10.04.2020

Pledoarie pentru TUG – iii. Natura umană a lui Hristos

A Decrease font size. A Reset font size. A Increase font size.

Mulţi nu realizează, dar prima doctrină formulată în Noul Testament este despre natura umană a lui Hristos:

„Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.” (Matei 1:1)

Oamenii se întreabă des, de ce scriitorii Scripturii au inclus acele lungi liste genealogice – „naşterile”, cum le numesc unii. Eu cred că un motiv important pentru care a fost aşa este ca noi să putem arunca o privire lungă şi atentă asupra arborelui genealogic al Domnului nostru. Cu siguranţă, nu toate genealogiile biblice includ descendenţa Mântuitorului, dar ar fi corect să spunem că majoritatea acestora – tangenţial sau direct – au contribuit la moştenirea genetică din care Domnul nostru Şi-a luat ADN-ul uman.

Cu toţii am auzit afirmaţia: „Nu-ţi poţi alege rudele.” Dar Isus a putut. Şi priviţi la cei pe care i-a ales! Cu adevărat, ar fi greu de găsit o listă de strămoşi mai năzdrăvană decât aceasta. Gândiţi-vă la Rahav (Matei 1:5) şi cum îşi câştiga ea traiul (Iosua 2:1) – fără a mai menţiona cultura canaanită coruptă care era moştenirea ei. Priviţi la moabita Rut (Matei 1:5), născută într-un neam conceput prin incest la beţie (Geneza 19:31-37). Observaţi şi alte două femei – Tamar şi Batşeba (Matei 1:3, 6) – care au intrat în istoria sacră și sunt cunoscute în principal pentru motiv de imoralităte sexuală (Geneza 38:24; 2 Samuel 11:4).

Gândiţi-vă la dinastia de regi corupţi din Iuda, cu înclinaţiile lor spre rebeliune şi despotism (Matei 1:6-11). Regii Ahaz şi Manase sunt enumeraţi aici (versetele 9-10), ambii jertfindu-şi copiii zeilor păgâni (2 Împăraţi 16:3; 21:6). Răutatea lui Manase atrage în special atenția – nu doar jertfele umane (2 Împăraţi 21:6; 2 Cronici 33:6), ci şi cea mai făţişă idolatrie din istoria Israelului (2 Împăraţi 21:4-5,7; 2 Cronici 33:4-5,7), practicarea spiritismului în multe forme (2 Împăraţi 21:6; 2 Cronici 33:6) şi umplerea Ierusalimului cu sânge nevinovat (2 Împăraţi 21:16). Cruda regină Atalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei, face parte, de asemenea, din genealogia Domnului nostru. Deşi nu-i menţionează numele, este numit soţul ei, regele Ioram din Iuda (Matei 1:8), iar prin fiul lor Ahazia (2 Cronici 22:11) a continuat linia regală aşa cum este prezentată de Matei (Matei 1:8-11) – linie pe care, să ne amintim, Atalia însăşi a încercat să o extermine (2 Împăraţi 11:1; 2 Cronici 22:10).

Aceasta ne ajută să explicăm cum poate apostolul Pavel să scrie în Romani 1:3:

„Ea priveşte pe Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost făcut din sămânţa lui David în ce priveşte carnea.” (KJV)

Citind istoria celor menţionaţi anterior, nu avem nevoie să ghicim cum erau David şi sămânţa lui „în ce priveşte carnea”.

Condamnând păcatul în carne

Apostolul Ioan, introducând persoana şi lucrarea lui Mesia, prin rândurile de început ale evanghliei sale, declară:

„Şi Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plină de har şi de adevăr.” (Ioan 1:14, KJV)

Deschizând cartea Evrei, citim:

„Fiindcă, după cum copiii sunt părtași cărnii și sângelui, în același fel și el s-a împărtășit din aceleași.” (Evrei 2:14, KJV)

Aceste cuvinte mă duc cu gândul la un alt pasaj, tot din scrierile lui Pavel:

„Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 15:50)

De fapt, ce vrea să spună Pavel prin această ultimă afirmaţie? Spune că ţesutul fizic nu poate merge la cer? Spune că cei cu trupuri înviate nu vor avea fizic carne şi sânge? Evident că nu, din moment ce Isus a declarat ceva foarte diferit ucenicilor Lui după înviere:

„Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Luca 24:39)

Aşadar nu este ţesutul fizic cel despre care Pavel spune că nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă deschidem în Romani 8, găsim o imagine mai clară a „cărnii” la care Isus a fost părtaş şi de ce Pavel spune că această „carne” nu va merge la cer:

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât carnea o făcea slabă – Dumnezeu, trimiţând pe Însuşi Fiul Său într-o asemănare a cărnii păcătoase şi pentru păcat, a osândit păcatul în carne, pentru ca neprihănirea Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile cărnii umblă după lucrurile cărnii, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. (…) Deci cei ce sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. (…) Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic cărnii, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri, dar, dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” (Romani 8:3-5, 8-9, 12-13 KJV)

În mod clar, „carnea” din aceste versete nu se referă la ceea ce acoperă oasele noastre; se referă la natura umană care ne determină să nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Şi în această natură umană Isus a osândit păcatul, conform versetului 3. El a „osândit păcatul în carne”.

În ultima parte a jumătăţii secolului trecut, a crescut în adventism controversa cu privire la ce înseamnă „asemănarea” cărnii păcătoase din Romani 8:3 – dacă se referă la identitate sau o simplă simulare. Lingvistic, aceasta este o discuţie simplă, deoarece cuvântul grecesc tradus prin „asemănare” este homoiomati, care este alcătuit din prefixul „homo”, care înseamnă „identic” şi este altul faţă de „hetero” care înseamnă „diferit” (a se vedea Faptele apostolilor 14:11, 15; Filipeni 2:7). Este evident că din acest prefix derivă cuvintele „omogen” (în engleză: „homogenous”) şi „homosexual”.

Un aspect istoric important este că atunci când dezbaterea cu privire la natura umană a lui Hristos a apărut în Biserica Adventistă, cuvântul „homosexual” nu era des folosit în societatea manierată. Prin contrast, în lumea contemporană în care acest cuvânt şi stilul de viaţă pe care îl implică sunt parte a discursului cultural şi social, ar fi greu de găsit o persoană care să nu-şi dea seama de înţelesul lui „homo” şi de înţelesul cel mai probabil al cuvântului grecesc lărgit, homoiomati, în care se regăseşte acest prefix.

Dar chiar fără a verifica limba greacă, este clar – aşa cum am notat anterior – că acea „carne” descrisă în Romani 8 se referă la o natură umană căreia fiinţele omeneşti trebuie să-i reziste, prin conducerea şi prin puterea dată de Duhul Sfânt. Cei în care „neprihănirea legii” este împlinită, „trăiesc nu după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului” (versetul 4). „Lucrurile cărnii”, descrise în versetul 5, sunt prezentate drept contrare „lucrurilor Duhului”. „Cei ce sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.” (versetele 8-9). Conform lui Pavel, creştinii „nu mai datorează nimic cărnii, ca să trăiască după îndemnurile cărnii” (versetul 12), deoarece cei care „trăiesc după îndemnurile ei” vor muri (versetul 13).

Aceasta este „carnea”, în care, conform cu Romani 8:3, Hristos a „osândit păcatul” (a se vedea şi Evrei 5:7-8). Chiar fără discuţia legată de asemănare/identitate, ar trebui să fie clar că natura umană căzută este cea despre care vorbesc aceste versete. Alte pasaje din Noul Testament care vorbesc despre „carne” şi dorinţele ei descoperă un înţeles similar, uniform (Matei 26:41; Romani 7:25; 13:14; Galateni 5:17, 24; 2 Corinteni 10:2-3; Efeseni 2:3; 1 Petru 2:11; Iuda 7). În această natură, conform apostolului Pavel, Hristos cel uman a învins răul, arătând astfel bărbaţilor şi femeilor de după cădere cum – prin Duhul Sfânt – ei pot face la fel.

