În primul nostru articol am menţionat următoarea afirmaţie a apostolului Pavel cu privire la autoritatea întregii Scripturi în probleme de ordin spiritual:
„Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te facă înţelept în ce priveşte mântuirea prin credinţa care este în Hristos Isus. Toată Scriptura este dată prin inspiraţia lui Dumnezeu şi este de folos pentru învăţătură, mustrare, îndreptare şi instruire în neprihănire.” (2 Timotei 3:15-16, KJV)
Am observat că acest pasaj nu doar confirmă autoritatea întregului corp al Scripturii, Vechiul şi Noul Testament, dar în special o confirmă pe cea a Vechiului Testament, privitor la doctrina mântuirii prin credinţa în Isus. Aceasta pentru că, după toate probabilităţile, scrierile Vechiului Testament erau singurele Sfinte Scripturi disponibile în timpul anilor de formare ai lui Timotei. Tânărul ucenic al lui Pavel, la fel ca bereenii descrişi în Faptele apostolilor 17:11, nu avea un alt standard obiectiv cu care să testeze susţinerile doctrinale sau morale.
Deosebit de important pentru prezenta discuţie este faptul că Pavel declară că Scripturile din care Timotei a fost învăţat din pruncie „pot să [îl] facă înţelept în ce priveşte mântuirea prin credinţa care este în Hristos Isus” (2 Timotei 3:15). De aici rezultă că doctrina neprihănirii prin credinţă (sau mântuirea prin credinţă), învăţată de Pavel şi ceilalţi apostoli, este în primul şi cel mai important rând un concept al Vechiului Testament. Pavel confirmă acest lucru în primul capitol al cărţii Romani, unde afirmaţia „cel neprihănit va trăi prin credinţă” este precedată de sintagma „este scris” (Romani 1:17), versetul trăgându-şi autoritatea din sursa lui, Habacuc 2:4.
Dar aceasta nu este singura referinţă din Vechiul Testament pe care Pavel îşi fundamentează discursul despre neprihănirea prin credinţă. În Romani capitolul 4, Pavel face următoarea referire la unul dintre psalmii lui David, care ne ajută să înţelegem un punct-cheie în controversa actuală din adventism cu privire la mântuire – anume, la ce se referă Pavel când spune că fiinţele umane nu sunt mântuite prin fapte (Romani 3:20, 28; Galateni 2:16; Efeseni 2:8-9):
„Tot astfel şi David numeşte fericit pe omul acela căruia Dumnezeu, fără fapte, îi atribuie neprihănirea. «Ferice», zice el, «de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia Domnul nu-i impută păcatul!».” (Romani 4:6-8, KJV)
Acest pasaj este, desigur, preluat din Psalmul 32:1-2:
„Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i impută Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!” (KJV)
Această ultimă parte a Psalmului 32:2 este în mod deosebit importantă, pentru că ne duce cu gândul la pasajele din Vechiul şi Noul Testament care vorbesc despre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a primi iertarea divină. Punând împreună pasajele de mai sus, devine clar nu doar că Dumnezeu atribuie credinciosului neprihănirea „fără fapte”, ci şi că El face aceasta doar pentru cei „în duhul cărora nu este viclenie” (Psalmul 32:2).
Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, Isus este declarat ca fără vicleşug (Isaia 53:9; 1 Petru 2:21-22 ), la fel cum este şi ultima generaţie de creştini la a doua venire a lui Hristos (Ţefania 3:13; Apocalipsa 14:5). Înţelegem mai bine afirmaţia lui David despre cei lipsiţi de viclenie, ca fiind cei calificaţi să primească iertarea lui Dumnezeu, când luăm în atenţie următoarele pasaje vechi testamentare care explică condiţiile de primire a milei şi iertării:
„Dacă poporul Meu, care este chemat după Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatele şi-i voi tămădui ţara.” (2 Cronici 7:14, KJV)
„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.” (Proverbe 28:13).
„Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul şi El va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, pentru că El îl va ierta din abundenţă.” (Isaia 55:7, KJV)
Isus a arătat clar, de asemenea, care sunt condiţiile pentru a primi iertarea Tatălui Său:
„Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” (Matei 6:14-15)
Avem şi următoarea afirmaţie chiar din partea apostolului Pavel:
„Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi îndreptăţiţi.” (Romani 2:13, KJV)
Aşezând împreună aceste versete, devine clar că umilirea, mărturisirea şi părăsirea păcatului, un duh lipsit de viclenie, dorinţa de a-i ierta pe alţii şi armonia cu legea divină sunt necesare pentru a primi iertarea, sau îndreptăţirea, de la Dumnezeu. Când, pe de altă parte, Biblia spune că nu suntem mântuiţi prin fapte (Romani 3:20,28; Galateni 2:16; Efeseni 2:8-9), ea vorbeşte despre pietatea de suprafaţă, produsă de sine, care nu are legătură cu convertirea şi harul transformator al lui Dumnezeu (Romani 2:17-23). Vom analiza acest subiect mai profund pe măsură ce înaintăm în studiu.
Originea vechi testamentară a neprihănirii biblice prin credinţă este mai departe formulată în Evrei capitolul 11, în enumerarea numeroşilor oameni virtuoşi din Vechiul Testament care au săvârşit, „prin credinţă”, fapte neprihănite. Poate cel mai puternic dintre aceste exemple este Noe, descris în versetul 7:
„Prin credinţă, Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, mişcat de credinţă a făcut un chivot ca să-şi scape casa, prin care a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.” (KJV)
Cum a devenit Noe un moştenitor al neprihănirii prin credinţă? Construind un chivot, scăpându-şi casa de potop şi osândind lumea prin exemplul său.
Atunci când înţelegem că neprihănirea prin credinţă, biblică, include faptele sfinţirii făcute posibile prin Duhul Sfânt (de exemplu: Deuteronomul 30:11-14; Romani 10:6-8; Galateni 5:5; 6:15; Filipeni 3:8-11; Evrei 11:7), este clar că nu există niciun conflict (sau măcar tensiune) între doctrina din Biblie a mântuirii prin credinţă şi doctrina din Biblie (la fel de importantă) a ascultării prin puterea Duhului ca parte a condiţiilor mântuirii. Atât Isus (Matei 7:21; 19:16-26; Luca 10:25-28), cât şi Pavel (Romani 2:6-10, 13; 8:13; Evrei 5:9) arată clar că mântuirea omului este condiţionată de ascultare, deşi amândoi arată la fel de clar că doar prin puterea împărtăşită de cer este posibilă o astfel de ascultare (Matei 19:26; Ioan 15:5; Romani 8:13).
