarea fără păcat este singura explicaţie raţională pentru desăvârşirea poruncită în Matei 5:48. Nicio fiinţă creată, oricât de lipsită de păcat ar fi, nu Îl poate egala pe Tatăl ceresc în dragoste sau maturitate. Dar ele pot, faptic, să fie la fel de libere de păcat cum este El.

Unii au susţinut că termenul „desăvârşit” din Matei 5:48 este un simplu sinonim pentru „milostiv”, din moment ce versetul din versiunea paralelă a lui Luca despre predica de pe munte spune: „Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:36). Dar la fel ca în alte variante ale raportului Evangheliilor, este important să aşezăm aceste afirmaţii una lângă cealaltă şi să primim mărturia lor comună. Să fii milostiv este cu siguranţă un aspect foarte important al desăvârşirii biblice. Dar nu ne spune tot ce este de spus. Dacă luăm în considerare totalitatea dovezilor Bibliei şi ale spiritului profeţiei, suntem nevoiţi să recunoaştem că Matei 5:48 sugerează o viziune mult mai cuprinzătoare asupra caracterelelor credincioşilor convertiţi decât simpla exercitare a milei lui Dumnezeu.

Este adevărat că sunt ocazii în Scriptură în care cuvântul tradus prin „desăvârşit” nu se referă la ascultarea fără păcat, deşi de alte ori – cum este cazul următoarelor versete – face aceasta în mod clar:

„Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era desăvârşit şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău. […] Domnul a zis Satanei: «Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om desăvârşit şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.»” (Iov 1:1, 8, KJV).

Această echivalare a desăvârşirii lui Iov cu ascultarea fără păcat este demonstrată suplimentar în pasajele următoare, unde – în ciuda încercărilor aduse asupra lui – se declară că Iov „n-a păcătuit” (Iov 1:22; 2:10).

Cu privire la Lucifer, cartea lui Ezechiel declară:

„Ai fost desăvârşit în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.” (Ezechiel 28:15, KJV).

Cei care susţin teologia anti-desăvârşire din adventism petrec mult prea mult timp dezvoltând cuvântul „desăvârşit” şi numeroasele sale sensuri. Un cuvânt nu face (sau „desface”) o doctrină. Să ne amintim din nou că în scrierile inspirate, „același cuvânt are semnificații diferite și nu există câte un singur cuvânt pentru fiecare idee distinctă”[8]. Trebuie examinate toate pasajele biblice care descriu aşteptările de bază ale lui Dumnezeu de la poporul Său, pentru a înţelege dacă ascultarea fără păcat este sau nu, în fapt, cerinţa lui Dumnezeu pentru credincioşii de pe pământ.

Unii au folosit exemplul lui Noe ca dovadă că „desăvârşit”, în Biblie, se referă la ceva mai puţin decât ascultarea fără păcat. Scriptura declară că Noe înainte de potop era „un om neprihănit şi desăvârşit în generaţia sa” (Geneza 6:9 KJV, a se vedea şi 7:1). Dar într-un capitol ulterior, descoperim episodul trist al beţiei lui Noe (Geneza 9:21-24). Problema cu argumentul anti-desăvârşire este că, în acest caz, nu ia în considerare caracterul permanent al umblării credinciosului cu Dumnezeu. Umblarea lui Petru pe valurile Galileii ne ilustrează cum o singură întoarcere a privirii de la Sursa puterii poate întrerupe realizarea de către creştin a ceea ce în alte situaţii ar fi imposibil. Biblia nu spune la cât timp după potop a avut loc căderea lui Noe, dar după toate probabilităţile, a fost ceva mai târziu – timp destul pentru ca via să crească, ca strugurii să se coacă şi să fermenteze etc. Vorbind despre nevoia creştinului de a avea o legătură constantă cu Dumnezeu, Ellen White declară:

„Putem să renunţăm la multe obiceiuri rele, pentru timpul în care ne despărţim de Satana. Dar fără o legătură vitală cu Dumnezeu, prin predarea noastră Lui în fiecare moment, vom fi biruiţi.”[9]

Acelaşi principiu se aplică folosirii termenului „fără prihană” în pasaje precum 1 Tesaloniceni 5:23 şi 2 Petru 3:14. Unii au susţinut că din moment ce Zaharia şi Elisabeta sunt descrişi ca „fără prihană” în Luca 1:6 – aceasta în ciuda lipsei ulterioare de credinţă a lui Zaharia în promisiunea naşterii lui Ioan Botezătorul (versetele 18-20) – atunci „fără prihană” nu este acelaşi lucru cu „fără păcat”. Dar din nou, relaţia credinciosului cu Dumnezeu este păstrată în fiecare moment, probată la un nivel tot mai ridicat, pe măsură ce suportă teste mai grele[10]. La fel ca Noe, Zaharia nu este descris în Cuvântul Sfânt ca fără prihană la momentul consemnării eşecului.

Un alt exemplu citat în această privinţă este regele lui Iuda, Asa, despre care se spune în Scriptură că inima lui era „cu desăvârşire a Domnului în tot timpul vieţii lui” (1 Împăraţi 15:14 KJV; a se vedea şi 2 Cronici 15:17). Dar în ultima parte a domniei sale citim despre următoarele incidente:

„În vremea aceea, Hanani, văzătorul, s-a dus la Asa, împăratul lui Iuda, şi i-a zis: «Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei şi nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale. Etiopienii şi libienii nu alcătuiau oare o oaste mare, cu o mulţime de care şi călăreţi? Şi totuşi Domnul i-a dat în mâinile tale pentru că te sprijiniseşi pe El. Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în privinţa aceasta, căci de acum vei avea războaie.»  Asa s-a mâniat pe văzător şi l-a pus la închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui. Tot în acelaşi timp, Asa a apăsat şi pe unii din popor. (…) În al treizeci şi nouălea an al domniei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare aşa încât avea mari dureri; chiar în timpul bolii lui, n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori.” (2 Cronici 16:7-10, 12).

Pasajul de mai sus arată clar că puterea divină a venit în ajutorul lui Asa mai devreme în timpul domniei sale, pentru că inima sa era întreagă a Domnului (versetul 9). Sugestia clară a versetelor următoare este că inima lui Asa nu mai era în această stare, altfel Dumnezeu ar fi venit din nou în ajutorul lui. De ce, atunci, Biblia afirmă mai târziu că inima lui Asa a fost desăvârşită „în tot timpul vieţii lui” (1Împăraţi 15:14; 2 Cronici 15:17)? Din acelaşi motiv pentru care găsim într-un alt pasaj scris despre „robul Meu David, care a păzit poruncile Mele şi a umblat după Mine din toată inima lui, nefăcând decât ce este drept înaintea Mea” (1 Împăraţi 14:8). Putem doar să concluzionăm că, la fel cum a fost cu David, Asa a mărturisit şi părăsit păcatele lui înainte de a muri, îndeplinind în acest fel condiţiile biblice pentru pocăinţă şi iertare (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7) şi de aceea a fost privit de Dumnezeu – în cuvintele lui Ellen White –  „ca şi când nu ar fi păcătuit”[11].

Acelaşi principiu i se aplică şi Sarei, care este descrisă în 1 Petru 3 ca făcând parte dintre „sfintele femei” care arătau supunerea cuvenită soţilor lor (versetele 5-6). Ne-am putea aminti lipsa de credinţă a Sarei, comparativă cu cea a lui Zaharia, cu privire la abilitatea ei de a avea un copil la vârstă înaintată (Geneza 18:12-15). Dar din nou, când păcatul este mărturisit şi părăsit, iar adevărata pocăinţă este experimentată, Dumnezeu consideră astfel de oameni sfinţi.

Să ne amintim şi că promisiunea despre poporul lui Dumnezeu la venirea lui Hristos nu îi descrie numai ca fără prihană, ci şi „fără pată” (2 Petru 3:14). Acest limbaj este identic cu cel folosit de Petru pentru Hristos Însuşi, prezentat de Petru ca „Mielul fără cusur şi fără pată” (1 Petru 1:19, KJV). În 2 Petru 3:14, el îşi îndeamnă cititorii să se silească să fie găsiţi de Domnul lor în aceeaşi stare. Cuvintele folosite aici sunt lipsite de ambiguitate şi nu sunt deloc relative.

Cel care sugerează că David sau Asa nu ar fi putut evita – nici chiar prin putere divină – păcatele în care au căzut, se află cu totul în afara mesajului Scripturii. David însuşi arată clar posibilităţile care sunt pentru creştinul credincios:

„Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi!” (Psalmul 4:4).

„Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui! (…) Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmul 119:1-3, 11).

Prin urmare, Ellen White stă pe un fundament biblic solid atunci când identifică desăvârşirea poruncită de Isus în Matei 5:48, cu ascultarea fără păcat.

„Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. «Fiți desăvârșiți după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.» Porunca aceasta este o făgăduință. Planul de Mântuire urmărește recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările diavolului și a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei ființe care se pocăiește, pentru a o feri de păcat.

Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când aude că aceia care se numesc urmași ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârșirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Un caracter sfânt și o viață asemănătoare cu a lui Hristos sunt accesibile fiecărui copil pocăit și credincios al lui Dumnezeu.[12]

„(Comentând Matei 5:48) Condițiile vieții veșnice, sub har, sunt tot cele care erau în Eden – o neprihănire desăvârşită, armonie cu Dumnezeu, o conformare desăvârşită cu principiile legii Sale. Măsura de caracter prezentată în Vechiul Testament este aceeaşi în Noul Testament. Și aceasta nu este o măsură pe care să n-o putem ajunge. În orice poruncă sau îndemn pe care-l dă Dumnezeu este o făgăduință care, cu siguranță, se află la temelia poruncii. Dumnezeu a luat toate măsurile ca să putem ajunge asemenea Lui și El va face aceasta pentru toți cei care nu se împotrivesc printr-o voință stricată, care să facă fără putere harul Său.”[13]

„(Dintr-un articol care comentează Matei 5:48, intitulat „Voi fiţi dar desăvârşiţi”) Sub disciplina celui mai mare Învăţător pe care lumea L-a cunoscut vreodată, creştinii trebuie să meargă înainte şi în sus spre desăvârşire. Aceasta este porunca lui Dumnezeu şi nimeni nu ar trebui să spună: «Eu nu pot face aceasta.» Ar trebuie să spună: «Dumnezeu îmi cere să fiu desăvârşit şi El îmi va da puterea de a birui tot ce stă în calea desăvârşirii.» (…)  Lumea a stabilit un standard care să se potrivească înclinaţiilor inimilor nesfinţite, dar acesta nu este un standard pentru cei care Îl iubesc pe Hristos. Răscumpărătorul i-a ales din lume şi le-a lăsat viaţa Sa lipsită de păcat ca standard.”[14]

Următorul verset arată clar că Pavel înţelegea desăvârşirea creştină ca referindu-se la îndepărtarea totală a răului din viaţă:

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:1)

„Orice întinăciune a cărnii şi a duhului” sună destul de cuprinzător pentru mine. Nu sună relativ.

Ce spune Biblia despre ascultarea fără păcat

O teorie populară în dezbaterea despre desăvârşire din adventismul contemporan este că doctrina ascultării fără păcat se bazează în principal pe Ellen White mai mult decât pe Biblie. Am văzut deja un număr de versete biblice care, din contră, demonstrează că posibilitatea unei astfel de ascultări de această parte a veşniciei este în mare măsură o învăţătură a Bibliei. Urmează o serie de pasaje, unele pe care le-am analizat deja, care ne dau dovezi clare în această privinţă:

„Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi! Spuneţi lucrul acesta în inimile voastre când staţi în pat, apoi tăceţi.” (Psalmul 4:4).

„Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea!” (Psalmul 34:13-14).

„Depărtează-te de rău, fă binele, şi vei dăinui pe vecie.” (Psalmul 37:27).

„Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui! [...] Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmul 119:1-3, 11).

„Rămăşiţele lui Israel nu vor mai săvârşi nelegiuire, nu vor mai spune minciuni şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare. Ci vor paşte şi se vor odihni şi nimeni nu-i va tulbura.” (Ţefania 3:13).

„Nici Eu nu te osândesc; du-te şi să nu mai păcătuieşti.” (Ioan 8:11).

„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” (Romani 6:14).

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:3-4).

„Treziţi-vă la neprihănire şi nu păcătuiţi!” (1 Corinteni 15:34, KJV).

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:1).

„Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.”  (2 Corinteni 10:4-5).

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” (Efeseni 5:25-27; a se vedea şi Cântarea Cântărilor 4:7).

„Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” (Filipeni 4:13)

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin şi mă rog lui Dumnezeu ca întregul vostru duh, suflet şi trup să fie păzite fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”  (1 Tesaloniceni 5:23, KJV).

„Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: «Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui» şi «Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!»” (2 Timotei 2:19).

„Şi la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. «El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.» (1 Petru 2:21-22).

„Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul.” (1 Petru 4:1).

„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ în noaptea în care cerurile vor trece cu trosnet şi lucrurile se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o cuvântare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi lucrurile se vor topi de căldura focului? […] De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2 Petru 3:10-12, 14, KJV).

„Dar, dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne-a curăţat de orice păcat. (…) Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:7, 9 KJV).

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat. (…) Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El Însuşi este neprihănit.” (1 Ioan 3:2-3, 7).

„Iar Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale.” (Iuda 24).

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:21).

„Şi în gura lor (a sfinților) nu s-a găsit vicleşug, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 14:5, KJV).

Când analizăm pasajele de mai sus, înfruntăm o realitate demnă de luat în seamă – că indiferent de cât de controversat este acest subiect în anumite cercuri ale adventismului contemporan, de fapt sunt mai multe versete biblice care vorbesc despre posibilitatea de a trăi fără păcat prin puterea lui Dumnezeu, aici pe pământ, decât versete care susţin cerințele imperative ale Sabatului zilei a şaptea!

Mai mult, când ne uităm la versetele de mai sus, devine clar – aşa cum am observat anterior – că încercarea anumitor persoane de a înceţoşa înţelesul cuvântului „desăvârşit” nu reuşeşte nici pe departe discreditarea dovezilor biblice concludente cu privire la posibilitatea credinciosului de pe pământ de a trăi fără păcat prin puterea lui Dumnezeu.

La fel de clar, am putea adăuga, este şi în cazul lui Ellen White ca plagiatoare. Dacă e să fie acuzată că învăţă doctrina ascultării fără păcat aici şi acum, ar părea că a copiat-o – direct din Biblie! Dacă ai vreo îndoială, continua să citeşti.

Ce spune Ellen White despre ascultarea fără păcat

Deja am văzut dovezi că Ellen White repetă chemările Sfintei Scripturi la ascultare fără păcat, prin puterea divină împărtăşită. Mai jos regăsim astfel de dovezi, prea clare pentru a fi înţelese greşit:

„În lumea noastră, trebuie să ne aducem aminte de modalitatea în care a lucrat Hristos. El a făcut lumea și tot El l-a creat pe om. Apoi, El Însuși a venit în lume pentru a le arăta locuitorilor ei cum să trăiască o viață fără păcat.”[15]

„Pavel le scria corintenilor: «Noi răsturnăm izvodirile minţii și orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos». Când veți ajunge în starea aceasta, lucrarea de consacrare va fi mai bine înțeleasă de amândoi. Gândurile voastre vor fi curate, caste și înălțate; acțiunile voastre vor fi pure și fără păcat.”[16]

„Tuturor celor care se predau complet lui Dumnezeu li se dă privilegiul de a trăi fără păcat, în ascultare de legea cerului.”[17]

„Dar este scopul lui Dumnezeu ca omul să stea înaintea Lui drept şi nobil, iar Dumnezeu nu va fi înfrânt de Satana. El L-a trimis pe Fiul Său în această lume pentru a purta pedeapsa morţii pentru nelegiurea omului, şi pentru a-i arăta omului cum să trăiască o viaţă fără păcat. Nu este nicio altă cale prin care omul să poată fi salvat. «Fără Mine, spune Hristos, nu puteţi face nimic.» Prin El, şi doar prin El, inima firească poate fi schimbată, simpatiile transformate, sentimentele fixate pentru a se îndrepta spre cer. Doar Hristos poate da viaţă sufletului mort în fărădelegi şi păcate.”[18]

„În acest fel, El (Hristos) ne-a aşezat pe un teritoriu privilegiat, unde putem trăi vieţi curate, fără păcat. Păcătoşii pocăiţi stau înaintea lui Dumnezeu îndreptăţiţi şi acceptaţi, pentru că Cel curat a purtat vina lor. Cei nemerituoşi sunt făcuţi merituoşi, deoarece pentru ei, Cel merituos a devenit nemerituos.”[19]