„Ispitit în toate lucrurile”

Al doilea capitol din Evrei detaliază acest subiect:

„Căci, negreşit, El nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi un Mare Preot milos şi credincios, în lucrurile referitoare la Dumnezeu.” (Evrei 2:16-17, KJV)

Legătura dintre mântuitorul umanităţii şi preoţia Sa este dezvoltată două capitole mai încolo, când apostolul declară:

„Căci n-avem un Mare Preot care să nu fie atins de simţământul slăbiciunilor noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15, KJV)

Două lucruri ies în evidenţă din acest verset. Primul, că versetul se referă la o varietate de ispite, care reflectă cu mult mai bine experienţele ispitelor fiinţelor căzute, spre deosebire de vulnerabilitatea comparabil redusă a creaturilor necăzute – îngerii şi perechea fără păcat din Eden. Acest aspect ridică o problemă serioasă teoriei, populară de ani de zile în unele cercuri adventiste, că există în realitate o singură ispită – despărţirea în „relaţia” cu Dumnezeu – şi că din moment ce Isus a experimentat această singură ispită, acesta este singurul exemplu de care avem nevoie; din acest motiv, presupusa absenţă a unor ispite specifice din viaţa pământească a lui Isus nu trebuie să ne îngrijoreze[1].

În al doilea rând, Mântuitorul este descris aici ca fiind ispitit „ca şi noi”. Apostolul nu se adresează fiinţelor necăzute, nici rasei umane reprezentate prin Adam. Adam nici nu este menţionat în acest verset sau în contextul său. Acest pasaj identifică pur şi simplu experienţele ispitelor lui Isus cu cele ale fiinţelor umane, destinatarii cărora le este adresată această epistolă.

„Sfântul”

Pe scurt, fiecare verset din Scriptură care descrie esenţa umanităţii lui Isus, strămoşii Săi pământeşti şi experienţa Sa cu ispita, arată că El a luat asupra Sa natura umană căzută. Acele pasaje care vorbesc despre lipsa de păcat a Mântuitorului (Luca 1:35; Evrei 4:15; 7:26; 1 Petru 1:19; 2:22) nu descriu niciodată condiţia aceasta în termeni de umanitate moştenită a Sa, nici nu fac deosebire între această condiţie şi ceea ce fiinţele omeneşti – care încă posedă naturi căzute, carnale – pot atinge prin puterea oferită de Cer.

Mulţi au folosit Luca 1:35 ca dovadă că Hristos a moștenit o natură necăzută – deoarece afirmă că Isus a fost născut „sfânt”. Dar această concluzie întâlneşte o problemă serioasă chiar în următorul capitol, care citează legea mozaică, conform căreia „orice întâi născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” (Luca 2:23, KJV). Evident, aceste fiinţe despre care vorbeşte legea lui Moise sunt fiinţe căzute, cu naturi căzute. Cu toate acestea, ele sunt numite sfinte, la fel de sigur cum profeţii din vechime sunt numiţi sfinţi de apostolul Petru (2 Petru 1:21, a se vedea traducerea KJV), în ciuda faptului că şi ei posedau naturi umane căzute. Într-adevăr, tuturor urmaşilor lui Dumnezeu – care trebuie să-şi supună naturile carnale moştenite (1 Corinteni 9:27) – li se porunceşte: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru.” (Leviticul 19:2; a se vedea şi 1 Petru 1:15-16).

În concluzie, sintagma „sfântul” din Luca 1:35 nu este folosită niciodată de scrierile inspirate pentru a transmite ideea că Isus s-a născut cu o natură umană moştenită diferită de cea a restului dintre noi sau pentru a prezenta puritatea naturii Lui umane ca depăşiind ceea ce-i este posibil creştinului sfinţit, din cauza presupusei sale naturi înnăscute, „diferite”.

Natura umană a lui Hristos în scrierile lui Ellen White

Chiar la începutul cărţii care prezintă viaţa şi lucrarea lui Hristos, Ellen White face următoarea observaţie:

„Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilință aproape fără margini ca să ia natura omului chiar și atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a acceptat natura umană atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității. Care erau consecințele acestea, se poate vedea în istoria strămoșilor Săi pământești. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile și ispitele și să ne dea o pildă de o viață fără păcat.”[2]

Deja am prezentat situaţia strămoşilor pământeşti ai lui Isus. Alte două aspecte sunt remarcate în acest pasaj. În primul rând, Ellen White arată clar că ar fi fost suficient de umilitor dacă Isus ar fi luat natura necăzută a lui Adam. Acest citat spune că aceasta ar fi fost „o umilinţă aproape fără margini”. Dar evident, Isus nu a fost mulţumit ca bunăvionţa Lui să fie „aproape fără margini”. Citatul de mai sus declară că El a mers chiar mai departe de atât, luând natura umană aşa cum era ea după patru mii de anii de degenerare.

În al doilea rând, Ellen White specifică motivul pentru care Hristos a luat ereditatea căzută – nu doar pentru a arăta ca fiinţele umane obişnuite din zilele Sale, cu putere fizică şi mintală scăzută faţă de Adam cel lipsit de păcat, ci pentru a „împărţi cu noi grijile şi ispitele şi a ne da o pildă de o viaţă fără păcat”[3]. Cu alte cuvinte, ereditatea Sa ar fi fost o sursă de ispită pentru El însuşi, la fel cum este pentru noi.

Alte citate ale lui Ellen White vorbesc în profunzime despre piedicile, neplăcerile, tulburările morale şi spirituale (nu despre simple capacităţi reduse, fizice şi mentale), pe care procesul eredităţii le trasmite bărbaţilor şi femeilor[4].

În alte citate, Ellen White descrie, într-o măsură mai mare, natura umană pe care Isus a luat-o când a venit pe pământ:

„Adam a fost ispitit de vrăjmaş şi a căzut. Nu păcatul dinlăuntru este cel care l-a făcut să cedeze, deoarece Dumnezeu îl făcuse curat şi neprihănit, după propriul Său chip. El era fără cusur, la fel ca îngerii din faţa tronului. În El nu era niciun principiu corupt, nici înclinaţie spre rău. Dar atunci când Hristos a venit pentru a întâmpina ispitele lui Satana, El a purtat «asemănarea cărnii păcătoase».”[5]

„Hristos a unit cu adevărat natura ofensatoare a omului cu propria Sa natură fără păcat, deoarece prin acest act de bunăvoinţă El avea să fie împuternicit să-Şi reverse binecuvântările asupra rasei căzute.”[6]

„Înveşmântat în hainele umanităţii, Fiul lui Dumnezeu a coborât la nivelul celor pe care dorea să-i salveze. În El nu se găsea viclenie sau păcat; El era Cel dintotdeauna curat şi nepătat, însă a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă.”[7]

„Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupra Sa natura noastră căzută, glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veșnic.”[8]

„Isus le-a spus (îngerilor) că ei vor avea o parte de îndeplinit, de a fi cu El şi de a-L întări în diferite momente. Că El va lua natura căzută a omului şi puterea Lui nu va mai fi nici măcar egală cu a lor.”[9]

„Deși nu a avut nicio pată a păcatului în caracterul Său, totuși El S-a umilit ca să pună natura noastră umană căzută în legătură cu natura Sa divină. Prin faptul că a luat asupra Sa natura umană, El a onorat-o. El a arătat cum ar putea să ajungă omul dacă ar folosi mijloacele bogate pe care El le-a pregătit și dacă ar deveni părtaș al naturii divine.”[10]

„Maiestatea Cerului S-a umilit, coborând din poziţia de cea mai înaltă autoritate, a Unuia egal cu Dumnezeu, la locul cel mai de jos, al unui slujitor. (…) Umilinţa Lui nu a constat într-o apreciere scăzută a propriului caracter şi a calificărilor Sale, ci în coborârea Sa la umanitatea căzută, pentru a-i ridica împreună cu El la o viaţă mai înaltă.”[11]

„A fost planul lui Dumnezeu ca Hristos să ia asupra Sa forma şi natura omului căzut.”[12]

Unii pretind că de fiecare dată când Ellen White spune că Hristos a moştenit „natura păcătoasă”, ea „se referă doar la faptul că Hristos a devenit obiectul deteriorării fizice a rasei umane”[13]. Însă următoarele citate ale lui Ellen White, arată clar că natura umană pe care a luat-o Isus a inclus deteriorare pe trei nivele, nu doar unul:

„Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mintală și din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate.”[14]

Analizând noţiunea menţionată mai sus, conform căreia ispitele lui Isus au fost la nivel raţional în loc că se concentreze pe acte păcătoase specifice, un autor adventist contemporan susţine:

„Este important să observăm că Hristos nu avea nevoie să fie ca noi în fiecare privinţă, deoarece «baza ispitelor Lui nu a fost o natură coruptă sau un istoric murdar al păcatului, ci posibilitatea de a-Şi folosi propria divinitate deplină, inerentă, pentru a rezista amăgirilor diavolului». În esenţă, ispitele Sale şi ale noastre sunt aceleaşi, deoarece ambele se bazează pe încrederea în sine, dar într-un sens sunt diferite, pentru că Hristos este diferit de noi.”[15]

Cu siguranţă, sursa ispitelor lui Isus nu a fost un „istoric murdar al păcatului”, deoarece El nu a păcătuit niciodată. Dar confrom lui Ellen White, natura umană coruptă, căzută, pe care Domnul nostru a moştenit-o, a fost cu siguranţă o sursa de ispită pentru El. Deja am observat care a fost motivul pentru care Ellen White a spus că El a venit cu o ereditate veche de 4 000 ani – „pentru a împărţi cu noi grijile şi ispitele”[16]. Alte afirmaţii, precum cele care urmează, confirmă natura identică a ispitelor noastre cu cele care L-au asaltat pe Domnul nostru:

„Unii îşi conştientizează marea slăbiciune şi păcatul, devenind descurajaţi. Satana aruncă umbra sa întunecată între ei şi Domnul Isus, jertfa lor de ispăşire. Ei spun: «Este inutil pentru mine să mă rog. Rugăciunile mele sunt atât de amestecate cu gânduri rele încât Domnul nu le va asculta.» Aceste sugestii vin de la Satana. În umanitatea Sa, Hristos a întâmpinat şi a rezistat acestei ispite, iar El ştie cum să-i sprijine pe cei care sunt astfel ispitiţi.”[17]

Evident, acest citat nu spune că Isus a nutrit gânduri păcătoase. Spune doar că astfel de gânduri I-au trecut prin minte, la fel cum ne trec și nouă prin minte.

Isus este prezentat aici ca rezistând ispitei de a admite că Dumnezeu nu ne va asculta rugăciunile din cauză că anumite gânduri rele pătrund în mintea noastră când ne rugăm. Această presupunere vine de la Satana, ne asigură pana ispirată. Dar aceasta este în mod clar lupta pe care o experimentează cel cu o natură căzută, din care se nasc îndemnurile de a păcătui.

Articol înrudit: A fost ispitit Isus așa cum suntem noi?

Mulţi resping cu înverşunare gândul că Hristos a experimentat ispita sexuală. Însă când Scriptua declară că Mântuitorul nostru, „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15), suntem consternaţi în faţa eforturilor de a exclude un astfel de punct-cheie al integrităţii personale dintre luptele pe care Domnul nostru le-a înfruntat. Este cu adevărat fascinant cum oamenii par să nu fie deranjaţi de faptul că Isus a fost ispitit să Se plece şi să Se închine Satanei (Matei 4:9) – ceva ce foarte puţini oameni sunt ispitiţi în mod direct să facă – dar resping cu dezgust ideea că Domnul nostru ar fi putut fi asaltat de imboldul universal omenesc spre împlinire sexuală.

Mai ales în zilele noastre, în care dependenţa de pornografie capătă atât de multă atenţie, se cuvine să ne amintim că aceasta nu este o ademenire modernă unică, după cum poate atesta orice vizitator al ruinelor de la Pompei. Este dificil să ne imaginăm că astfel de pasiuni nu erau familiare mediului în care Isus a crescut, în special când privim reputaţia Nazaretului (Ioan 1:46). Legat de acest subiect, putem lua în considerare următorul citat al lui Ellen White:

„În providența Sa, Dumnezeu a decis să-Şi petreacă primii ani din viață în Nazaret, unde era în permanență expus ispitelor datorită caracterului oamenilor, fiind necesar să vegheze pentru a rămâne curat, fără pată, în mijlocul atâtor păcate și fărădelegi. Nu Hristos a ales acest loc, ci Tatăl Său ceresc a hotărât locul în care caracterul Său putea fi încercat într-o mulțime de moduri. În primii ani ai vieții, Hristos a fost supus unor încercări severe, unor greutăți și conflicte, pentru a putea să-Și dezvolte acel caracter desăvârșit, care-L face un exemplu perfect pentru copii, tineri și adulți.”[18]

Două aspecte reies din acest citat în legătură cu discuţia noastră. Primul, vedem din nou că o varietate de experimentări ale ispitelor a fost prezentă în viaţa lui Isus, din cauza răutăţii proverbiale a Nazaretului şi a locuitorilor săi. Aici găsim dovezi suplimentare că Isus a fost ispitit cu mult dincolo de sfera unei ispite relaţionale „generale”, despre care se susţine că vizează conceptul larg al despărţirii de Tatăl şi că este diferită de ademenirea unor acte păcătoase specifice[19]. Apoi, citatul de mai sus declară că din cauza răului de nestăpânit din mediul primilor Săi ani, era „necesar să vegheze pentru a rămâne curat, fără pată”[20]. De ce, ne-am putea întreba, ar fi trebuit să vegheze împotriva necurăţiei, dacă natura Lui umană nu ar fi găsit-o atrăgătoare? Nimeni nu trebuie să vegheze împotriva sugestiilor şi practicilor care îi sunt neplăcute în mod natural. (Nu este nevoie de nicio perseverenţă sau veghere din partea mea, de exemplu, pentru a preveni exagerarea consumului de spanac fiert, pe care nu-l suport!)

Într-o broşură dedicată specific îngăduinţei sexuale, Ellen White oferă speranţă celor ispitiţi prin aceste cuvinte:

„Toţi sunt responsabili pentru acţiunile lor în timpul de probă din această lume. Toţi au puterea de a-şi controla acţiunile. Dacă sunt slabi în virtute şi în curăţia gândurilor şi faptelor, ei pot primi ajutor de la prietenul celor lipsiţi de ajutor. Isus cunoaşte toate slăbiciunile naturii umane şi dacă este rugat fierbinte, va da putere pentru a birui şi cele mai puternice ispite.”[21]

În altă parte citim:

„Cele mai mari ispite ale sale [ale creştinului] vin dinăuntru, deoarece el trebuie să se lupte cu înclinaţiile inimii sale fireşti. Domnul cunoaşte slăbiciunile noastre.”[22]

Şi cum ne cunoaşte El slăbiciunile?

„El ştie din experiență care sunt slăbiciunile naturii umane, care sunt lipsurile noastre și în ce constă tăria ispitelor cu care ne confruntăm; căci El a fost «ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat» (Evrei 4, 15).”[23]

Natura internă a ispitelor lui Isus, dar şi cerinţa ca natura umană să coopereze activ cu harul lui Dumnezeu, care împuterniceşte în procesul de sfinţire, sunt afirmate în citate precum:

„Experimentând El însuşi puterea ispitelor lui Satana, puterea suferinţelor şi slăbiciunilor omeneşti, El ştie cum să-i sprijine pe cei care depun eforturi pentru a se ajuta.”[24]

Şi din moment ce exista ispita de a-Şi folosi divinitatea pentru a Se salva, aceasta a fost, de asemenea, un aspect important în experimentarea ispitelor de către Domnul nostru. Dar aceasta nu înseamnă că El nu a fost ispitit să cedeze în faţa naturii umane căzute pe care a moştenit-o de la strămoşii Săi pământeşti. Următorul citat al lui Ellen White, descriind ispitele lui Isus când Se îndrepta spre cruce, arată clar conţinutul divin şi uman al ispitelor Sale, care nu prezintă o relaţie de tipul sau/ori, ci ambele/şi:

„Satana era acela care conducea mulțimea cea crudă în comportarea ei abuzivă față de Mântuitorul. Era scopul lui Satana acela de a-L provoca – dacă era posibil – să Se răzbune sau de a-L determina să facă o minune spre a Se elibera singur, nimicind astfel planul de mântuire. O singură pată asupra vieții Sale omenești, o singură greșeală a naturii Sale omenești de a îndura teribila încercare, și Mielul lui Dumnezeu avea să fie o jertfă nedesăvârșită, iar mântuirea omului – un eșec. (…) Furia lui Satana era mare văzând că toate violențele săvârșite asupra Mântuitorului n-au putut stoarce nici cel mai mic murmur de pe buzele Sale.”[25]