Ellen White repetă învăţăturile lui Isus şi Pavel privitoare la condiţiile mântuirii în citate precum:
„Învăţătorul legii L-a întrebat pe Isus ce trebuia să facă pentru a putea moşteni viaţa veşnică. Isus l-a trimis la poruncile Tatălui Său, spunându-i că ascultarea de ele era necesară pentru mântuirea lui. Hristos i-a spus că el cunoştea poruncile, şi că dacă va asculta de ele va avea viaţă.”[1]
„Când învăţătorul legii a venit la Hristos, spunând: «Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?», Mântuitorul nu i-a zis: «Crede, doar crede, şi vei fi mântuit», ci «Ce este scris în lege? Cum citeşti în ea?» (…) Aici este combătută învăţătura greşită că omul nu are nimic altceva de făcut decât să creadă. Viaţa veşnică ne este data cu condiţia ca noi să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu.”[2]
„Ţinerea acestor (zece) porunci rezumă întreaga datorie a omului şi reprezintă condiţia pentru viaţa veşnică. Acum se pune întrebarea: «Va împlini omul cerinţele? Îl va iubi el înainte de toate pe Dumnezeu, iar pe semenul său ca pe el însuşi?» Nu există nicio cale prin care omul să facă aceasta prin propria-i putere. Puterea divină a lui Hristos trebuie adăugată efortului omenesc.”[3]
„Acultarea desăvârşită (din partea creştinului) de toate poruncile lui Dumnezeu deschide pentru el porţile cetăţii sfinte.”[4]
„Evanghelia care trebuie predicată oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod prezintă adevărul în propoziţii clare, arătând că ascultarea este condiţia dobândirii vieţii veşnice. Hristos împărtăşeşte neprihănirea Sa tuturor celor care Îi permit să înlăture de la ei păcatele.”[5]
„Slavă lui Dumnezeu, El ne însoţeşte la fiecare pas de-a lungul drumului, dacă dorim să fim mântuiţi în felul stabilit de Hristos – prin ascultare de cerinţele Sale.”[6]
„Numai prin puterea lui Dumnezeu poţi fi în poziţia din care să beneficiezi de harul Său, în care să fii un instrument al neprihănirii. Dumnezeu nu-ţi cere să-ţi controlezi numai gândurile, ci şi pasiunile şi sentimentele. Mântuirea ta depinde de stăpânirea ta de sine.”[7]
„Dragostea nu poate exista acolo unde conversaţia poporului care se pretinde a fi a lui Dumnezeu este alcătuită din discuţii asupra erorilor şi greşelilor altora. Când se procedează aşa, cuvintele lui Hristos sunt tratate cu indiferenţă şi dispreţ, de parcă omul slab şi greşit a găsit o altă cale spre cer în afara celei stabilite de Domnul – ascultare de poruncile lui Dumnezeu.”[8]
„Dumnezeu doreşte ca toţi să pună în practică adevărurile clare ale cuvântului Său în legătură cu mântuirea omului. Dacă ei sunt împlinitori ai cuvântului, care este clar şi puternic în simplitatea lui, nu vor da greş în a-și desăvârşi un caracter creştin. Ei vor fi sfinţiţi prin adevăr, iar printr-o smerită ascultare de el îşi vor asigura viaţa veşnică.”[9]
„Cei care se înrolează în armata lui Hristos trebuie să se supună în toate privinţele autorităţii Sale şi să ia în considerare voia Sa. Ascultarea absolută este condiţia mântuirii. Legea lui Dumnezeu trebuie ascultată în toate detaliile. Mântuirea noastră constă în a face din legea Sa regula noastră, din viaţa Sa modelul nostru, din slava Sa singura noastră ţintă.”[10]
„Primindu-L pe Hristos ca mântuitor personal, bărbaţii şi femeile pot sta fermi împotriva inspitelor vrăjmaşului. Fiinţele umane pot avea viaţa veşnică dacă acceptă principiile cerului şi Îi permit lui Hristos să le aducă inima şi mintea în ascultare de legea lui Iehova.”[11]
„Cei care refuză darul lui Hristos vor simţi într-o bună zi apăsarea remuşcării. Ascultarea deplină de legea lui Dumnezeu este condiţia mântuirii. Cei care o refuză şi nu-L acceptă pe Hristos, vor deveni plini de resentimente faţă de Dumnezeu.”[12]
„Termenii în care are loc mântuirea fiecărui fiu şi fiică a lui Adam sunt subliniaţi aici. Se afirmă clar că condiţia pentru a obţine viaţa veşnică este ascultarea de poruncile lui Dumnezeu.”[13]
„Marele dar al mântuirii ne este oferit gratuit, prin Isus Hristos, cu condiţia ca noi să ascultăm de legea lui Dumnezeu.”[14]
„Creştinii trebuie să se ridice şi să-şi îndeplinească datoriile neglijate, pentru că mântuirea sufletelor lor depinde de eforturile lor individuale.”[15]
„Tăgăduirea de sine este condiţia mântuirii.”[16]
Conform Bibliei, această condiţie a ascultării este atât pentru iertarea păcatelor din trecut ale credinciosului (îndreptăţire), (Romani 3:24; Efeseni 1:7; Coloseni 1:14), cât şi pentru renaşterea spirituală prin Duhul Sfânt inclusă în lucrarea de îndreptăţire (Tit 3:5-7) şi pentru lucrarea de sfinţire a Duhului (2 Tesaloniceni 2:13). (Vom analiza scopul şi însemnătatea îndreptăţirii biblice imediat.)