„Hristos a purtat păcatele întregii lumi. El a fost al doilea Adam. Luând asupra Sa natura umană, El a trecut pe teritoriul unde Adam s-a împiedicat şi a căzut. Luând asupra Sa umanitatea, El are un interes ridicat pentru fiinţele omeneşti. El le-a simţit puternic păcătoşenia şi ruşinea păcatului. El este fratele nostru mai mare. El a venit pentru a dovedi că fiinţele umane pot trăi, prin puterea lui Dumnezeu, vieţi fără păcat.”[20]

„Mântuitorul nostru este rănit din nou şi supus ruşinii atunci când poporul Său nu ţine seama de Cuvântul Său. El a venit în această lume şi a trăit o viaţă fără păcat, ca în puterea Sa, poporul Său să poată, de asemenea, să trăiască vieţi de nepăcătoşenie. El Şi-a dorit ca ei să pună în practică principiile adevărului pentru a arăta lumii că harul lui Dumnezeu are puterea de a sfinţi inima.”[21]

„În ziua judecății, comportamentul omului care a păstrat slăbiciunea și nedesăvârșirea umanităţii nu va fi aprobat. Pentru el, nu va fi niciun loc în cer. El nu ar putea să se bucure de desăvârșirea celor sfinți în lumină. Acela care nu are suficientă încredere în Hristos, pentru a crede că El este în stare să-l ferească de păcat, nu are credința care îi va da posibilitatea de a intra în Împărăția lui Dumnezeu.”[22]

„Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forțează niciodată voința; și dacă prin păcătuire continuă, voința a ajuns cu totul robită și noi nu dorim să ne eliberăm și nu vrem să primim harul Său, ce ar putea face El mai mult?”[23]

„Religia lui Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor și umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală și bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă eliberată de eu și binecuvântată de prezența continuă a lui Hristos. Când Hristos domnește în suflet, atunci acolo este curăție și eliberare de păcat.”[24]

„Să fii răscumpărat înseamnă să încetezi să mai păcătuieşti. (…) Hristos spune: «Ferice de cei care ţin poruncile Lui.» Binecuvântarea cerească este pronunţată asupra celor care ţin legea. «Ei vor avea drept la pomul vieţii», declară Mântuitorul, «şi vor intra pe porţi în cetate.» Trebuie să decidem pentru noi înşine dacă aceste cuvinte ne vor fi adresate nouă sau nu. O decizie corectă va fi arătată prin acţiuni în armonie cu legea lui Dumnezeu. Dar noi nu putem în niciun fel să ţinem poruncile fără ajutorul lui Hristos. Doar El ne poate mântui, curăţindu-ne de tot păcatul.”[25]

„În viaţa Sa, El (Hristos) ne-a dat o reprezentare a ceea ce păcătoşii pocăiţi pot deveni. El a fost curat şi neîntinat. De pe buzele Lui nu a scăpat niciun cuvânt care ar fi putut lăsa o pată pe caracterul Său. De-a lungul întregii Scripturi, El ne-a dat asigurări repetate că prin harul Său, noi putem obţine aceeaşi desăvârşire de caracter pe care El a obţinut-o.”[26]

Observaţi cum ultimul dintre citatele de mai sus vorbeşte despre această învăţătură a desăvârşirii de caracter ca fiind învăţată de Isus „de-a lungul întregii Scripturi”. Deja am văzut mare parte din aceste dovezi scripturistice.

În lumina celor de mai sus, este cu adevărat uimitor că încă mai avem controversa cu privire la învăţătura exactă a lui Ellen White pe acest subiect. Ne putem aminti afirmaţia făcută de senatorul Carolinei de Nord, Sam Ervin, în timpul întrunirii Senatului Statelor Unite din 1973 la Watergate. Când John Ehrlichman, consilierul preşedintelui de atunci Richard Nixon, l-a întrebat pe senator de ce este atât de categoric în interpretarea unui anumit statut federal, Ervin a răspuns: „Pentru că înţeleg limba engleză. Este limba mea maternă.”[27]

Desăvârşirea şi mântuirea

Un critic recent al TUG a scris:

„Cu siguranţă, Dumnezeu ne cheamă să fim sfinţi, dar procesul desăvârşirii de caracter este (1) constant şi niciodată complet cât timp suntem în acest trup corupt şi (2) un rezultat al mântuirii, nu o cauză a sa.”[28]

Desigur, afirmaţiile pe care le-am enumerate mai sus din Biblie şi Ellen White ar trebui să fie clare cu privire la faptul că ascultarea fără păcat, prezentată ca posibilă pentru credincios, trebuie să aibă loc aici pe pământ, în timp ce avem încă trupurile noastre corupte, şi nu doar atunci când ajungem în cer. În următorul articol, vom vedea cum Biblia învaţă că sfinţii care Îl întâlnesc pe Hristos când El revine trebuie să fie „găsiţi fără prihană, fără vină şi în pace” (2 Petru 3:14), că „oricine are nădejdea aceasta [a venirii lui Isus] în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3).

Observaţi că sfinţii sunt găsiţi în această stare fără pată când Isus vine; ei nu devin fără pată în acel moment. Observaţi şi că ei se curăţă la fel cum Hristos este curat în timp ce au nădejdea venirii Lui – adică înainte ca El să apară, moment de la care aceasta nu mai este o nădejde, ci o realitate. Ellen White confirmă aceste versete când insistă că îndepărtarea păcatului din vieţile oamenilor lui Dumnezeu trebuie să aibă loc integral în cursul timpului de probă:

„ Când va veni, El nu va veni să ne curețe de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmitățile temperamentului și firii noastre. Dacă, totuși, va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinți vor fi sfinți și mai departe. (…) Curățitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curățire și să îndepărteze păcatele și stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă.”[29]

Un învăţat de seamă din biserică a găsit recent o breşă în TUG, pentru că învaţă că „fără ascultare desăvârşită, nu poate fi mântuire”[30]. Dar trebuie să ne amintim ce învaţă Biblia, de fapt, când vorbeşte despre mântuire. Prima referire la mântuire în Noul Testament este:

„Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui din păcatele sale.” (Matei 1:21).

În altă parte în Noul Testament, după cum am văzut deja în această serie de articole, se arată clar că sfinţirea şi lucrarea interioară a Duhului fac parte din mijloacele mântuirii, şi nu sunt doar rezultatul ei:

„De la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2 Tesaloniceni 2:13, KJV).

„El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” (Tit 3:5).

Biblia spune la fel de clar că sfinţirea va fi completă în această viaţă:

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin şi mă rog lui Dumnezeu ca întregul vostru duh, suflet şi trup să fie păzite fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”  (1 Tesaloniceni 5:23, KJV).

Următoarele citate ale lui Ellen White confirmă învăţătura versetelor biblice de mai sus, că sfinţirea noastră trebuie să fie, de fapt, realizată în această viaţă:

„Ce este sfinţirea? Este a te da pe tine însuţi cu totul şi fără rezervă – suflet, trup şi duh – lui Dumnezeu; să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeu; să cunoşti şi să împlineşti voia lui Dumnezeu fără să dai atenţie sinelui sau intereselor proprii; să fii cu mintea îndreptată spre cele cereşti, curat, neegoist, sfânt, fără vreo pată sau zbârcitură.”[31]

„Adevărata sfinţire nu este nimic mai mult sau mai puţin decât a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, a umbla după poruncile şi orânduirile Sale fără greşeală. Sfinţirea nu este o emoţie, ci un principiu divin care aduce toate pasiunile şi dorinţele sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Această lucrare este făcută prin Domnul şi Mântuitorul nostru.”[32]

„Adevărata sfințire constă în îndeplinirea cu bucurie a tuturor îndatoririlor zilnice, într-o desăvârșită ascultare de voința lui Dumnezeu.”[33]

Ellen White spune, de asemenea, clar, aşa cum am observat deja în aceste articole, că atât neprihănirea atribuită, cât şi cea transformatoare sunt fundamentul speranței noastre cu privire la mântuire:

„Temelia speranţei noastre este în neprihănirea lui Hristos atribuită şi cea pe care Duhul o lucrează în şi prin noi.”[34]

În altă parte citim:

„Lumea caută lucrurile care pier prin folosinţă; atenţia şi activitatea ei nu sunt exercitate pentru a obţine mântuirea câştigată prin neprihănirea împărtăşită a lui Hristos.”[35]

„Noi suntem mântuiți urcând scara treaptă cu treaptă, privind la Hristos, prinzându-ne de Hristos, urcând treaptă cu treaptă până la înălțimea lui Hristos, care este făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare. Credința, fapta, cunoștința, înfrânarea poftelor, răbdarea, evlavia, dragostea de frați și iubirea de oameni sunt trepte ale acestei scări.”[36]