Alte citate vorbesc în acelaşi fel despre ispitele decăzute cu care Domnul nostru a fost constrâns să Se lupte:

„Erau și din aceia care încercau să arunce dispreț asupra Lui din cauza nașterii Sale și chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare și șoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum Îl îndemnau frații Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârșit.”[26]

„Prin ajutorul pe care Hristos îl poate da, vom putea să învăţăm să ne îmblânzim limba. Deşi a fost greu ispitit să aibă o vorbire iute şi furioasă, El niciodată nu a păcătuit cu buzele Sale. Cu un calm plin de răbdare a întâmpinat dispreţul, sarcasmul şi ridiculizarea din partea colegilor lucrători de la tâmplărie. În loc să le răspundă cu mânie, El începea să cânte unul dintre frumoşii psalmi ai lui David, iar însoţitorii Lui, înainte să-şi dea seama de ceea ce fac, se uneau cu El în cântare.”[27]

„Încercările şi lipsurile de care atât de mulţi tineri se plâng, au fost îndurate de Hristos fără murmur. Şi această disciplină este exact experienţa de care tinerii au nevoie, care va da tărie caracterului lor şi-i va face ca Hristos, puternici în spirit pentru a rezista ispitei.”[28]

Rememorând experienţa Mântuitorului din Ghetsemani, după vizita lui Gabriel pentru a-L întări, ea scrie:

„Chinul lui Hristos nu a încetat, dar depresia şi descurajarea L-au părăsit.”[29]

Ce fel ne natură umană este ispitită să nutrească murmur, răzbunare, nerăbdare, o vorbire iute şi furioasă sau depresie? Luptele surpinse în pasajele de mai sus sunt în mod evident cele în care natura căzută, inferioară, ar fi satisfăcută prin cedare. Aşezând în contrast ispita de a murmura şi a plăti cu aceeaşi monedă pe de o parte şi ispita de a face o minune pentru a Se elibera de cealaltă parte[30], Ellen White arată clar că Isus a fost ispitit atât să facă pe placul naturii Sale umane, cât şi să Se folosească abuziv de divinitatea Sa.

Citate aparent contradictorii

Ironia supremă, dar foarte neobservată din dezbaterea curentă a hristologiei adventiste, este faptul că, în timp ce susţinătorii naturii umane a lui Hristos dinainte de cădere au fost foarte expliciţi în încercarea de a reduce rolul de autoritate al lui Ellen White în această controversă (sau altele legate de aceasta)[31], nu am întâlnit vreunul dintre aceşti apărători care să-şi prezinte poziţia cu privire la umanitatea lui Hristos folosind doar Biblia. După cunoştinţele autorului prezent, niciun adventist nu a încercat vreodată să prezinte poziţia „dinainte de cădere” fără a face referire la citatele lui Ellen White spre care se îndreaptă acum atenţia noastră. În contrast, poziţia de „după cădere” poate fi cu uşurinţă prezentată doar din Biblie, aşa cum este evident în cartea scrisă acum câţiva ani de un profesor metodist, Harry Johnson, intitulată The Humanity of the Saviour[32].

Am stabilit deja în această serie că, atunci când afirmaţiile inspirate par să se contrazică, trebuie să ne uităm la contextul afirmaţiei şi la poziţia inspirată generală, pentru a descoperi armonia inerentă. Dumnezeu Se explică pe Sine. Toată Scriptura este inspirată de El (1 Timotei 3:16) – produsul oamenilor sfinţi care au fost mişcaţi de Duhul Sfânt spre deosebire de interpretarea privată a unui om (2 Petru 1:20-21). Iar ceea ce Duhul inspiră trebuie să fie înţeles prin comparaţie cu sine (1 Cor. 2:12-14).

Conform lui Ellen White, după cum am observant deja, scrierile ei trebuie înţelese în acelaşi fel:

„Mărturiile însele vor fi cheia care va explica soliile prezentate, așa cum Scriptura este explicată de Scriptură.”[33]

Orice dezacord ar avea adventiştii cu alţi creştini asupra Bibliei – cu privire la Sabat, starea celor morţi, pedepsirea celor răi, mântuire, sanctuar, felul în care va veni Hristos etc. – este rezultatul eşecului acelui creştin de a urma metoda, proprie Bibliei, prin care ea trebuie studiată: cea afirmată mai sus. Fie nu se ia în calcul ansamblul Scripturii înainte de a ajunge la o concluzie, fie Bibliei nu i se permite să se interpreteze pe ea însăşi. Iar noi trebuie să folosim aceeaşi abordare când luăm în discuţie controversele din adventism, lăsând Scriptura şi scrierile spiritului profeţiei să-şi explice înţelesul comun.

Având acest principiu în minte, putem studia limbajul unor pasaje ca cele din faimoasa scrisoare Baker din 1895, împreună cu alte pasaje care par să sugereze o distanţă între Hristos uman şi tendinţele fireşti, căzute, moştenite de oameni după Eden. În special, trei citate ale lui Ellen White, inclusiv scrisoarea Baker, par să transmită această idee:

„Fii atent, foarte atent, cum priveşti natura umană a lui Hristos. Nu-L prezenta oamenilor ca un om cu înclinaţii ale păcatului. (…) El ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea, dar niciun moment nu a fost în El vreo înclinaţie rea.”[34]

„El [Hristos] ne este frate în slăbiciunile noastre, dar nu în a le avea ca patimi. Ca singurul fără păcat, natura Lui s-a ferit de rău.”[35]

„El a fost un mare petiționar, neavând pasiunile naturii noastre umane căzute, dar încercuit de slăbiciuni asemănătoare, ispitit în toate privințele, cum suntem și noi.”[36]

Recomandare de lectură: Cuvântul a fost făcut carne, de Ralph Larson – capitolul VIII. O explicaţie a scrisorii Baker

Dar un număr de alte citate par să înveţe exact opusul:

„Deşi El (Hristos) simţea toată puterea pasiunii omenirii, niciodată nu a cedat ispitei pentru a face un singur act care nu era pur, înălţător sau înnobilator.”[37]

„Cuvintele lui Hristos îi încurajează pe părinţi să-şi aducă micuţii la Isus. Poate că sunt nestăpâniţi şi supuşi pasiunilor la fel ca toţi oamenii, dar aceasta nu ar trebui să ne oprească de la a-i aduce la Hristos. El a binecuvântat copii care erau stăpâniţi de aceleaşi pasiuni ca ale Sale.”[38]

„Printr-un cuvânt ar fi putut stăpâni Hristos puterile Satanei. Dar El a venit în lume pentru a suporta fiecare test şi fiecare provocare, pe care fiinţele omeneşti le pot îndura şi totuşi să nu fie provocați sau nerăbdători, nici să nu riposteze în cuvânt, în spirit sau în acţiune.”[39]

Două forţe în natura umană

Pentru a rezolva conflictual aparent dintre aceste citate, trebuie să ne uităm îndeaproape la ceea ce Scriptura şi Ellen White învaţă cu privire la structura naturii umane. Isus a declarat în Ghetsemani: „Duhul în adevăr este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26:41). Pavel a declarat: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire” (1 Corinteni 9:27; a se vedea şi 2 Corinteni 10:5). Contrar cu ceea ce unii au susţinut[40], acesta nu este un fel de „dualism” ciudat care contrazice învăţătura biblică a unităţii omului, nici nu are de-a face cu noţiunile greceşti sau ale creştinismului modern despre dihotomia „trup/suflet” şi presupusa supravieţuire a sufletului după moarte. Când adventiştii de ziua a şaptea învaţă perspectiva holistică asupra naturii umane, ei nu neagă învăţătura biblică a forţelor diferite care există în acea natură.

Ellen White afirmă distincţia biblică dintre forţele inferioare şi superioare ale naturii umane când scrie: „Voința nu este gustul sau înclinația, ci este puterea de decizie.”[41] În numeroase alte citate ea descrie nevoia de a supune pasiunile şi înclinaţiile inferioare, puterilor superioare ale fiinţei[42].