Biblia arată la fel de clar că îndreptăţirea şi sfinţirea sunt ambele realizate în vieţile creştinilor prin sângele lui Isus (Efeseni 1:7; Coloseni 1:14; Evrei 10:29; 13:12, 20-21). Ellen White explică în următorul citat cum ascultarea perfectă cerută de legea lui Dumnezeu, ca şi condiţie a mântuirii, este îndeplinită prin neprihănirea atribuită şi împărtăşită:
„Condiţia dobândirii vieţii veşnice este astăzi exact aceeaşi care a fost dintotdeauna: aceeaşi care a fost în grădina Edenului înainte de căderea primilor noştri părinţi: ascultare desăvârşită de legea lui Dumnezeu, o neprihănire desăvârşită. Dacă viaţa veşnică s-ar acorda în alte condiţii, care să ceară mai puţin decât aceasta, atunci fericirea întregului Univers ar fi în primejdie. Atunci calea pentru păcat ar fi liberă, cu tot cortegiul lui de vaiuri şi mizerie, care ar rămâne veşnice.
Pentru Adam a fost posibil, înainte de căderea sa în păcat, să-şi formeze un caracter neprihănit prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar el a dat greş în a face aceasta şi, prin păcatul său, natura noastră este decăzută, şi nu ne putem face pe noi înşine neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoşi, nesfinţi, nu putem păzi în mod desăvârşit legea sfântă. Noi nu avem o neprihănire a noastră, cu care să facem faţă, să răspundem cerinţelor legii lui Dumnezeu. Dar Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi ispitelor, pe care şi noi le întâmpinăm. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi şi acum Se oferă să ia păcatele noastre şi să ne dea în schimb neprihănirea Sa. Dacă te predai Lui şi-L primeşti ca mântuitor personal, atunci, aşa păcătoasă cum ar fi fost viaţa ta, eşti socotit neprihănit prin meritele Lui. Caracterul Domnului Hristos este pus atunci în locul caracterului tău şi eşti primit înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-ai fi păcătuit niciodată.
Mai mult decât atât, Domnul Hristos schimbă inima. El locuieşte prin credinţă în inima ta. Trebuie să păstrezi această legătură cu Hristos prin credinţă şi printr-o continuă consacrare a voinţei tale Lui şi, atâta vreme cât faci acest lucru, El va lucra în tine şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa găsire cu cale. Astfel poţi spune: «Viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.» (Galateni 2:20). De aceea spunea Domnul Hristos ucenicilor Săi: «Fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.» (Matei 10:20). Atunci, având pe Hristos lucrând în tine, vei putea da pe faţă acelaşi spirit şi face aceleaşi fapte bune: fapte ale neprihănirii şi ascultării.
Aşadar, noi nu avem nimic în noi înşine cu care să ne mândrim. Nu avem niciun motiv pentru înălţare de sine. Singura noastră speranţă este în neprihănirea Domnului Hristos, atribuită nouă, şi în cea elaborată[17] de Duhul Său, lucrând în noi, şi prin noi.”[18]
Observaţi cu atenţie fiecare idee regăsită în pasajul de mai sus:
Apoi ea scrie:
„Singura noastră speranţă este în neprihănirea Domnului Hristos, atribuită nouă, şi în cea elaborată de Duhul Său, lucrând în noi, şi prin noi.”[20]
Singura noastră speranţă pentru ce? Pentru a îndeplini condiţiile vieţii veşnice stabilite clar în paginile anterioare – ascultare desăvârşită de legea lui Dumnezeu[21]. Şi cum sunt îndeplinite aceste condiţii de creaturile căzute, cărora le lipseşte puterea înnăscută de a asculta a lui Adam? Prin Isus care ne acoperă păcatele trecute cu neprihănirea Sa şi care face posibil – prin rămânerea Sa în inimile noastre prin credinţă – să ascultăm aşa cum El a ascultat.
Anumite voci din adventismul contemporan par să ridice obiecţii serioase la afirmaţiile anterioare ale Bibliei şi spiritului profeţiei. Ele vor să ne facă să credem că „transformarea spirituală (…) nu are niciun merit în mântuire”[22], că „este o singură cale pentru a deveni neprihăniţi, anume prin neprihănirea atribuită a lui Hristos”[23] şi că „temeiul fundamental al aprobării cuiva la judecată nu este dat de faptele credinciosului împuternicite de Duhul Sfânt, ci de neprihănirea lui Hristos”[24]. Dar citatele inspirate de mai sus, alături de altele pe care le vom analiza, fac clar faptul că „faptele credinciosului umplut de Duhul Sfânt” şi „neprihănirea lui Hristos” sunt unul şi acelaşi lucru. Cum ar putea „transformarea spirituală” să nu aibă „niciun merit în mântuire” în lumina unor versete precum cele care urmează?
„De la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2 Tesaloniceni 2:13, KJV)
„El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci după îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” (Tit 3:5, KJV)
Sfinţirea este prezentată în scrierile inspirate ca neprihănirea fără pată a lui Hristos, la fel ca îndreptăţirea, iar niciuna nu este descrisă ca inferioară sau superioară celeilalte. Singura deosebire privitoare la meritul şi primirea de către Dumnezeu, regăsită în Scriptură şi scrierile lui Ellen White – ilustrată atât de clar în versetul de mai sus din Tit – este între „neprihănirea produsă de sine”, pe de o parte, şi neprihănirea atribuită şi împărtăşită, de cealaltă parte. Ellen White depune mărturie în acealaşi sens:
„Aşadar, noi nu avem nimic în noi înşine cu care să ne mândrim. Nu avem niciun motiv pentru a ne înălţa pe noi înşine. Singura noastră speranţă este în neprihănirea Domnului Hristos, atribuită nouă, şi în cea elaborată de Duhul Său, lucrând în noi, şi prin noi.”[25]
„Inima mândră se luptă să câştige mântuirea, dar atât dreptul de a intra în cer, cât şi pregătirea pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos.”[26]
Într-un alt loc din scrierile lui Ellen White, dreptul de a intra în cer este identificat cu îndreptăţirea, iar pregătirea cu sfinţirea[27]. Ambele, în citatele de mai sus, sunt identificate cu neprihănirea lui Isus.