„Slavă lui Dumnezeu, El ne însoțește la fiecare pas pe cale, dacă suntem dornici să fim mântuiţi în felul stabilit de Hristos, prin ascultare de cerinţele Lui.”[37]

Următoarele citate explică clar cât de desăvârşită trebuie să fie această ascultare ca o condiţie a mântuirii noastre:

„Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile Legii. Dar, prin sine însuși, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfințenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrării harului divin atunci când el se supune disciplinei și influențelor înfrânătoare ale Duhului adevărului.”[38]

„Atât de desăvârşit este reprezentat caracterul pe care oamenii trebuie să-l aibă pentru a fi ucenicii lui Hristos, că cel necredincios spune că nu este posibil pentru vreo fiinţă umană să-l obţină. Dar niciun standard mai scăzut nu trebuie să fie prezentat tuturor celor care pretind a fi copiii lui Dumnezeu. Cei necredincioşi nu ştiu că ajutorul ceresc este dat celor care îl caută prin credinţă.”[39]

„El (Dumnezeu) L-a trimis pe Fiul Său în această lume pentru a purta pedeapsa morţii pentru nelegiurea omului şi pentru a-i arăta omului cum să trăiască o viaţă fără păcat. Nu este nicio altă cale prin care omul să poată fi salvat. «Fără Mine, spune Hristos, nu puteţi face nimic.» Prin El şi doar prin El inima firească poate fi schimbată, simpatiile transformate, sentimentele fixate pentru a se îndrepta spre cer.”[40]

„În ziua judecății, comportamentul omului care a păstrat slăbiciunea și nedesăvârșirea umanităţii nu va fi aprobat. Pentru el, nu va fi niciun loc în cer. El nu ar putea să se bucure de desăvârșirea celor sfinți în lumină. Acela care nu are suficientă încredere în Hristos, pentru a crede că El este în stare să-l ferească de păcat, nu are credința care îi va da posibilitatea de a intra în Împărăția lui Dumnezeu.”[41]

„Hristos a venit pe aceast pământ şi a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, ca prin harul Său, bărbații și femeile să poată trăi, de asemenea, vieţi de ascultare desăvârşită. Acest lucru este necesar pentru mântuirea lor.[42]

Să avem în minte, desigur, ceea ce studiul nostru deja a analizat – că desăvârşirea pe care Dumnezeu o cere este proporţională cu lumina dată (Proverbe 4:18; Matei 13:8; Luca 12:48; Faptele apostolilor 17:30; Iacov 4:17). Este mai mult decât posibil ca marea majoritate a mulţimii înviate să fi murit păcătuind din ignoranţă. Unii au stabilit aici o diferenţă între predarea caracterului (renunţarea şi biruirea întregului păcat cunoscut, pe care toţi oamenii, de orice vârstă, le pot face prin harul lui Dumnezeu) şi maturitatea de caracter (care va fi deplină doar pentru cei cărora li se va cere în timpul sfârşitului să stea fără mijlocitor).

Ca mijlocitor, potrivit studiului nostru, este esenţial ca, pentru a se ocupa de fiecare păcat din neştiinţă[43], cei care vor trece prin marele timp al încercării şi vor experimenta schimbarea trupului să atingă starea deplină a maturităţii de caracter cerută fiinţelor căzute – absenţa completă a conduitei păcătoase, cu toate păcatele comise din ignoranţă descoperite şi biruite.

Nepăcătoşenie: a o pretinde versus a o avea

Un subiect principal de confuzie din discuţia actuală despre TUG este distincţia din scrierile inspirate, de multe ori ignorată, dintre imposibilitatea de a pretinde nepăcătoşenia şi posibilitatea de a o experimenta prin împuternicirea divină. (Din nou, să fie clar că prin „fără păcat” şi „nepăcătoşenie” ne referim la alegerile din gând, cuvânt sau faptă şi nu la absenţa naturii căzute moştenite.)

Mulţi presupun în mod greşit că, din cauză că Scriptura şi scrierile lui Ellen White interzic fiinţelor omeneşti să pretindă desăvârşirea fără păcat în această viaţă, aceasta înseamnă, prin urmare, că o astfel de experienţă aici, pe pământ, este dincolo de posibilitatea creştinului sfinţit. Dar Biblia însăşi dă motive suficiente pentru o concluzie contrară.

Un text popular din arsenalul celor care resping posibilitatea pământească a ascultării fără păcat este 1 Ioan 1:8: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi” (a se vedea şi versetul 10). Dar chiar înainte şi după acest verset, apostolul Ioan arată clar că prin puterea cerească este cu adevărat posibil să fii curăţit deplin de păcat şi nelegiuire:

„Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. (…) Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (Versetele 7, 9).

Când scrie că ne înşelăm pe noi înşine şi-L facem mincinos pe Dumnezeu pretinzând că nu avem păcat (versetele 8, 10), apostolul doar confirmă afirmaţia lui Pavel că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23), ceea ce în mod evident înseamnă că toţi au păcat pentru care este necesară curăţirea. Mai mult, doar Dumnezeu ne cunoaşte inimile (1 Împăraţi 8:39), ceea ce înseamnă că doar El poate şti când curăţirea noastră de păcat este completă.

Iov, al cărui caz l-am analizat deja, a înţeles bine acest principiu. În timp ce Dumnezeu l-a declarat om „fără prihană şi curat la suflet, care se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău” (Iov 1:1, 8), chiar dacă – în ciuda pierderilor și a tragediei îngrozitoare – Biblia spune că „Iov n-a păcătuit deloc” (versetul 22; a se vedea şi Iov 2:10), Iov a refuzat să aibă astfel de pretenţii cu privire la sine, după cum mărturisesc şi următoarele versete:

„Oricât m-aş îndreptăţi, gura mea mă va osândi; dacă spun că sunt desăvârşit, ea mă va arăta vinovat. Chiar dacă aş fi desăvârşit, totuşi nu mi-aş cunoaşte sufletul; mi-aş dispreţui viaţa.” (Iov 9:20-21, KJV).

Următoarele citate ale lui Ellen White sunt folosite des ca suport pentru ideea că nepăcătoşenia este imposibilă de această parte a celei de-a doua veniri:

„Atâta timp cât domnește Satana, avem de supus eul și de învins păcate obișnuite; atâta timp cât va dăinui viața, nu va fi loc de oprire și nici punct pe care, atingându-l, să spunem: «Am atins desăvârșirea.»”[44]

„Nu putem spune «Sunt fără păcat», până când acest trup josnic nu este schimbat şi făcut asemenea trupului Său proslăvit.”[45]

„Când lupta vieții se va încheia, când armura va fi depusă la picioarele lui Isus, când sfinții lui Dumnezeu vor fi proslăviți, atunci, și numai atunci, vom fi în siguranță să spunem că suntem mântuiți, fără păcat.”[46]

Criticii recenţi ai TUG au folosit în mod repetat citatele de mai sus pentru a demonstra teoria lor – că ascultarea fără păcat este imposibilă înainte de întoarcerea lui Isus[47].

Dar la suprafaţă, precum şi în contextul lor, aceste citate nu reuşesc să susţină crezul că nepăcătoşenia este imposibilă de această parte a cerului. Primul citat, cu privire la nevoia de a supune eul şi a învinge păcatele obişnuite cât „timp domneşte Satana”[48], doar confirmă realitatea de până la venirea lui Isus a luptei continue din partea creştinului contra păcatului şi a Satanei, iar nu a înfrângerii continue.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe frontul rusesc, armatei sovietice i-au trebuit doi ani întregi – de la luarea Stalingradului la începutul lui 1943 până la cucerirea Berlinului în primăvara lui 1945 – să recupereze teritoriul pe care nemţii l-au ocupat în doar patru luni în 1941. Acelaşi lucru a avut loc pe frontul de vest, de la invazia Normandiei în iunie 1944 până la predarea nemţilor în mai 1945. Dar pe ambele fronturi, în timpul acestor perioade, a fost un timp de victorie neîntreruptă pentru aliaţi. La fel va fi pentru sfinţii lui Dumnezeu în timpul crizei finale a istoriei sacre.