Atât Scriptura, cât şi Ellen White, arată clar, după cum am observant anterior, că a fi ispitit de dorinţele inferioare, carnale, nu este păcat:

„Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului, şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1:14-15)

Observaţi că doar atunci când pofta a zămislit – când voinţa şi-a dat acordul – intervine păcatul. Ellen White este de acord:

„Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana care îl pot enerva chiar şi pe cel mai bun dintre oameni; dar dacă ele nu sunt preţuite, dacă sunt îndepărtate ca respingătoare, sufletul nu este mânjit de vină şi nimeni nu este poluat prin influenţa lor.”[43]

Ellen White este la fel de clară că natura inferioară prin ea însăși, nu poate păcătui:

„Patimile inferioare își au locul și rostul lor în trup. Cuvintele «carne» sau «carnal», sau «poftele carnale», se referă la natura inferioară, coruptă; carnea prin sine însăși nu poate lupta împotriva voinței lui Dumnezeu. Ni se poruncește să răstignim carnea cu poftele și patimile ei. Cum să facem acest lucru? Producând durere trupului? Nu, ci dând morții ispita spre păcat. Gândul stricat trebuie înlăturat. Orice gând trebuie adus în supunere față de Domnul Hristos. Orice tendințe animalice trebuie să fie supuse puterilor mai înalte ale sufletului.”[44]

Observaţi cât de atent face Ellen White deosebirea dintre patimile inferioare şi puterile superioare. Din momentul în care această distincţie este înţeleasă, putem înţelege mai bine cele două tipuri de citate ale lui Ellen White despre pasiuni şi înclinaţii aşa cum sunt ele legate de fiinţele umane, precum şi cele două tipuri de citate pe care le-am văzut cu privire la umanitatea lui Hristos.

Recomandare de lectură: Cuvântul a fost făcut carne, de Ralph Larson – capitolul VII. Un studiu al cuvintelor pasiuni şi tendinţe în scrierile lui Ellen White

Diferenţa dintre un impuls căruia i s-a rezistat şi un impuls manifestat

În alte citate, Ellen White vorbeşte despre nevoia de a controla pasiunile şi înclinaţiile rele:

„Trupul trebuie adus în ascultare. Puterile mai înalte ale făpturii trebuie să conducă. Pasiunile să fie controlate de către voință, care trebuie ea însăși să se afle sub controlul lui Dumnezeu.”[45]

„Înclinațiile noastre firești trebuie stăpânite; altfel, niciodată nu putem birui cum a biruit Hristos.”[46]

Într-un alt citat, scris către cineva care avea nevoie de un control de sine ridicat, ea stabileşte o legătură şi mai strânsă între necesitatea de a respinge înclinaţiile păcătoase şi exemplul lăsat de Hristos întrupat:

„Dumnezeu a arătat că ai putea fi educat să lucrezi într-o anumită parte a cauzei Lui, dar a fost necesar ca mintea ta să fie educată și disciplinată să lucreze în armonie cu planul lui Dumnezeu. Tu ai putea câștiga experiența care se cere, dacă ai vrea; ți s-a prezentat privilegiul de a respinge înclinația ta, după cum Mântuitorul tău ți-a dat un exemplu în viața Lui.”[47]

Alte citate vorbesc despre nevoia de creştini care să lupte, nu pentru a controla sau nega tendinţele, pasiunile şi înclinaţiile rele, ci pentru a le îndepărta:

„Singura putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta și dezbinarea.”[48]

„Spinii din inimă trebuie să fie smulși și aruncați, deoarece binele și răul nu pot să crească în inimă în același timp. Înclinațiile și dorințele omenești nesfințite trebuie să fie îndepărtate din viață, pentru că sunt niște piedici în calea maturizării creștine.”[49]

„Chiar dacă înclinațiile rele par la fel de prețioase ca mâna dreaptă sau ochiul drept, ele trebuie să fie îndepărtate din caracterul lucrătorului, deoarece, altfel, el nu poate fi bine primit înaintea lui Dumnezeu.”[50]

„Lucrurile lipsite de sens și tendințele către amuzament și plăcere trebuie înlăturate, pentru că nu au loc în viața și experiența acelora care trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, mâncând din trupul Său și bând din sângele Său.”[51]

„Trebuie să realizăm că este privilegiul nostru ca prin credinţa în El să devenim părtaşi de natură divină, fugind de stricăciunea care este în lume prin profte. Atunci suntem curăţaţi de tot păcatul şi toate defectele de caracter. Nu trebuie să păstrăm nicio singură înclinaţie păcătoasă. Ca părtaşi de natură divină, tendinţele moştenite şi cultivate spre rău sunt îndepărtate din caracter şi devenim o putere vie spre bine.”[52]

Dar cum pot fi îndepărtate pasiunile rele? Unde nu trebuie păstrate înclinaţiile păcătoase? Ellen White dă răspunsul în două dintre citatele de mai sus. Ea vorbeşte despre tendinţele, dorinţele nesfinţite şi despre înclinaţiile rele care sunt nelalocul lor în viaţa şi experienţa celui credincios; pe măsură ce devenim părtaşi de natură divină, tendinţele spre rău, moştenite şi cultivate sunt îndepărtate din caracter. Caracterul reprezintă natura superioară, unde se iau deciziile.

Observaţi că ea nu spune că aceste înclinaţii vor fi îndepărtate din natura inferioară, carnală, astfel că nu vom mai simţi îndemnul de a păcătui. Conform lui Ellen White, după cum am observat în ultimul articol, această schimbare nu are loc până la venirea lui Isus:

„Atâta timp cât domnește Satana, avem de supus eul și de învins păcate care ne asaltează; atâta timp cât va dăinui viața, nu va fi loc de oprire și nici punct pe care, atingându-l, să spunem: «Am ajuns la desăvârșire.»”[53]

„Atâta timp cât va dura viața, va fi nevoie de păzirea, cu un scop precis, a sentimentelor și pasiunilor. Nu putem fi în siguranță nicio clipă, afară de faptul că-I încredințăm lui Dumnezeu viața ascunsă cu Hristos. Vegherea și rugăciunea sunt garanția curăției.”[54]

„Apetitul și pasiunea trebuie aduse sub controlul Duhului Sfânt. Starea aceasta de război nu are sfârșit de această parte a veşniciei.”[55]

„Atâta vreme cât Satana ne îndeamnă la rău, prin ispitele lui, lupta pentru biruința asupra eului va trebui să fie dată din nou și din nou, dar adevărul va sfinți sufletul prin ascultare.”[56]

Trebuie să observăm cu atenţie ce spun aceste citate şi ce nu spun. Ele nu spun că biruinţa deplină asupra păcatului este de neatins de această parte a veşniciei. Spun pur şi simplu că lupta cu carnea nu va înceta de această parte a veşniciei, ceea ce înseamnă că îndemnurile carnale vor fi încă prezente în naturile inferioare ale credincioşilor. Starea de luptă continuă nu înseamnă neapărat înfrângeri ocazionale. (Aliaţii au învăţat aceasta de-a lungul ultimilor doi ai celui de-al Doilea Război Mondial, când au avut parte de victorie continuă împotriva puterilor Axei, deşi în acelaşi timp luau parte, poate, la cea mai grea bătălie a războiului.) Biruinţa deplină asupra naturii carnale este promisă creştinului în această viaţă (Romani 8:4,13; 2 Corinteni 7:1). Dar în timp ce biruinţa deplină nu înseamnă absenţa eşecului, nu înseamnă nici absenţa conflictului, cât timp viaţa noastră pământească nu încetează.

Pe scurt, Isus a avut pasiuni şi înclinaţii păcătoase în natura Lui inferioară, în care le-a ţinut sub controlul unei voinţe sfinţite – la fel cum putem face şi noi, prin puterea Sa. Dar El nu a avut aceste pasiuni şi înclinaţii în natura Sa superioară, în care noi nu trebuie, de asemenea, să le păstrăm. Într-un grup de citate, Ellen White vorbeşte despre impulsuri cărora li s-a rezistat. În celălalt grup, vorbeşte despre impulsuri manifestate. Primul grup prezintă ceea ce Isus a avut. Cel de-al doilea prezintă ceea ce El nu a avut, pentru că nu a consimţit niciodată la păcat.