Apostolul Pavel scrie în cartea Efeseni:
„Spre lauda slavei harului Său (al lui Dumnezeu), prin care ne-a făcut să fim primiţi în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1:6, KJV)
Unele persoane din adventismul contemporan au ajuns să creadă că această primire se face doar prin îndreptăţire, şi deloc prin sfinţire. Într-o descriere negativă a experienţei sale trecute, cineva a afirmat recent:
„Am văzut îndreptăţirea ca pe o iertare a păcatelor mele trecute, dar după convertire, am simţit nevoia de a depinde de sfinţirea mea ca temei pentru primirea mea continuă înaintea lui Dumnezeu. Din moment ce faptele de ascultare păreau că niciodată nu corespund standardului divin, nu aveam siguranţa mântuirii.”[28]
„Am ajuns să înţeleg că nu trebuie să realizez o lucrare de curăţire pentru ca Dumnezeu să mă primească; mai degrabă, primesc curăţirea pentru că El deja m-a primit.”[29]
Am putea avea accepţiuni diferite cu privire la „primire”: dacă cineva foloseşte acest termen pentru a se referi la dragostea lui Dumnezeu pentru păcătos, cu siguranţă noi primim lucrarea Sa de curăţire în vieţile noastre datorită faptului că Dumnezeu ne primeşte în felul acesta. Dar dacă vorbim despre primirea pentru mântuire, nu putem decât să ne amintim cuvintele lui Petru din casa lui Corneliu, când a declarat că „ci că în orice neam, cine se teme de (Dumnezeu) şi lucrează neprihănire este primit de El” (Faptele apostolilor 10:35). Potrivit Bibliei, Dumnezeu iubeşte întreaga lume (Ioan 3:16), dar în ceea ce priveşte mântuirea, nu toată lumea este primită de El.
Ellen White, vorbind despre neprihănirea atribuită şi împărtăşită, declară că „neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi ne este atribuită; neprihănirea prin care suntem sfinţiţi ne este împărtăşită”.[30]
Ţinând cont de aceasta, să analizăm următorul citat al lui Ellen White despre primirea noastră de către Dumnezeu:
„Viaţa şi moartea lui Hristos pentru omul păcătos au avut scopul de a-l face să beneficieze din nou de favoarea lui Dumnezeu, împărtăşindu-i neprihănirea care să poată împlini cerinţele legii şi să fie primit de Tatăl.”[31]
În altă parte ea scrie:
„Acesta (Exodul 19:7-8) este angajamentul pe care poporul lui Dumnezeu îl are de făcut în aceste ultime zile. Primirea lor de către Dumnezeu depinde de îndeplinirea evlavioasă a condiţiilor convenţiei încheiate cu El. Dumnezeu îi include în legământul Său pe toţi cei care Îl vor asculta.”[32]
„Mulţi dintre cei care pretind a crede adevărurile probatoare în aceste ultime zile se poartă de parcă Dumnezeu nu observă lipsa lor de respect şi neascultarea lor făţişă faţă de principiile legii Sale sfinte. Legea este expresia voinţei Sale şi prin ascultare de acea lege Dumnezeu plănuieşte să-i accepte pe copiii oamenilor ca fii şi fiice ale Sale.”[33]
„Nu există nicio cale de întoarcere spre nevinovăţie şi viaţă în afară de pocăinţa pentru călcarea legii lui Dumnezeu şi credinţa în meritele jertfei divine, care a suferit pentru călcările tale de lege din trecut. Eşti primit în Preaiubitul Lui cu condiţia ascultării de poruncile Creatorului tău.”[34]
„Prin Isus există compasiune divină între Dumnezeu şi fiinţele umane care, prin ascultare, sunt acceptate în Cel preaiubit. În acest fel, omenirea se conformează voinţei divinităţii, împlinind cuvintele: «Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.» Poporul lui Dumnezeu care păzește poruncile lui Dumnezeu va umbla în lumina neprihănirii lui Hristos, faţa lor va radia bucurie şi recunoştinţă, vor fi plini de veselie în asigurarea: «Ferice de cei care ţin poruncile Lui, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate.» (KJV)”[35]
„Prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu, ei sunt primiţi în Preaiubitul Lui.”[36]
„Credinţa noastră ne cere să ridicăm standardul reformei şi să facem paşi înainte. Separarea de lume în mod practic este condiţia acceptării noastre de către Dumnezeu.”[37]
Ne putem întreba cum s-a putut ca adventişti de ziua a şaptea credincioşi să tăgăduiască că „(ei) depind de sfinţire (…) ca bază a primirii (lor) continue înaintea lui Dumnezeu”[38], în timp ce Ellen White – pe care autorul citat aici pretinde că o crede – afirmă atât de clar că „pentru ca omul să poată păstra îndreptăţirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credinţă activă şi vie, care lucrează din dragoste şi curăţă sufletul”[39].
Cu siguranţă, ceea ce facem prin propria putere, în afară de convertire, nu poate realiza nimic în privinţa mântuirii şi primirii înaintea lui Dumnezeu. Dar citatele anterioare din Scriptură şi Ellen White arată clar că ascultarea produsă de naşterea din nou şi sfinţire este condiţia ca noi să fim acceptaţi de Dumnezeu.
Criticii recenţi ai teologiei ultimei generaţii insistă că îndreptăţirea „nu include procesul unei transformări etice. Îndreptăţirea este considerarea sau socotirea unei persoane ca neprihănită (Geneza 16:6; Romani 4:3-6), nu a face o persoană neprihănită”.[40] Într-o altă declaraţie, acelaşi autor scrie: „Îndreptăţirea este declararea judiciară a achitării, opusul condamnării (Geneza 3:15; Romani 5:16), şi nu o condiţie etică.”[41]
Dar Biblia arată clar că atunci când Dumnezeu declară ceva ca fiind într-un anumit fel, acel lucru devine realitate. Când Dumnezeu a spus la creaţiune: „Să fie lumină”, Biblia raportează: „Şi a fost lumină.” (Geneza 1:3). Când Isus i-a spus leprosului care a venit la El pentru vindecare: „Fii curăţit!”, Biblia raportează: „Îndată a fost curăţită lepra lui.” (Matei 8:3). Ellen White redă această realitate biblică în comentariul teologiei îndreptăţirii lui Pavel din cartea Romani:
„La Creaţiune, «El zice, şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă». El «cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi.» (Psalmii 33:9; Romani 4:17); căci atunci când le cheamă, ele sunt.”[42]
Articol înrudit: Puterea Cuvântului – Partea 1 şi Partea a II-a
Deja am obervat versetele biblice care spun clar că mărturisirea păcatului, părăsirea păcatului şi disponibilitatea de a-i ierta pe alţii sunt condiţii pentru a primi iertarea lui Dumnezeu (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7; Matei 6:14-15; 1 Ioan 1:9). Aceste condiţii cer o inimă lipsită de viclenie, transformată. Autorul de mai sus, care se referă la Romani 4:3-6, ar trebui să citească următoarele două versete şi să se meargă înapoi la sursa lor din psalmul 32, în care cel căruia Domnul nu-i impută nicio nelegiuire este cel „în duhul căruia nu este viclenie” (versetul 2).