Ultimele două dintre citatele lui Ellen White de mai sus doar ne avertizează să nu pretindem ceea ce noi, ca oameni, nu avem dreptul de a pretinde, pentru că doar Dumnezeu cunoaşte inima (1 Împăraţi 8:39). Contextul celui de-al doilea dintre cele trei citate menţionate mai sus aduce în mod special clarificări cu privire la acest subiect:

„Totuși să nu ne mândrim cu sfințenia noastră. Când vom avea o concepție mai clară cu privire la caracterul nepătat al lui Hristos și la curăția Sa infinită, ne vom simți asemenea lui Daniel când a văzut slava Domnului și a spus: «Fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă.»”

„Până când acest trup păcătos nu va fi schimbat și modelat în asemănare cu trupul Său proslăvit, noi nu vom putea să spunem: «Sunt fără păcat». Totuși, dacă vom căuta fără încetare să-L urmăm pe Domnul Isus, vom avea binecuvântata nădejde de a sta înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci desăvârșiți în Hristos, înveșmântați în neprihănirea și desăvârșirea Sa.”[49]

În mod clar, punctul de atenţie al citatului de mai sus este lăudăroşenia sfinţirii noastre, faptul că niciun creştin nu va face asta. Citatul nu spune că este, de fapt, imposibil să fim fără păcat până când trupurile noastre sunt schimbate la proslăvire. Ce este interzis în citatul acesta este să spunem că suntem fără păcat. Contextul ultimului dintre cele trei citate de mai sus este şi mai clar:

„Când vor veni vremurile de înviorare de la Domnul, atunci păcatele sufletului pocăit care a primit harul lui Hristos şi care a biruit prin sângele Mielului, vor fi îndepărate din rapoartele cerului şi vor fi puse asupra Satanei, ţapul ispășitor, iniţiatorul păcatului – nu vor mai fi niciodată amintite în dreptul celui pocăit. Păcatele biruitorilor vor fi şterse din cărţile de aducere aminte, dar numele lor va fi păstrat în cartea vieţii. Martorul credincios spune: «Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.» Când lupta vieții se va încheia, când armura va fi depusă la picioarele lui Isus, când sfinții lui Dumnezeu vor fi proslăviți, atunci, și numai atunci, vom fi în siguranță să spunem că suntem mântuiți, fără păcat. Adevărata sfinţire nu-l va face pe niciun om să se proclame pe sine însuşi sfânt, fără păcat şi desăvârşit. Lăsaţi ca Domnul să proclame adevărul despre caracterul vostru.”[50]

Foarte evident, conform citatului de mai sus, biruinţa prin puterea divină este şi posibilă şi necesară pentru cei mântuiţi. Dar pentru că doar Dumnezeu cunoaşte secretele fiecărei inimi, doar El îi poate proclama pe sfinţii Săi ca fiind fără păcat. Adevărat, aşa cum am observat anterior, creştinul poate şti dacă el sau ea a făcut progrese în viaţa sfinţită; dacă alegerile păcătoase pe care le făceam înainte nu mai sunt făcute acum, aceasta cu siguranţă poate fi cunoscut. Dar pentru că inimile noastre sunt cunoscute la un nivel profund doar de Dumnezeu, doar El poate spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Doar El poate declara despre poporul Său, atunci când îi eliberează chiar înainte de întoarcerea lui Isus: „Iată-i vin! Vin sfinții fără pată, fără întinăciune. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge printre îngeri.”[51]

Observaţi că sfinţii nu declară despre ei înşişi: „Venim noi, sfinţii fără pată, fără întinăciune.” Doar Dumnezeu, pentru că doar El cunoaşte inima (1 Împăraţi 8:39) poate face această declaraţie.

Astfel, este uşor să înţelegem că atunci când Ellen White ne avertizează cu privire la conflictul continuu dintre creştin şi firea carnală dinainte de venirea lui Isus[52], când ne avertizează împotriva pretenţiilor de a fi fără păcat[53], ea dovedeşte consecvenţă deplină faţă de alte citate pe care le-am analizat, în care afirmă posibilitatea de a avea pe pământ „vieţi fără păcat”[54], „acţiuni curate şi lipsite de păcat”[55], „o trăire fără păcat”[56], trăirea „unor vieţi de nepăcătoşenie”[57], „eliberare de păcat”[58], „a înceta să mai păcătuim”[59], împreună cu alte expresii identice sau similare, folosite în numeroase alte pasaje.

Criticii recenţi ai TUG care au descris citatele lui Ellen White cu privire la nepăcătoşenie drept „enigmatice”[60], poate chiar contradictorii[61], pur şi simplu nu i-au permis lui Ellen White să-şi explice propriul vocabular. Teologia ei cu privire la desăvârşire, la fel ca cea a Scripturii, este clară şi dincolo de orice înţelegere greşită. Creştinul poate obţine o conduită fără păcat aici pe pământ, prin putere divină, dar pentru că doar Dumnezeu cunoaşte inima (1 Împăraţi 8:39), nicio pretenţie cu privire la această realitarea nu va fi auzită de pe buzele creştinului muritor.

„Perfecţionism”?

La fel ca eticheta comunistă din timpul panicii roşii din anii 1920 şi din era Joe McCarthy treizeci de ani mai târziu, fără a mai menţiona eticheta „socialist” din timpurile noastre, cuvinte precum „legalism” şi „perfecționism” în discuţiile din adventismul contemporan au devenit felul de epitete destinate să închidă minţile şi să oprească conversaţia înainte ca dovezilor obiective să li se dea o ascultare corectă. Astfel de etichete pot avea o existenţă independentă, nepăsătoare faţă de faptele reale, fie că sunt într-un context sacru sau laic.

Puţini termeni teologici sunt la fel de toxici în adventismul contemporat precum „perfecţionism”, „perfecţionist” şi „perfecţionistic”. Din moment ce şi Scriptura, şi Ellen White folosesc atât de des cuvintele „desăvârşit” şi „desăvârşire” (în engl., „perfect” şi „perfecţiune”) cu referire la condiţia spirituală dorită de Dumnezeu pentru poporul Său, s-au făcut eforturi în istoria adventistă recentă pentru a deosebi desăvârşirea biblică de ceea ce unora le place să numească „perfecţionism”.

Din păcate, majoritatea – deşi nu toţi – cei care au încercat să facă această deosebire, au folosit cuvântul „perfecţionism” şi variaţiile sale de mai sus cu referire la crezul că ascultarea fără păcat poate fi adusă de fiinţele umane căzute aici pe pământ, prin puterea cerească[62]. Dovezile inspirate adunate în aceste articole ar trebui să fie suficiente pentru a convinge cititorul sincer că acest crez este, de fapt, învăţătura Bibliei şi scrierilor spiritului profeţiei.

Doar o singură dată foloseşte Ellen White cuvântul „perfecționism”, în următorul pasaj:

„Dumnezeu nu va da turma Sa prețioasă în grija unor oameni a căror minte și judecată au fost slăbite prin rătăciri anterioare pe care le-au îndrăgit, cum ar fi așa-zisul perfecționism și spiritismul și care, prin calea pe care au urmat-o pe când îmbrățișau aceste rătăciri, s-au făcut de râs și au adus batjocură asupra cauzei adevărului. Deși s-ar putea ca acum să se simtă eliberați de rătăcire și în stare să meargă și să propovăduiască această ultimă solie, Dumnezeu nu-i va accepta. El nu va lăsa pe mâinile lor suflete prețioase, căci judecata lor a fost pervertită pe când se aflau în rătăcire și acum este slăbită.”[63]

Descriindu-i pe cei care au învăţat ceea ce ea numeşte aici „perfecţionism”, devine clar că teoria aceasta este departe de doctrina trăirii fără păcat învăţată de Scriptură şi de armonia propriilor ei scrieri. Un alt pasaj, care într-o altă carte a ei identifică „perfecţionismul” nechibzuit menţionat în citatul de mai sus, merită citat în întregime de dragul clarităţii acestui subiect:

„În seara aceea, în timpul altarului familial, Duhul Domnului a venit asupra mea și mi-au fost descoperite multe lucruri în viziune. Acei oameni mi-au fost prezentați provocând mari pagube lucrării lui Dumnezeu. Deși pretindeau că sunt sfinți, ei încălcau Legea sfântă, aveau o inimă coruptă, iar cei care erau asociați cu ei se aflau sub influența unei amăgiri satanice, urmându-și instinctele firești, în locul Cuvântului lui Dumnezeu.