Un alt citat al lui Ellen White cu privire la Hristos şi înclinaţiile păcătoase ne ajută să înţelegem mai clar acest aspect:

„În ideile noastre nu trebuie să devenim obişnuiţi sau pământeşti, iar în ideile noastre pervertite nu trebuie să credem că vulnerabilitatea lui Hristos faţă de ispitele Satanei I-au degradat umanitatea şi că El a posedat aceleaşi înclinaţii păcătoase, corupte ca ale omului.”[57]

S-ar putea să ajungem la o concluzie greşită dacă ne-am opri acolo. Dar chiar în următorul paragraf, ea explică la ce se referă:

„Hristos a luat natura noastră, căzută dar nu coruptă, şi ea nu ar fi fost coruptă decât dacă El ar fi primit cuvintele Satanei în locul cuvintelor lui Dumnezeu.”[58]

Deci la ce se referă când spune că Isus nu a avut niciodată aceleaşi înclinaţii corupte pe care noi le avem? E simplu. Ea spune că El nu a ales niciodată să păcătuiască. Obervaţi că nu zice că natura Lui nu ar fi fost coruptă decât dacă nu S-ar fi născut cu aceeaşi natura căzută cu care se nasc ceilalţi oameni. Mai degrabă, coruperea descrisă aici ar fi avut loc doar dacă El ar fi primit cuvintele Satanei în locul cuvintelor lui Dumnezeu. Alegerea, şi nu naşterea, este sursa coruperii descrisă aici.

Din nefericire, într-o carte recentă, care atacă teologia ultimei generaţii, citatele de mai sus sunt citate de trei ori separat, de către doi autori diferiţi, dar ultima parte a propoziţiei – partea pe care eu am subliniat-o – este în fiecare dintre aceste situaţii lăsată cu totul în afară[59]. Dacă în această carte i s-ar fi permis lui Ellen White să termine propoziţia citată aici, teza umanităţii lui Hristos de dinainte de cădere, susţinută de autorii în cauză, ar fi fost serios afectată.

Vedem această deosebire între forţele inferioare şi superioare din natura umană ilustrată suplimentar în mai mult de 200 de citate, în care Ellen White vorbeşte despre tendinţele spre rău moştenite şi cultivate[60]. Aceştia sunt termenii folosiţi de Ellen White pentru ceea ce auzim astăzi cu privire la diferenţa dintre natural şi cultivat în dezvoltarea umană. Ellen White arată clar că Isus a luat tendinţele noastre căzute moştenite din moment ce scrie că „El a venit cu această moştenire pentru a împărtăși durerile şi ispitele noastre şi a ne da un exemplu de viaţă fără păcat.”[61] Cu alte cuvinte, moştenirea Lui I-a permis să experimenteze ispitele obişnuite omenirii de după cădere. Dar în mod clar, Isus nu a luat înclinaţiile spre rău căzute, cultivate, din moment ce asta ar fi implicat ca El să păcătuiască.

„Fără vreo pată a păcatului”

Într-un alt citat, Ellen White spune despre Hristos: „Natura Sa spirituală era lipsită de orice pată a păcatului.”[62] Unii presupun că aceasta înseamnă că El a moştenit o natură umană diferită de cea a fiinţelor căzute. Dar alte citate ale lui Ellen White arată clar că natura spirituală este aceeaşi cu natura superioară (domeniul caracterului şi al alegerilor), iar ea este diferită de natura inferioară, care cuprinde dorinţele moştenite ale cărnii:

„Așa-zișii urmași de astăzi ai lui Hristos mănâncă și beau împreună cu bețivii, în timp ce numele lor stau în mare cinste în registrele bisericii. Necumpătarea slăbește puterile morale și spirituale și pregătește calea pentru pasiunile inferioare.”[63]

„Facultățile mintale, fiind puteri superioare, trebuie să cârmuiască «împărăția» trupului. Poftele și pasiunile firești trebuie aduse sub controlul conștiinței și percepțiilor spirituale.”[64]

„Printr-o astfel de folosire greșită a relaţiei de căsătorie, pasiunile animalice sunt întărite; pe măsură ce acestea devin tot mai puternice, facultăţile morale şi intelectuale slăbesc. Spiritualul este înlăturat de senzual.”[65]

„Îngăduirea poftelor şi pasiunilor fireşti are o influenţă majoră asupra nervilor creierului. Instinctele animalice sunt întărite, iar cele morale şi spirituale doborâte.”[66]

În altă parte, Ellen White declară cu privire la Isus: „El S-a născut fără vreo pată a păcatului, dar a venit în lume în acelaşi fel ca familia omenească.”[67] Mulţi susţin că aceasta înseamnă că El S-a născut fără natura păcătoasă moştenită, comună tuturor oamenilor. Dar cel puţin alte două citate arată clar faptul că a fi „născut fără vreo pată a păcatului” se referă la natura Sa divină – nu la absenţa dorinţelor carnale din natura Sa inferioară, umană:

„Ce priveliște a fost aceasta pentru cer! Domnul Hristos, care nu a cunoscut nici cea mai mică pată a păcatului sau a întinării, a luat natura noastră în starea ei degradată.”[68]

„Deși nu a avut nicio pată a păcatului în caracterul Său, totuși El S-a umilit ca să pună natura noastră umană căzută în legătură cu natura Sa divină.”[69]

Cu alte cuvinte, tot ce vrea Ellen White să spună când scrie că Hristos S-a „născut fără vreo pată a păcatului”[70] este că El a venit curat din cer. Ea nu afirmă nicăieri că vreun om este pătat de păcat prin simpla sa naştere.

Acest lucru ne ajută să clarificăm ce vrea să spună Ellen White în alte citate, în care afirmă: „[Hristos] a luat asupra naturii Sale lipsite de păcat, natura noastră păcătoasă”[71] şi „Hristos a unit cu adevărat natura ofensatoare a omului cu propria Sa natură fără păcat”[72]. Natura fără păcat descrisă aici nu se referă la natura Sa umană moştenită, ci la natura Sa divină. Ideea aceasta devine mai clară printr-un alt citat:

„Fără păcat şi înălțat prin natură, Fiul lui Dumnezeu S-a umilit să ia veşmintele umanităţii, să devină una cu rasa căzută.”[73]

Alte citate clarifică, în acelaşi fel, faptul că atunci când Ellen White spune că Isus nu a avut vreo pată a păcatului, ea se referă la alegerile Lui, nu la natura umană pe care a luat-o la naştere:

„Un singur act nesfânt din partea Mântuitorului nostru ar fi ruinat modelul şi El nu ar fi putut fi un exemplu perfect pentru noi; dar deşi a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, El nu a avut nici o singură pată a păcatului.”[74]

„Hristos, al doilea Adam, a venit în asemănarea cărnii păcătoase. Asemenea omului, El a fost supus necazului, oboselii, foamei și setei. El a fost supus ispitei, dar nu a cedat păcatului. Asupra Sa nu a existat nicio pată a păcatului.”[75]

„Niciun singur cuvânt necurat nu I-a scăpat de pe buze. El nu a făcut niciodată nimic rău, deorece era Fiul lui Dumnezeu. Deşi avea formă omenească, El a fost lipsit de vreo pată a păcatului.”[76]

La fel de importantă este insistenţa cu care Ellen White afirmă că toţi creştinii sfinţiţi – care, aşa cum am văzut, sunt descrişi în scrierile ei ca stăpânindu-şi naturile căzute până la întoarcerea lui Hristos[77] – trebuie să aibă inimile şi minţile curăţite de orice pată a păcatului:

„Frați și surori, avem nevoie de acea reformă prin care trebuie să treacă toți cei răscumpărați, prin curățirea minții și a inimii de orice urmă de păcat. În viețile acelora care sunt răscumpărați prin sângele lui Hristos, sacrificiul de sine este mereu prezent. Bunătatea și neprihănirea vor fi văzute. Experiența lăuntrică, liniștită, va face viața plină de evlavie, credință, blândețe și răbdare. Aceasta trebuie să fie experiența noastră zilnică. Noi trebuie să ne formăm caractere fără păcat – caractere neprihănite, în și prin harul lui Hristos. (…) Inimile noastre trebuie să fie curățite de orice necurăție, în sângele vărsat pentru îndepărtarea păcatului.”[78]

Iar dacă cineva va susţine că această curăţire prin sângele lui Isus se referă doar la neprihănirea atribuită, ar trebui să-şi amintească că, în conformitate cu Biblia, sângele lui Isus este folosit nu doar pentru îndreptăţire sau iertare (Efeseni 1:7; Coloseni 1:14), ci şi pentru sfinţirea noastră (Evrei 10:29; 13:12, 20-21). Vom analiza acest aspect în profunzime în următoarele articole.

„Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”

Unii au pretins că atunci când Ellen White scrie, cu referire la Isus că „nu era păcat în El”, aceasta înseamnă că El nu a moştenit aceeaşi natură pe care toţi oamenii o moştenesc la naştere. Unul dintre citatele folosit în acest sens este următorul:

„Nu a fost niciun păcat în El pentru care Satana să triumfe, nicio slăbiciune sau defect pe care să-l folosească în avantajul său. Dar noi suntem păcătoşi prin natură şi avem de făcut o lucrare de curăţire a templului sufletului de orice întinare.”[79]

Dar alte două citate, care folosesc un limbaj similar, ne ajută să înţelegem ce înseamnă sintagma „niciun păcat în El”:

„«Vine stăpânitorul lumii acesteia», a spus Isus. «El n-are nimic în Mine.» (Ioan 14:30) În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate fi şi cu noi.”[80]

„Satana găsește în inimile omenești un loc unde-și poate câștiga un punct de sprijin; o dorință păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui își manifestă puterea. Dar Hristos a declarat despre Sine: «Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine» (Ioan 14:30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinței. El păzise poruncile Tatălui Său și în El nu era niciun păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiți aceia care vor sta în timpul strâmtorării.”[81]

Astfel, declaraţia lui Isus că Satana nu poate găsi „nimic în El”, că „nu era păcat în El” pe care Satana să-l poată folosi în avantajul său, înseamnă: nicio cedare în faţa păcatului, nicio nutrire a dorinţelor păcătoase. Nicio afirmaţie inspirată nu foloseşte aceste cuvinte pentru a se referi la absenţa acestor dorinţe din natura inferioară. Citatul de mai sus, care vorbeşte despre noi ca „păcătoşi prin natură” şi având nevoia de a „curăţa templul sufletului de orice întinare”[82], oferă claritate acestui aspect. În altă parte, Ellen White arată clar când are loc această curăţire:

„Nici unul dintre noi nu va primi sigiliul lui Dumnezeu, atâta timp cât caracterele noastre au o zbârcitură sau o pată pe ele. Nouă ne este lăsată remedierea caracterelor noastre, curățirea templului sufletului de orice întinare. Atunci, ploaia târzie va cădea asupra noastră, așa cum ploaia timpurie a căzut asupra ucenicilor în Ziua Cincizecimii.”[83]

Evident, aceasta se referă la curăţirea voinţei şi a caracterului, care va avea loc înainte de sigilarea din timpul sfârşitului şi de ploaia târzie. Aceasta nu se referă la curăţirea naturii inferioare, carnale, din moment ce, repet, aceeaşi autoare susţine că trebuie să luptăm cu acea natură până la venirea lui Isus[84]. Astfel, când a scris în citatul de mai sus că suntem „păcătoşi prin natură”, spre deosebire de Isus, care nu a „avut păcat în El”[85], ea vorbeşte în contextul naturii superioare – despre alegerile caracterului. Ea nu respinge ideea că Isus a moştenit la naştere o natură căzută inferioară, cu tendinţele şi dorinţele ei.

Vedem acest aspect clarificat într-un alt citat, în care Ellen White a scris despre Domnul nostru: „Prinţul întunericului nu a găsit nimic în El; niciun singur gând sau sentiment nu a răspuns ispitei.”[86] Însă într-un alt citat pe care l-am văzut anterior, Ellen White arată clar că nu stârnirea gândurilor şi sentimentelor păcătoase constituie răspunsul la ispită descris aici, ci nutrirea acestor gânduri şi sentimente:

„Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana care îl pot tulbura chiar şi pe cel mai bun dintre oameni; dar dacă ele nu sunt îngăduite, dacă sunt îndepărtate ca respingătoare, sufletul nu este mânjit de vină şi nimeni nu este contaminat prin influenţa lor.”[87]

Nu a fost ca toți copiii

Alt citat, folosit des pentru a susţine natura umană a lui Isus de dinainte de cădere, devine clar, de asemenea, când este privit în lumina distincţiei dintre natura inferioară şi cea superioară:

„Nu este corect să spunem, aşa cum au făcut mulţi alţi scriitori, că Hristos a fost ca toţi copiii. El nu a fost ca toți copiii. Mulţi copii sunt îndrumaţi şi dirijaţi greşit. Dar Iosif, şi în special Maria, au păstrat înainte lor amintirea paternităţii divine a copilului lor. Isus a fost instruit în conformitate cu caracterul sacru al misiunii Sale. Tendinţa Lui spre bine era o satisfacţie continuă pentru părinţii Lui.”[88]

În acelaşi context, ea scrie mai departe:

„Nimeni, privind faţa Sa copilăroasă, strălucind de viaţă, nu ar fi putut spune că Hristos era ca orice alt copil.”[89]

Observaţi cu atenţie că ea nu spune că Isus a fost diferit de alţi copii în sensul că S-a născut cu o natură umană diferită de a noastră. Mai degrabă, El nu a fost ca orice alt copil în sensul că „mulţi copii sunt îndrumaţi şi dirijaţi greşit”[90]. Iar atunci când scrie că „tendinţa lui spre bine era o satisfacţie continuă pentru părinţii Lui”[91], aceasta se referă evident la tiparul vizibil al deciziilor pe care le lua, din moment ce aceastea sunt singurele tendinţe – bune sau rele – pe care observatorii umani le pot vedea. Acest citat nu neagă în niciun fel lupta interioară a lui Isus cu înclinaţiile carnale. Înseamnă pur şi simplu că direcţia aleasă pentru viaţa Sa – tendinţa din cuvintele şi faptele Sale – îi făceau fericiţi pe părinţii Lui.

Faptul că acest pasaj se referă la natura superioară, nu la cea inferioară, reiese clar atunci când Ellen White vorbeşte despre faţa lui Isus care „strălucea de viaţă”[92]. De ce anume străluceşte faţa – fericire și bucurie sau răutate și egocentrism – este o chestiune de alegere, nu de naştere.

Concluzie: relevanţa practică

Poziţia noastră în această discuţie determină o diferenţă majoră în luptele practice din vieţile noastre. Relevanţa ei este auzită în intimitatea orei devoţionale dinainte de răsărit, când tânărul cere stăruitor putere pentru a învinge forţele poftei, urmând să fie mângâiat de înţelegerea faptului că Salvatorul său a supus chiar acelei ispite[93]. Importanţa sa este simţită în biroul executiv şi în curtea muncitorului, când frustrarea şi iritarea întâlnesc asigurarea că Domnul nostru a învins chiar acele sentimente[94]. Splendoarea ei luminează ca raza soarelui inima tinerei adolescente a cărei familie are o istorie a incestului, când învaţă că aceasta a fost parte şi a arborelui genealogic al lui Isus (Geneza 19:32-38; Rut 4:10; Matei 1:5).

Avocatul Clarence Darrow, cunoscut pentru apărarea celor asupriţi, este celebru pentru cuvintele: „Aş prefera să fiu prietenul muncitorului, decât să fiu muncitorul.” Isus nu S-a mulţumit doar cu a fi prieten al celor pe care a venit să-i salveze (Ioan 15:15). El a venit să fie unul dintre ei (Evrei 2:14-18).

Următorul citat indică atât natura umană moştenită a lui Isus, cât şi felul ispitelor cu care S-a confruntat:

„Dar mulţi spun că Isus nu a fost ca noi, că El nu a fost aşa cum suntem noi în lume; că El a fost divin şi, de aceea, noi nu putem birui cum a biruit El. Dar aceasta nu este adevărat: «Căci, negreşit, El nu a luat asupra Lui natura îngerilor, ci a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam. (…) Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.» (Evrei 2:16-18). Hristos cunoaşte încercările păcătosului; El cunoaşte ispitele sale. El a luat asupra Sa natura noastră; El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi. El a plâns. El a fost omul durerii, obişnuit cu suferinţa.”[95]

Observaţi cum natura umană, pe care Isus a luat-o, şi ispitele pe care El le-a îndurat, sunt reprezentate de sămânţa lui Avraam – care este, desigur, natura umană căzută. Chiar mai direct, citatul de mai sus spune că „Hristos cunoaşte încercările păcătosului; El cunoaşte ispitele sale.”[96] Ispitele lui Adam cel fără păcat, din Eden, cu siguranţă nu sunt avute în vedere aici. Încercările păcătosului, ispitele păcătosului sunt cele pe care pasajul spune că Isus le-a experimentat. Păcătoşii sunt ispitiţi dinăuntru, din dorinţele naturii căzute, carnale. În acest fel, conform citatului, Domnul nostru a făcut posibil ca noi să biruim.