Cu alte cuvinte, atât condiţiile prealabile, cât și procesul îndreptăţirii biblice implică o schimbare lăuntrică prin putere divină. Pavel face o declaraţie în acelaşi sens, când scrie, punând în contrast faptele realizate de noi cu puterea Duhului de a ne naşte din nou:
„El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci după îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată îndreptăţiţi prin harul Lui, să ne facem moştenitori după nădejdea vieţii veşnice.” (Tit 3:5-7, KJV).
Ellen White, comentând însemnătatea iertării divine – pe care o identifică cu îndreptăţirea atunci când scrie că „iertarea şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru”[43] – face următoarele observaţii cu privire la experienţa îndreptăţirii:
„Să fim iertaţi aşa cum Hristos iartă, nu înseamnă doar să fim iertaţi, ci să fim înnoiţi în duhul minţii noastre. Domnul spune: «Vă voi da o inimă nouă.» Chipul lui Hristos trebuie să fie imprimat asupra fiecărei minţi, inimi şi suflet.”[44]
„Îndreptăţirea înseamnă iertare. Înseamnă că inima, curăţată de faptele moarte, este pregătită să primească binecuvântarea sfinţirii.”[45]
„Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea ideea corectă despre iertare, când se ruga: «Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic.» (Psalmii 51:10).”[46]
„Primind neprihănirea atribuită [a lui Hristos], prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, noi devenim ca El.”[47]
„Harul lui Hristos purifică în timp ce iartă şi îi face pe oameni potriviţi pentru cerul sfânt.”[48]
Observaţi cum fiecare dintre citatele de mai sus privesc schimbarea interioară a credinciosului prin Duhul Sfânt ca parte a procesului de iertare (îndreptăţire), nu ca simplu rezultat al acestui proces. Trebuie să respingi regulile de bază ale gramaticii şi sintaxei pentru a susţine că citatele de mai sus prezintă altceva decât definiţia neprihănirii atribuite, care este atât declarativă, cât şi transformatoare.
Nu este corect să afirmăm, aşa cum pretinde o autoare adventistă contemporană, că potrivit teologiei ultimei generaţii „îndreptăţirea include sfinţirea”[49]. Dar este corect să afirmăm că faza transformatoare a îndreptăţirii începe procesul de sfinţire. Când se iau în considerare toate dovezile inspirate, cea mai bună descriere a diferenţei dintre îndreptăţire şi sfinţire este aceeaşi cu diferenţa dintre a te căsători şi a rămâne căsătorit – dintre începerea unei relaţii şi adâncirea şi întărirea ei ulterioară.
Aceiaşi critici ai teologiei ultimei generaţii, care resping aspectul transformator al îndreptăţirii, insistă că neprihănirea care îndreptățește nu acoperă doar păcatele din trecut. Un astfel de critic dezaprobă faptul că „unii adventişti înţeleg că îndreptăţirea înseamnă «doar iertarea păcatelor trecute, când vii pentru prima dată la Hristos», şi că «după îndreptăţirea iniţială, primirea înainte lui Dumnezeu se bazează pe neprihănirea primită de la Hristos, care te face neprihănit şi deci acceptat în ochii lui Dumnezeu».”[50]
Mai devreme am citat un alt autor care scrie despre experienţa sa din trecut, pe care acum o dispreţuieşte:
„Am văzut îndreptăţirea ca iertare a păcatelor mele trecute, dar după convertire, am simţit nevoia de a depinde de sfinţirea mea ca bază a primirii mele continue înaintea lui Dumnezeu.”[51]
Din nou, ne amintim citatul lui Ellen White: „Pentru ca omul să poată păstra îndreptăţirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credinţă activă şi vie, care lucrează din dragoste şi curăţă sufletul.”[52] În aceeaşi carte, ea scrie: „Binecuvântarea îndreptăţirii este păstrată printr-o predare continuă a voinţei, printr-o ascultare continuă.”[53]
Ultimele decade din istoria adventismului au fost martorele creşterii popularităţii în anumite cercuri a definirii îndreptăţirii ca „o umbrelă continuă”[54], „iertare extremă”[55] sau „umbrelă a harului veşnic”[56]. Dar nici Scriptura, nici scrierile lui Ellen White nu ne învaţă astfel de concepte. Niciun citat inspirat nu îl asigură pe creştin că păcatele de mâine sunt iertate azi. Din moment ce Biblia stipulează că păcatele trebuie să fie mărturisite şi părăsite pentru a fi iertate (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7), cum pot fi iertate păcatele viitoare înainte ca ele să fie comise, cu atât mai puţin părăsite?