Ei susțineau că aceia care sunt sfințiți nu pot păcătui. Iar ideea aceasta conducea în mod natural la concepția că sentimentele și dorințele celor sfințiți sunt întotdeauna corecte și nu ar putea să-i îndemne la păcat niciodată. Susținând asemenea idei fanteziste, ei săvârșeau păcatele cele mai rele, pe care le ascundeau sub mantia sfințirii, reușind, prin puterea lor hipnotică și amăgitoare, să exercite o influență ciudată asupra unora dintre tovarășii lor, care nu înțelegeau caracterul rău al acestor teorii aparent frumoase, dar înșelătoare.

Puterea lor asupra oamenilor era teribilă, deoarece, în timp ce atrăgeau atenția și câștigau încrederea prin influența lor spiritistă, ei îi determinau pe cei nevinovați și nebănuitori să creadă că acea putere venea de la Duhul lui Dumnezeu. Ca urmare, cei care acceptau învățăturile lor erau amăgiți și făcuți să creadă că toți cei ce pretind a fi sfințiți pe deplin își pot permite să-și satisfacă orice dorință a inimii, fără a comite vreun păcat prin aceasta.

Amăgirile acestor învățători falși mi-au fost descoperite cu claritate și am văzut raportul înfiorător, scris împotriva lor în cărțile cerului, precum și vinovăția teribilă care plana asupra lor, deoarece pretindeau o sfințenie desăvârșită în timp ce faptele lor de zi cu zi erau ofensatoare în ochii lui Dumnezeu.

La un timp după evenimentele descrise, caracterul acelor persoane s-a dat pe față, iar viziunea primită cu privire la ei s-a confirmat pe deplin.

Acești oameni care pretindeau că sunt sfinți declarau: «Crede în Hristos. Trebuie doar să crezi. Aceasta este tot ce ți se cere. Doar să ai încredere în Isus».

Cuvintele lui Ioan mi-au venit în minte cu insistență: «Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi» (1 Ioan 1, 8). Mi-a fost arătat că aceia care declară triumfător că sunt fără păcat dovedesc, chiar prin lăudăroşenia lor, că sunt departe de a fi neprihăniți. Cu cât omul căzut înțelege mai bine caracterul lui Hristos, cu atât este mai neîncrezător în sine însuși și cu atât mai nedesăvârșite i se par faptele proprii, în contrast cu acelea care au caracterizat viața sfântului Răscumpărător. Dar cei care sunt departe de Isus, ale căror percepții spirituale sunt atât de întunecate de erori încât nu pot înțelege caracterul marelui Exemplu, își închipuie că El a fost întru totul ca ei și îndrăznesc să afirme că sunt sfinți cu desăvârșire. Dar ei sunt departe de Dumnezeu, nu se cunosc pe ei înșiși și cu atât mai puțin pe Domnul Hristos.”[64]

Nu este dificil pentru niciunul dintre cei care citesc pasajul de mai sus să vadă diferenţa clară dintre doctrina biblică a trăirii fără păcat, prin putere divină, aici pe pământ, şi sfinţirea falsă, sau „perfecţionismul”, condamnat în citatul de mai sus – şi în alte părţi[65] – de Ellen White. Cele mai evidente trei diferenţe dintre aceste două doctrine sunt următoarele:

  1. Pretenţia de a fi fără păcat. Deja am văzut cum Scriptura şi Ellen White susţin posibilitatea ascultării fără păcat, prin putere divină, aici pe pământ[66] şi imposibilitatea, pentru orice ființă omenească, de a pretinde că a atins această ţintă[67]. Spre deosebire de perfecţionismul condamnat în scrierile lui Ellen White, TUG, aşa cum este învăţat în adventismul contemporan, susţine că ambele adevăruri sunt paralele.
  2. Încrederea în simpatiile şi dorinţele fireşti. Studiul nostru a demonstrat deja cum simpatiile şi dorinţele naturii inferioare, deşi nu sunt o sursă de vină prin ele însele, trebuie neapărat să fie supuse naturii superioare (1 Corinteni 9:27)[68] – o victorie demonstrată pentru creştin în viaţa şi experienţa lui Isus (Romani 8:3-4; 15:3). Am văzut de asemenea cum potrivit scrierilor lui Ellen White, această luptă împotriva naturii carnale va continua până la venirea lui Isus[69]. În contrast, „perfecţionismul” condamnat de Ellen White în citatele de mai sus le promitea celor care aderau la el o curăţare de îndemnurile fireşti, aşa că acestea puteau fi ascultate în siguranţă. Doctrina din Biblie/spiritul profeţiei a ascultării fără păcat prin puterea Duhului Sfânt nu învaţă lucrul acesta.
  3. «Crede doar» ca şi condiţie a mântuirii. Aici, din nou, apărătorii „perfecţionismului” descris anterior se îndepărtează de învăţătura inspirată. Şi Biblia, şi scrierile lui Ellen White, arată clar că, atât iertarea trecutului nostru păcătos, cât şi ascultarea realizată prin harul divin sunt condiţiile prescrise pentru mântuirea biblică (Romani 3:24; Efeseni 1:7; Matei 7:20; 19:16-26; Luca 10:25-28; Romani 2:6-10; 8:3; Evrei 5:9)[70].

În lumina celor de mai sus, orice folosire a termenului „perfecţionism” pentru a descrie şi a discredita învăţătura Bibliei/spiritului profeţiei despre trăirea fără păcat, prin putere divină, în experienţa credincioşilor pământeşti, căzuţi este falsă şi duce la confuzie. Vorbind în mod negativ despre „perfecţionism”, Ellen White descrie o învăţătură fundamental diferită de ceea ce Scriptura, propriile ei scrieri şi marea majoritatea a apărătorilor TUG adventiste au învăţat de la începutul istoriei bisericii şi continuă să înveţe până astăzi.

De la ceară la granit

Învăţatul anglican Geoffrey Paxton, în cartea lui din 1977 The Shaking of Adventism (Zguduirea adventismului), o descrie pe Ellen White ca fiind „dusă de nas” (în engl., „având nas de ceară”) în controversa adventistă a desăvârşirii[71], probabil pentru că scrierile ei sunt folosite de ambele părţi ale disputei. În anii care au urmat, părea că un număr ridicat de aderenţi adventişti la teologia lui Paxton au considerat că „ceara” s-a transformat în granit – într-un mod categoric împotriva propriilor lor convingeri.

În această perioadă, un autor de acest fel, care a respins direct autoritatea lui Ellen White în probleme doctrinale, a făcut o analiză a două lecţiuni trimestriale care aveau viziuni opuse cu privire la natura umană a lui Hristos. Aici el a admis franc care dintre părţile controversei reprezintă cel mai corect teologia lui Ellen White – o teologie pe care, în contextul articolului său, el o dezaproba cu fermitate:

„Ar rezulta de aici, atunci, că Ellen White nu a avut un punct de vedere consecvent cu privire la natura lui Hristos şi problema desăvârşirii? Probabil că nu, pentru că întreaga ei teologie a fost orientată spre desăvârşire. Sabatul şi reforma sanitară, două dintre marile ei preocupări, îşi au raţiunea în desăvârşire, în ce priveşte pregătirea pentru ridicarea la cer. […] Folosirea unor citate ale lui Ellen White pentru a dovedi că desăvârşirea este de neatins ar părea la fel de zadarnic ca folosirea unor citate ale ei pentru a stabili că ea neagă importanţa anului 1844.”[72]

Acelaşi autor afirmă anterior în articolul menţionat că o serie de citate „anti-desăvârşire” ale lui Ellen White citate de alt autor „nu sunt în general foarte convingătoare când sunt citite în context”[73]. El continuă, scriind despre teologia desăvârşirii din timpul sfârşitului: „A o nega înseamnă a nega însăşi natura adventismului.”[74]

Sunt de acord.

Se ştie că, în timp ce ambele părţi din dezbaterea adventistă cu privire la păcat, mântuire, umanitatea lui Hristos şi desăvârşirea de caracter au folosit-o pe Ellen White pentru a-şi susţine poziţiile, doar o singură parte din dezbatere a căutat în mod activ să reducă rolul de autoritate al lui Ellen White[75].  Dacă scrierile ei sunt într-adevăr aşa de ambigue cum unii au încercat să susţină, era mult mai probabil ca ambele părţi să caute să reducă rolul ei în controversă.

Dar doar o parte a încercat să facă aceasta, iar când ne uităm la dovezile analizate în acest articol, începem să înţelegem de ce. Dacă Ellen White primeşte întreaga autoritate, aşa cum observă afirmaţiile menţionate în primul articol al seriei noastre[76], şi dacă armonia sfatului ei este acceptată pentru problema pe care o avem în faţa noastră, crezul potrivit căruia creştinul nu se poate opri din a păcătui aici pe pământ – chiar prin puterea divină împărtășită – se află în pericol de moarte.