Într-un alt citat, ea scrie:

„Domnul cere acum ca fiecare fiu şi fiică a lui Adam, prin credinţa în Isus Hristos, să-I slujească în natura umană pe care o avem acum. Domnul Isus a trecut prăpastia creată de păcat. El a legat pământul de Cer şi pe omul finit cu Dumnezeul infinit. Isus, răscumpărătorul lumii, a putut ţine poruncile lui Dumnezeu în acelaşi fel în care omenirea le poate ţine.”[97]

Ultima dată când am verificat, „natura umană pe care o avem acum”[98] este căzută. În această natură Isus a dat omenirii un exemplu de păzire desăvârşită a poruncilor – pentru că, într-adevăr, citatul de mai sus spune că Isus „a putut păzi poruncile lui Dumnezeu în acelaşi fel în care omenirea le poate ţine”[99]. Acest adevăr nu poate fi afirmat sau accentuat suficient de des!

În final, profetul modern declară:

„În propria noastră putere, este cu neputință să aducem la tăcere pretențiile naturii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos știa că vrăjmașul va veni la orice ființă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moștenite și să-i ademenească, prin minciunile și viclenia lui, pe toți aceia care nu și-au pus încrederea în Dumnezeu. Pășind pe terenul pe care omul trebuie să meargă, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea să fim într-o poziţie dezavantajată în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidați şi descurajați de atacurile șarpelui. «Îndrăzniți», zice El, «Eu am biruit lumea.» (Ioan 16:33).”[100]

Următorul articol va purta titlul: „Scopul mântuirii biblice”.

Vezi toate articolele din serie.

Note de subsol:

[1] A se vedea „Morris Venden Talks to Insight”, partea a doua, Insight, 15 mai 1979, p. 9-10; Norman R. Gulley, Christ Our Substitute (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1982), p. 55; James Rafferty, How Jesus Was Like Us (Jasper, OR: Red Frame Publishing, 2013), p. 42-47, 49, 55, 58, 61, 63, 69.

[2] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 48.

[3] Ibidem.

[4] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 306; Parabolele Domnului Hristos, p. 331; Divina vindecare, p. 173; Temperanţă, p. 56; Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 352; vol. 4, p. 439; vol. 6, p. 291.

[5] Ellen White, Signs of the Times, 17 octombrie 1900.

[6] Ellen White, Review and Herald, 17 iulie 1900.

[7] Ellen White, From the Heart, p. 38.

[8] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 112.

[9] Ellen White, Spiritual Gifts, vol. 1, p. 25; a se vedea şi Istoria mântuirii, p. 44.

[10] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 72 (în engl. p. 134).

[11] Ellen White, From the Heart, p. 132.

[12] Ellen White, Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 39.

[13] Adelina Alexe, „Last Generation Theology, Part 10: Ellen White on Sin and Human Nature”, Compass Magazine, 25 iunie 2019.

[14] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 117.

[15] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 10: Ellen White on Sin and Human Nature”, Compass Magazine, 25 iunie 2019.

[16] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 49.

[17] Ellen White, In Heavenly Places, p. 78.

[18] Ellen White, Solii către tineret, p. 78; a se vedea şi Hristos lumina lumii, p. 71.

[19] A se vedea „Morris Venden Talks to Insight,” partea a doua , Insight, 15 mai 1979, pp. 9-10; Norman R. Gulley, Christ Our Substitute (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1982), p. 55; James Rafferty, How Jesus Was Like Us (Jasper, OR: Red Frame Publishing, 2013), p. 42-47, 49, 55, 58, 61, 63, 69.

[20] Ellen White, Solii către tineret, p. 78.

[21] Ellen White, Un apel solemn, p. 78; a se vedea şi Our High Calling, p. 337.

[22] Ellen White, Bible Echo & Signs of the Times, 1 decembrie 1892.

[23] Ellen White, Divina vindecare, p. 71; a se vedea şi Hristos lumina lumii, p. 329.

[24] Ellen White, Confrontation, p. 78.

[25] Ellen White, Hristos lumina lumii, pp. 734-735.

[26] Ibidem, p. 88.

[27] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 936.

[28] Ellen White, From the Heart, p. 237.

[29] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 694.

[30] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 694.

[31] A se vedea Roy Adams, „Divided, We Crawl”, Adventist Review, februarie 1995, p. 2; George R. Knight, Angry Saints: Tensions and Possibilities in the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1989), p. 107; End-Time Events and the Last Generation: The Explosive 1950s (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 105.

[32] Harry Johnson, The Humanity of the Saviour (London: The Epworth Press, 1962; republished by Wipf and Stock Publishers, Eugene, Oregon, 2015).

[33] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 15 (în engl., p. 42).

[34] Ellen White, Scrisoarea 8, 1895 (adresată lui W. L. H. Baker), citată în SDA Bible Commentary, vol. 5, p. 1128.

[35] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 201-202.

[36] Ibidem, p. 508.

[37] Ellen White, In Heavenly Places, p. 155.

[38] Ellen White, Signs of the Times, 9 aprilie 1896.

[39] Ellen White, Hristos biruitorul, p. 260.

[40] Desmond Ford, „The Relationship Between the Incarnation and Righteousness by Faith”, Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith (Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, Publisher, 1976), p. 30.

[41] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 513.

[42] Ellen White, Divina vindecare, p. 130; Parabolele Domnului Hristos, p. 114; Sfaturi pentru sănătate, pp. 41-42; Căminul adventist, pp. 127-128; Parabolele Domnului Hristos, p. 354; Solii către tineret, p. 237; Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 491; vol. 5, p. 335; Review and Herald, 11 august 1887; 1 decembrie 1896.

[43] Ellen White, That I May Know Him, p. 140.

[44] Ellen White, Căminul adventist, pp. 127-128.

[45] Ellen White, Divina vindecare, p. 130.

[46] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 235.

[47] Idem, p. 216.

[48] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 302.

[49] Ellen White, Evangelizare, p. 347.

[50] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, pp. 171-172.

[51] Ellen White, Solii către tineret, p. 42.

[52] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 943.

[53] Ellen White, Faptele apostolilor, pp. 560-561; a se vedea şi Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 340.

[54] Ellen White, Profeţi şi regi, p. 84.

[55] Ellen White, Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 20.

[56] Ellen White, From the Heart, p. 297.

[57] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 16, p. 182.

[58] Ibidem (subliniere adăugată).

[59] Jiří Moskala and John C. Peckham (eds.), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), pp. 166, 167, 276.

[60] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 671; SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 943 etc. A se vedea CD-ROM-ul Ellen White CD-ROM pentru o enumerare completă a citatelor care utilizează acest limbaj.

[61] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 49.

[62] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 5, p. 1104.

[63] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 101.

[64] Ellen White, Divina vindecare, p. 399.

[65] Ellen White, Christian Temperance and Bible Hygiene, p. 130.

[66] Ellen White, Signs of the Times, 11 august 1887.

[67] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 925.

[68] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 123 (în engl. p. 253).

[69] Idem, vol. 3, p. 72 (în engl. p. 134).

[70] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 925.

[71] Ellen White, Lucrarea misionară medicală, p. 181.

[72] Ellen White, Review and Herald, 17 iulie 1900.

[73] Ellen White, Signs of the Times, 20 februarie 1893.

[74] Ellen White, Sons and Daughters of God, p. 148.

[75] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p.75 (în engl. pp. 141-142).

[76] Ellen White, Welfare Ministry, p. 287.

[77] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 560-561; Profeţi şi regi, p. 84; Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 20; Solii alese, vol. 2, p. 33 (în limba engleză); From the Heart, p. 297.

[78] Ellen White, Sfaturi pentru sănătate, pp. 633-634.

[79] Ellen White, Review and Herald, 27 mai 1884.

[80] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 123.

[81] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 623.

[82] Ellen White, Review and Herald, 27 mai 1884.

[83] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 214.

[84] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 560-561; Profeţi şi regi, p. 84; Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 20; Solii alese, vol. 2, p. 33 (în limba engleză); From the Heart, p. 297.