În ciuda susţinerilor contrare, scrierile lui Ellen White arată clar că acoperirea judiciară (legală) oferită de îndreptăţirea biblică se aplică doar păcatelor trecute şi păcatelor din neştiinţă. Analizaţi următorul citat, pe care l-am menţionat anterior:
„Dacă te predai Lui (Hristos) şi-L primeşti ca mântuitor personal, atunci, aşa păcătoasă cum ar fi fost viaţa ta, eşti socotit neprihănit prin meritele Lui. Caracterul Domnului Hristos este pus atunci în locul caracterului tău şi eşti primit înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-ai fi păcătuit niciodată.”[57]
Observaţi sublinierea adăugată mai sus: „aşa păcătoasă cum ar fi fost viaţa ta” şi „n-ai fi păcătuit”. Aceasta se referă evident la trecut. Citatul nu spune „aşa păcătoasă cum este viaţa ta şi va fi mereu pe pământ”. Nici nu spune că „eşti primit înaintea lui Dumnezeu ca şi când nu vei mai păcătui din nou niciodată”. Citatul se concentrază pe păcatele trecute. Acelaşi lucru este adevărat pentru următoarele citate ale lui Ellen White:
„Hristos suportă pedeapsa fărădelegilor din trecut ale omului; şi împărtăşindu-i omului neprihănirea Sa, face posibilă pentru om ascultarea de sfânta lege a lui Dumnezeu.”[58]
„Legea cere neprihănire – o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit; şi aşa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerinţele legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos.”[59]
„Nu există nicio cale de întoarcere spre nevinovăţie şi viaţă în afară de pocăinţa pentru călcarea legii lui Dumnezeu şi credinţa în meritele jertfei divine, care a suferit pentru călcările tale de lege din trecut. Eşti primit în Preaiubitul Lui cu condiţia ascultării de poruncile Creatorului tău.”[60]
Ar trebui observat, de asemenea, că Biblia spune că Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă (Faptele apostolilor 17:30) şi afirmă că „cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” (Iacov 4:17). Ellen White afirmă cu privire la mijlocirea lui Hristos în cer pentru păcatele din neştiinţă:
„Mintea celor care îmbrăţişează această solie este îndreptată către sfânta sfintelor, unde Isus stă înaintea chivotului, făcând o ultimă mijlocire pentru toţi aceia pentru care mila încă zăboveşte şi pentru cei care au încălcat legea lui Dumnezeu din neştiinţă. Această ispăşire se face atât pentru cei neprihăniţi morţi, cât şi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă. Ea îi include şi pe toţi cei care au murit încrezându-se în Hristos, dar care, neavând lumina asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit încălcându-i preceptele fără să ştie.”[61]
Cei care au insistat recent că îndreptăţirea este doar declarativă, şi nu transformatoare[62], cred că poziţia lor coincide cu cea a reformatorilor protestanţi[63] şi susţin că acei adventişti care au o părere diferită asupra acestui subiect iau poziţia Bisericii Romano-Catolice împotriva Reformei Protestante[64]. Diferenţa făcută de criticii recenţi ai teologiei ultimei generaţii între teologia catolică şi protestantă a mântuirii este descrisă, în cuvintele unui învăţat des citat, drept „concentrare pe «diferenţa dintre neprihănirea atribuită şi neprihănirea împărtăşită»”[65].
Deşi această pretenţie privitoare la îndreptăţirea transformatoare a fost auzită de mai multe ori în anumite segmente ale adventismului modern[66], este o idee care induce în eroare. Există doar un singur comentator inspirat, care vorbeşte pe subiectul reformaţiunii, iar numele ei este Ellen G. White. Aici este descrierea pe care ea o face disputei dintre Martin Luther şi papalitate:
„Mulţi dintre enoriaşii săi (ai lui Luther) cumpăraseră astfel de certificate de iertare şi au început să vină la duhovnicul lor, mărturisindu-şi diferitele lor păcate şi aşteptând iertarea, nu pentru că se pocăiseră şi doreau o schimbare, ci pe temeiul indulgenţei. Luther le-a refuzat iertarea şi i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc şi nu-şi schimbă viaţa, vor pieri în păcatele lor. (…) Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă şi stăruitoare. El a descoperit înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului şi i-a învăţat că este imposibil pentru om ca prin propriile fapte să-şi uşureze vinovăţia sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva decât pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos îl pot mântui pe păcătos.”[67]
Să ne amintim o altă afirmaţie din scrierile lui Ellen White: „Pocăinţa implică părere de rău pentru păcat şi întoarcere de la el.”[68] Observaţi cum, potrivit penei inspirate, problema în învăţăturile catolice nu este ideea că pocăinţa şi transformarea vieţii sunt necesare pentru a primi iertarea lui Dumnezeu, ci ideea că preocuparea cu ritualurile şi cerinţele oamenilor (de exemplu: cumpărarea indulgenţelor) îl face pe om capabil să primească iertarea. Conform comentariului inspirat al lui Ellen White, aceasta a fost problema care a împărţit creştinătatea în secolul al XVI-lea. Nicio urmă de conflict între neprihănirea judiciară şi lucrarea Duhului Sfânt nu este identificată de pana inspirată drept cauză a acestui eveniment central din istoria creştină.
Ce vrea să spună Pavel când scrie că Dumnezeu ne atribuie neprihănirea „fără fapte” (Romani 4:6)? După cum am observat anterior, el scrie despre faptele motivate de eul propiu, superficiale şi lăudăroase, menţionate în capitolele anterioare ale epistolei sale, făcute în lipsa convertirii (Romani 2:17-23). Evident, „fără fapte” nu înseamnă fără lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt sau fără cooperarea omului împuternicit de Duhul pentru a face acea lucrare (Filipeni 2:12-13), deoarece doar acea lucrare realizată şi împuternicită de Duhul poate face pe cineva să împlinească condiţiile pentru a primi iertarea divină – un duh lipsit de viclenie (Psalmul 32:2), umilire (2 Cronici 7:14), părăsire a păcatului (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7) şi disponibilitate de a-i ierta pe alţii (Matei 6:14-15).
Natura „faptelor” realizate de noi, pe care Pavel le disociază de mântuirea omului, este în special clarificată în Efeseni 2, unde sintagma „nu de la voi înşivă” este pusă în paralel cu sintagma „nu prin fapte” (versetele 8-9, KJV). Faptul că Pavel continuă spunând „ca să nu se laude nimeni” (versetul 9) arată şi mai clar despre ce fel de fapte vorbeşte Pavel – cele ale pietăţii ipocrite, de suprafaţă, care duce la mândrie (Romani 2:17-23), diferită de ascultarea făcută posibilă prin Duhul, care duce la umilinţă (Galateni 5:22-23). Prima nu poate mântui pe nimeni. Cea de-a doua, după cum am observat, formează o componentă cheie a condiţiilor mântuirii biblice.