Concluzie: „Totul în Hristos”

Descrierea lui Ellen White a ascultătorilor tari de urechi din parabola semănătorului (Matei 13: 6. 20-21) dă o avertizare ţintită celor care vor mântuirea lui Isus în timp ce Îi neagă puterea de a birui deplin păcatul:

„Sunt foarte mulți aceia care pretind că slujesc lui Dumnezeu, dar care nu-L cunosc printr-o experiență personală. Dorința lor de a face voia Lui se bazează numai pe înclinația lor personală și nu pe o convingere profundă adusă de Duhul Sfânt. Conduita lor nu este adusă în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei mărturisesc a-L primi pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu cred că El le va da și puterea necesară pentru biruirea păcatelor lor. Ei nu au o legătură personală cu un Mântuitor viu, și caracterul lor dă pe față atât defectele moștenite cât și pe cele cultivate.”[77]

Poate cel mai popular şi practic argument vociferat împotriva TUG este pretenţia des repetată: „Eu nu am întâlnit niciodată o persoană fără păcat.” Această observaţie din partea unora m-a făcut deseori foarte curios, pentru că mă întreb frecvent dacă ei ar recunoaşte vreodată o persoană fără păcat dacă o vor întâlni! Domnul nostru cu totul fără păcat şi plin de dragoste, în definitiv, a fost acuzat în mod repetat că este posedat de demoni (Ioan 7:20; 8:48, 52; 10:20). Iar despre urmaşii Lui, a declarat:

„Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa lui?” (Matei 10:25).

Un fapt trist al istoriei sacre este că pe măsură ce oamenii devin mai sfinţi, ei devin tot mai puţin populari. Convingerea poate fi readusă în inimile păcătoase prin evalvia celor credincioşi, dar nu se dă nicio asigurare inspirată că această convingere va fi recunoscută verbal de majoritatea oamenilor înainte de a doua venire a lui Isus.[78] Ocara, nu admiraţia, a fost mereu partea celor evlavioşi din orice vreme. Este îndoielnic că până şi acuzatorii lui Daniel, care au fost constrânşi să admită lipsa lui de greşeli (Daniel 6:4), ar fi exprimat o astfel de recunoaştere sinceră în faţa altora.

Vorbind despre sfinţenia lui Hristos şi efectele ei asupra adversarilor Săi, Ellen White observă:

„ Cu toate că fiecare cuvânt și faptă a Sa respira numai milă dumnezeiască, faptul că nu se potrivea cu lumea dădea naștere la cea mai dârză împotrivire. Din cauză că nu voia să dea nici o îngăduință pasiunilor rele ale firii noastre, El a trezit cea mai aprigă împotrivire și vrăjmășie.”[79]

„Curăţia şi sfinţenia caracterului lui Hristos au trezit cele mai rele pasiuni ale inimii omeneşti. [...] Ascultarea lui desăvârşită faţă de poruncile lui Dumnezeu a fost o mustrare continuă pentru o generaţie senzuală şi perversă.”[80]

În altă parte Ellen White vorbeşte despre un număr de personaje biblice care au obţinut desăvârşirea de caracter şi au reflectat viaţa lui Hristos la momente diferite ale istoriei sacre[81]. Vorbind despre caracterul neprihănit al lui Enoh, ea observă: „Şi sunt oameni ca Enoh în zilele noastre.”[82] Ea continuă: „Staţi ca Daniel, omul de stat credincios, omul pe care nicio ispită nu l-a putut corupe”[83].

Citatele de mai sus, desigur, nu afirmă că aceşti oameni nu au păcătuit niciodată, pentru că Biblia spune clar că „toţi au păcătuit” (Romani 3:23; 5:12). Dar aceste citate arată clar că păcatul poate fi biruit deplin prin puterea Cerului aici, pe pământ. Dacă Daniel, aflat la vârful puterii globale în zilele sale, era unul pe care „nicio ispită nu l-a putut corupe”[84], noi ceilalţi nu prea mai avem vreo scuză.

În timp ce mărturia experienţelor nu poate contrazice Cuvântul scris[85], ea poate, de fapt, confirma făgăduinţele Cuvântului. De fiecare dată când suntem martori sau experimentăm în vieţile noastre victoria deplină asupra unei dependenţe dăunătoare sau asupra altor obiceiuri păcătoase, vedem dovada că acelaşi Dumnezeu care oferă astfel de victorii ne poate oferi victorii asemănătoare asupra oricărui păcat cu care ne luptăm. Când o anumită ispită pare de neînvins, să ne gândim la materialişti, la oamenii rasiști, la fumători, alcoolici, la dependenţii de pornografie, la îmbuibători şi la mulţi alţii dintre cunoştinţele noastre care, prin puterea lui Dumnezeu, au lăsat în urmă aceste obiceiuri pentru a nu se mai întoarce la ele din nou. Dacă Dumnezeu le poate da acestor persoane victorie deplină, nu poate El să facă acelaşi lucru pentru cei care se luptă cu nerăbdarea, găsirea greşelilor, bărfa, un temperament aprig, priviri ocazionale pline de poftă sau orice alt păcat? Când îi aud pe oameni declarând că nu se pot opri din a păcătui, mă văd nevoit să întreb: „Pentru care păcate, pentru care îndemnuri ale firii, Îi lipseşte lui Dumnezeu puterea de a-ţi da biruinţă?”

În 2010, când celebritatea golfului, Tiger Woods, a mărturisit public păcatul adulterului, el  şi-a dat cuvântul că nu va mai „repeta niciodată greşelile pe care le-a făcut”. În cuvinte mai mult decât remarcabile, venind din partea unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, Tiger a afirmat de asemenea: „Viaţa nu este definită de ceea ce dobândeşti, ci de ceea ce biruieşti.”

Păcat că dl. Woods este budist! Mă rog ca cineva să găsească o cale de a-i împărtăşi două scurte şi foarte puternice versete biblice, care prezintă în rezumat Evanghelia şi făgăduinţa Bibliei despre victoria deplină. Primul reprezintă atenţionarea Mântuitorului: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Al doilea aduce asigurarea apostolului Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

În cuvintele lui Ellen White:

„Dar mulţi dintre voi spun: «Cum pot să nu mai păcătuiesc? Am încercat să biruiesc, dar nu am făcut niciun progres.» Nu vei putea niciodată în puterea ta, ci vei eşua. Dar ajutorul se află la Acela care este puternic. În puterea Lui poţi fi mai mult decât biruitor. Ar trebui să te ridici şi să spui: «Prin harul lui Dumnezeu, voi fi un biruitor.» Pune-ţi voinţa de partea voinţei lui Dumnezeu, şi având ochii fixaţi asupra Celui care este autorul şi desăvârşitorul credinţei tale, vei croi căi drepte pentru picioarele tale. […] Sprijineşte-te pe El, trăind prin credinţă şi crede Cuvântul lui Dumnezeu pentru tot.”[86]

Următorul articol al acestei serii va purta titlul: „Ascultarea fără păcat şi ultima generaţie”.

Vezi toate articolele din serie.

Note de subsol:

[1] Ellen G. White, Faptele apostolilor, pp. 560-561; Profeţi şi regi, p. 84; Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 20, Solii alese, vol. 2, p. 33 (în engl.).

[2] A se vedea Iacov 1:14-15; E. White, That I May Know Him, p. 140; Profeţi şi regi, p. 421; Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 623, Our High Calling, p. 87.

[3] Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992), p. 54.

[4] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 761.

[5] Ellen White, Hristos biruitorul, p. 11.

[6] Ellen White, In Heavenly Places, p. 34.

[7] Ellen White, Our High Calling, p. 321.

[8] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 6 (în engl. p. 20).

[9] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 324.

[10] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 187.

[11] Ellen White, Calea către Hristos, p. 62.

[12] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 311 (subliniere adăugată, dacă nu este menţionat altfel).

[13] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 76.

[14] Ellen White, Signs of the Times, 17 iulie 1901.

[15] Ellen White, Evanghelizare, p. 385.

[16] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 83.

[17] Ellen White, Review and Herald, 27 septembrie 1906.

[18] Ellen White, Youth’s Instructor, 16 aprilie 1903.

[19] Ellen White, Signs of the Times, 17 iunie 1903.

[20] Idem, Signs of the Times, 9 august 1905.