Comentând relatarea cu tânărul bogat, Ellen White face diferenţă între ascultarea pe care Hristos a numit-o condiţie a mântuirii şi „ascultarea legalistă”, superficială, pe care Dumnezeu nu o va primi:
„Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare, pe care fiecare slujitor al Lui trebuie s-o urmeze – ascultarea de legea Sa; nu doar o ascultare legalistă, ci o ascultare care pătrunde în viaţă şi este reprodusă în caracter.”[69]
În peste 50 de referinţe, Ellen White foloseşte termenul de „religie legalistă”. Următoarele citate sunt reprezentative pentru definiţia pe care ea o dă acestei expresii:
„Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele proprii de păzire a legii încearcă să facă ceva imposibil. Nu este nicio siguranţă pentru cel care are o religie legalistă, o formă de evlavie.”[70]
„Duhul de robie caută continuu să trăiască în conformitate cu religia legalistă, încercând să împlinească pretenţiile legii prin propria putere.”[71]
„Pretenţiile înalte, formele, ceremoniile, oricât de impunătoare, nu fac inima bună şi caracterul curat. Adevărata dragoste pentru Dumnezeu este un principiu activ, un agent care curăţă. Cărturarii şi fariseii erau foarte meticuloşi în trăirea literei legii, dar Hristos le-a spus ucenicilor Săi: «Dacă neprihănirea voastră nu întrece neprihănirea cărturarilor şi a farieilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.» Ce declaraţie surprinzătoare a fost aceasta! Ea a dat pe faţă caracterul insuficient al religiei legaliste, fireşti; a descoperit nevoia de schimbare morală şi necesitatea iluminării divine. (…) Ei (iudeii) erau foarte atenţi la practicarea circumciziei, dar nu înţelegeau nevoia de a avea inima curată. Ei înălţau prin vorbe poruncile lui Dumnezeu, dar refuzau să le înalţe prin viaţa practică; religia lor era doar o piatră de poticnire pentru oameni.”[72]
„Pastorii care predică sunt de acord că este nevoie de puterea Duhului lui Dumnezeu în convingerea cu privire la păcat şi convertirea sufletelor şi că puterea aceasta trebuie să însoţească predicarea cuvântului, dar ei nu înţeleg suficient importanţa de a avea o cunoaştere practică şi profundă a sa. Sărăcia de har şi de putere a influenţei divine a adevărului asupra propriei inimi îi împiedică să înţeleagă lucrurile spirituale şi să prezinte nevoia categorică a bisericii de această putere. Prin urmare, ei înaintează şchiopătând, piperniciţi în creşterea spirituală, deoarece lucrarea lor pastorală conţine o religie legalistă. Puterea harului lui Dumnezeu nu este înţeleasă ca fiind o necesitate reală, un principiu care nu este trecător.”[73]
„«Dar celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.» Aceşti oameni nu au doar o credinţă cu numele, o teorie a adevărului, o religie legalistă, ci ei cred cu un scop, însuşindu-şi cele mai bogate daruri ale lui Dumnezeu.”[74]
Observaţi că niciunul dintre aceste citate nu defineşte legalismul sau religia legalistă drept încredere în puterea transformatoare a Duhului Sfânt pentru a fi primiţi de Dumnezeu. Naşterea din nou şi sfinţirea sunt departe de pietatea de suprafaţă condamnată în citatele de mai sus. Niciodată Scriptura sau scrierile lui Ellen White nu pun semnul egal între legalism şi faptele neprihănirii, pe de o parte, şi cooperarea dintre efortul divin şi uman pentru mântuire, pe de altă parte (a se vedea Filipeni 2:12-13; Coloseni 1:28-29).
În „registrul” lui Dumnezeu nu există ideea de merit al omului. Aceasta pentru că tot ceea ce avem, vine de la El. Unul dintre cele mai puternice pasaje biblice despre neprihănirea prin credinţă este în declaraţia pe care regele David o face în ultima sa rugăciune înaintea lui Israel: „Totul vine de la Tine şi din ale tale Ţi-am adus.” (1 Cronici 29:14, KJV). Ellen White citează acest verset de trei ori în câteva pagini, explicând de ce este imposibil să existe „meritul creaturii”[75].
Dar meritul creaturii este cu totul diferit de meritul Creatorului, care în vocabularul lui Ellen White este doar un alt termen pentru neprihănirea lui Hristos. Iar Ellen White arată clar că meritele lui Hristos nu sunt doar atribuite credinciosului, ci şi împărtăşite. Citate precum următoarele explică clar:
„Devenind părtaşi ai naturii Sale divine, învăţăm să deosebim ispitele lui Satana şi, în puterea harului Său, biruim stricăciunea care este în lume prin pofte. Cel care a fost cândva o fiinţă umană păcătoasă poate fi şlefuit şi curăţat prin meritele împărtăşite ale lui Hristos, şi poate sta înainte semenilor săi ca împreună-lucrător cu Dumnezeu.”[76]
„Pe măsură ce contemplăm aceste bogăţii, vom intra în posesia lor şi vom descoperi meritele jertfei lui Hristos, protecţia neprihănirii Lui, dragostea Lui inexprimabilă, plinătatea înţelepciunii Lui şi puterea Lui de a ne prezenta înaintea Tatălui fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta.”[77]
„Când legea lui Dumnezeu este astfel sădită în sufletul credinciosului, el se apropie de viaţa veşnică prin meritele lui Isus. (…) Timpul de probă, de încercare, este acum, în această viaţă. Îngerii lui Dumnezeu urmăresc dezvoltarea caracterului şi cântăresc valoarea morală. Toată chestiunea este cuprinsă în întrebarea: Este el ascultător sau neascultător de poruncile lui Dumnezeu? A fost păcătosul schimbat în această lume, prin meritele lui Hristos, astfel încât să fie potrivit pentru a se alătura societăţii cereşti?”[78]
„Prin meritele lui Hristos omul poate fi făcut în stare să pună la lucru puterile cele mai nobile ale fiinţei sale şi să îndepărteze păcatul din suflet.”[79]
„Prin meritele sângelui Său, poţi birui orice inamic spiritual şi corecta orice defect de caracter.”[80]
Anterior în acest articol am citat un autor adventist contemporan care pretinde că „transformarea spirituală (…) nu are niciun merit în mântuire”[81]. Citatele de mai sus arată clar că nu este aşa. Întreaga neprihănire a lui Hristos, cea care sfinţeşte şi, de asemenea, îndreptăţeşte, are merit în mântuire, pentru simplul motiv că provine din aceeaşi sursă divină.