[21] Ellen White, Review and Herald, 1 aprilie 1902.

[22] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 198 (în engl., p. 360).

[23] Ellen White, Calea către Hristos, p. 34 (sublinierea din original).

[24] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, pp. 419-420.

[25] Ellen White, Review and Herald, 25 septembrie 1900.

[26] Ellen White, Signs of the Times, 10 iunie 1903.

[27] Karl E. Campbell, Senator Sam Ervin, Last of the Founding Fathers (Chapel Hill, NC: The University of North Carolina Press, 2007), p. 292.

[28] Adelina Alexe, „Last Generation Theology, Part 8: Biblical Perspectives: Sanctification”, 13 iunie 2019.

[29] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355.

[30] Jiří Moskala şi John C. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 105.

[31] Ellen White, Our High Calling, p. 212.

[32] Ellen White, From the Heart, p. 298.

[33] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 360.

[34] Ellen White, Calea către Hristos, p. 63.

[35] Ellen White, Manuscrisul 31, 1907.

[36] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 6, p. 147.

[37] Ellen White, This Day With God, p. 72.

[38] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 532.

[39] Ellen White, In Heavenly Places, p. 201.

[40] Ellen White, Youth’s Instructor, 16 aprilie 1903.

[41] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 198 (în engl., p. 360).

[42] Ellen White, Review and Herald, 15 martie 1906; a se vedea şi Manuscript Releases, vol. 9, p. 122.

[43] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 254.

[44] Ellen White, Faptele apostolilor, pp. 560-561.

[45] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 195  (în engl., p. 355).

[46] Idem, p. 195  (în engl., p. 356).

[47] Moskala şi Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation, pp. 107, 109, 115-116, 117, 232, 265, 274, 283; a se vedea şi  George R. Knight, End-Time Events and the Last Generation: The Explosive 1950s (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 81.

[48] Ellen White, Faptele aspostolilor, p. 560.

[49] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 195  (în engl., p. 355).

[50] Ellen White, Signs of the Times, 16 mai 1895.

[51] Ellen White, Tragedia veacurilor,  p. 636.

[52] Ellen White, Faptele apostolilor,  pp. 560-561.

[53] Ellen White, Solii alese, vol. 3, pp. 355, 356.

[54] Ellen White, Evanghelizare, p. 385; Youth’s Instructor, 16 aprilie 1903; Signs of the Times, 9 august 1905.

[55] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 83.

[56] Ellen White, Review and Herald, 27 septembrie 1906.

[57] Idem, Review and Herald, 1 aprilie 1902.

[58] Ellen White, Parabolele  Domnului Hristos, p. 420.

[59] Ellen White, Review and Herald, 25 septembrie 1900.

[60] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 13: Final Thoughts”, 19 iulie 2019.

[61] A. Alexe,  „Last Generation Theology, Part 11: Ellen White on Justification and Sanctification,” 5 iulie 2019.

[62] A se vedea H. K. LaRondelle, Perfection and Perfectionism: A dogmatic-ethical study of biblical perfection and phenomenal perfectionism (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 1979); Edward Heppenstall, „Let Us Go On to Perfection”, Perfection: The Impossible Possibility (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1975), pp. 61-81; Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992), pp. 53-64; Jiri Moskala şi John C. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), pp. 18, 116, 117, 208, 273, 274.

[63] Ellen White, Scrieri timpurii, pp. 101-102.

[64] Ellen White, Schiţe din viaţa mea, pp. 83-84.

[65] Ellen White, The Sanctified Life, pp. 7-17; Review and Herald, 6 iunie 1878.

[66]A se vedea Psalmii 4:4; 119:1-3,11; Ţefania 3:13; Romani  6:14; 8:4; 1 Corinteni 15:34; 2 Corinteni 7:1; Efeseni 5:27; Filipeni 4:13; 1 Tesaloniceni 5:23; 1 Petru 2:21-22; 4:1; 2 Petru 3:10-14; 1 Ioan 1:7,9; 3:2-3,7; Iuda 24; Apocalipsa 3:21; 14:5; Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 311; Calea către Hristos, p. 34; Parabolele Domnului Hristos, pp. 419-420; Evanghelizare, p. 385; Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 83; Soli alese, vol. 3, p. 260; Review and Herald, 25 septembrie 1900; 1 aprilie 1902; 27 septembrie 1906; Signs of the Times, 10 iunie 1903; 17 iunie 1903; 9 august  1905; Youth’s Instructor, 16 aprilie 1903.

[67] A se vedea 1 Împăraţi  8:39; Iov 9:20-21; Ellen White, Faptele Apostolilor, pp. 560-561; Solii alese, vol. 3, pp. 355-356; Signs of the Times, 16 mai 1895.

[68] Ellen White, Divina vindecare, p. 130; Parabolele Domnului Hristos, p. 114; Căminul advent, pp. 127-128; Solii către tineret, p. 237; Review and Herald, 11 august 1887.

[69] Ellen White, Faptele apostolilor, pp. 560-561; Profeţi şi regi, p. 84; Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 20; Solii alese, vol. 2, p. 33.

[70] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 523; Mărturii pentru comunitate, vol. 2, pp. 561, 679, 694; Signs of the Times, 24 noiembrie 1887; 15 decembrie 1887; 15 noiembrie 1899; Review and Herald, 22 iunie 1890; 26 octombrie 1897; 26 iunie 1900; SDA Bible Commentary,  vol. 7, pp. 920, 972; This Day With God, p. 72; From the Heart, p. 181; Manuscript Releases, vol. 18, pp. 73-74.

[71] Geoffrey J. Paxton, The Shaking of Adventism (Wilmington, DE: Zenith Publishing Co, 1977), p. 156.

[72] Dennis Hokama, „Wallowing in the Gulley of Indecision—Christ’s All-Atoning Sacrifice versus Jesus the Model Man: An Analysis”, Adventist Currents, iulie 1983, p. 14.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] A se vedea Roy Adams, „Divided We Crawl”, Adventist Review, februarie 1995, p. 2; Adelina Alexe, „Last Generation Theology, Part 13: Final Thoughts”, 19 iulie 2019; Graeme Bradford, More Than a Prophet (Berrien Springs, MI: Biblical Perspectives, 2006), pp. 187, 188, 269; Desmond Ford, Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith (Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, Publisher, 1976), pp. 42-43; Daniel 8:14; the Day of Atonement, and the Investigative Judgment (Castleberry, FL: Euangelion Press, 1980), pp. 4-6; George R. Knight, Angry Saints: Tensions and Possibilities in the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1989), p. 107; End-Time Events and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 105; Martin Weber, Adventist Hot Potatoes (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1991), pp. 110-113; Who’s Got the Truth? Making sense out of five different Adventist gospels (Silver Spring, MD: Home Study International Press, 1991), pp. 187-211.

[76] A se vedea Ellen White, Scrieri timpurii, p. 78; Solii alese, vol. 3, p. 32; Daruri spirituale, vol. 2, p. 989; Mărturii pentru comunitate, vol. 5, pp. 655-656, 665; Evanghelizare prin literatură, p. 126; Mărturii pentru pastori şi lucrătorii evangheliei, p. 302, citate de Kevin Paulson, „Pledoarie pentru teologia ultimei generaţii, prima parte: Primele principii”.

[77] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 48.

[78] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 655.

[79] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 29.

[80] Ellen White, Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 41.

[81] Ellen White, Solii alese, vol. 3, pp. 146-147; Patrirhi şi profeţi, pp. 88-89; Istoria mântuirii, p. 103; Mărturii pentru pastori şi lucrătorii evangheliei, p. 54; From the Heart, p. 265, 266; Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 469; vol. 5, p. 43; Profeţi şi regi p. 486; Parabolele Domnului Hristos, p. 332; Our High Calling, p. 249; Faptele apostolilor, p. 315; Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 31; SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 903.

[82] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 332.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 71; Sfaturi pentru sănătate, pp. 108-109; Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 146; From the Heart, p. 299.

[86] Ellen White, Review and Herald, 20 septembrie 1892.

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Rares Stanescu: Sfaturi excelente mai ales în această perioadă tulbure,…

    a comentat la: Ellen White către familia Prescott

  2. Ionut Iordaiche: Am urmarit prezentarea lui W.V. si am citit…

    a comentat la: Walter Veith cu privire la evanghelie și desăvârșirea creștină

  3. Eugen Duțu: Există un verset în 1Ioan 3, care mă…

    a comentat la: M. L. Andreasen despre sursa puterii de a învinge păcatul

Distribuie