Având acest principiu în minte, trebuie să analizăm un citat al lui Ellen White care este foarte răspândit printre criticii teologiei ultimei generaţii, care vorbeşte despre cuvintele şi acţiunile credincioşilor adevăraţi, cuvinte şi acţiuni care au nevoie de curăţare prin meritele lui Hristos:
„Serviciile religioase, rugăciunile, laudele şi mărturisirea plină de pocăinţă a păcatului se înalţă din inima credincioşilor adevăraţi spre sanctuarul ceresc asemenea fumului de tămâie, dar, pentru că vin prin canalele degradate ale umanităţii, ele sunt atât de întinate încât, dacă nu ar fi curăţite de sângele lui Hristos, nu ar putea să aibă niciodată vreo valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalţă în curăţie şi, dacă Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu nu ar curăţi şi nu ar prezenta totul prin neprihănirea Sa, ele nu ar fi vrednice să fie primite de Dumnezeu. Toate jertfele de tămâie care se înalţă din sanctuarele pământeşti trebuie să fie îmbibate de stropii sângelui lui Hristos, care aduce curăţire. El ţine înaintea Tatălui cădelniţa meritelor Sale, în care nu este nicio urmă de decădere pământească. El adună în cădelniţa aceasta rugăciunile, laudele şi mărturisirile poporului Său şi pune lângă acestea neprihănirea Sa desăvârşită. Astfel, înmiresmată cu meritele jertfei de ispăşire a lui Hristos, jertfa de tămâie se înalţă înaintea lui Dumnezeu, fiind întru totul vrednică de primit. Apoi sunt date răspunsuri pline de har.”[82]
Se presupune că această curăţire prin sânge descrisă aici este judiciară, făcând curat din punct de vedere legal, ceea ce într-un sens practic, spiritual, rămâne pătat şi necurat.
Dar aşa cum am menţionat în primul articol al acestei serii, „mărturiile însele vor fi cheia care va explica soliile prezentate, aşa cum Scriptura este explicată de Scriptură”[83]. Alte citate care folosesc acelaşi limbaj sau un limbaj similar celui de mai sus, prezintă curăţirea prin sângele şi meritul lui Isus ca internă şi practică, dar nu judiciară:
„Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile legii. Dar, prin sine însuşi, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfinţenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrării harului divin atunci când el se supune îndrumării şi influenţelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârşită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării.”[84]
„Nu-I vom da atunci lui Hristos lucrurile pentru care El a murit ca să le răscumpere? Dacă vei face aceasta, El îţi va sensibiliza conştiinţa, înnoi inima, sfinţi sentimentele, curăţa gândurile şi pregăti toate puterile tale, ca ele să lucreze pentru El. Fiecare motiv şi fiecare gând vor fi aduse în stăpânire faţă de Isus Hristos. Cei care sunt fii ai lui Dumnezeu Îl vor reprezenta pe Hristos în caracter. Faptele lor vor fi înmiresmate de infinita gingăşie, compasiune, dragoste şi puritate a Fiului lui Dumnezeu. Şi cu cât mintea şi trupul sunt mai supuse Duhului Sfânt, cu atât mai plăcută va fi pentru El mireasma jertfei noastre.”[85]
„Omului i se permite să folosească bunurile lui Dumnezeu. În acest fel, el este încercat şi pus la probă. Inima lui trebuie să fie înmiresmată cu tămâia neprihănirii lui Hristos. Mântuitorul trebuie să lucreze în El voinţa şi înfăptuirea, după bunul Lui plac.”[86]
„Dacă înţelegerea noastră ar putea fi înviorată să primească această minunată lucrare a Mântuitorului pentru salvarea noastră, ni s-ar aprinde în inimi o dragoste arzătoare, adâncă. Atunci ne-ar alarma apatia şi indiferenţa noastră rece. Devotamentul total şi generozitatea, alimentate de o iubire plină de recunoştinţă, vor aduce şi celui mai mărunt dar, jertfei de bunăvoie, un miros plăcut, divin, făcând darul de o valoare inestimabilă. Însă, după ce vom fi dat de bunăvoie răscumpărătorului nostru tot ceea ce suntem capabili să oferim, oricât de valoros ar fi pentru noi, dacă privim obligaţia noastră de recunoştinţă faţă de Dumnezeu aşa cum este ea în realitate, tot ceea ce vom fi dăruit ni se va părea sărac şi insuficient. Dar îngerii iau aceste daruri, care nouă ni se par sărace, le prezintă înaintea tronului ca pe o jertfă de un miros plăcut şi sunt primite.”[87]
„Jertfa adusă lui Dumnezeu fără un spirit de reverenţă şi recunoştinţă nu este acceptată. Inima umilă, recunoscătoare şi reverenţioasă dă jertfei un parfum plăcut şi o face acceptabilă înaintea lui Dumnezeu.”[88]
Într-un alt citat, ea scrie că:
„Meritele lui Isus trebuie amestecate cu rugăciunile şi eforturile noastre, altfel ele sunt la fel de lipsite de valoare ca jertfa lui Cain. Dacă am putea vedea toată activitatea instrumentelor omeneşti, aşa cum apare ea înaintea lui Dumnezeu, am înţelege că doar lucrarea făcută prin multă rugăciune, care este sfinţită de meritul lui Hristos, va rezista în faţa judecăţii.”[89]
Vorbind despre consacrarea esențială pentru slujitorii evangheliei, ea declară:
„Nu este prea mult din partea niciunui slujitor, chiar dacă posedă talente mari sau mici, să se dea pe el însuşi lui Dumnezeu pentru a fi sfinţit şi făcut potrivit pentru serviciul Său. Poţi da tot ce ai şi tot ce eşti, şi tot nu va fi nimic fără meritul sângelui care sfinţeşte darul. Dacă cei care ocupă poziţii de răspundere şi-ar multiplica talentele de o mie de ori, serviciul lor tot nu ar avea nicio valoare înaintea lui Dumnezeu fără ca Hristos să fie unit cu jertfele lor.”[90]
„Numai lucrul săvârşit cu multă rugăciune şi sfinţit prin meritele lui Hristos se va dovedi în cele din urmă a fi folositor spre bine.”[91]
Deşi citatul anterior cu privire la „canalele degradate” este citat în mod repetat într-o carte recentă care atacă teologia ultimei generaţii[92], nu se dă atenţie celorlalte scrieri ale lui Ellen White în care este folosit acest limbaj, aşa cum se arată în citatele de mai sus şi în altele. Foarte evident, procesul descris aici nu este judiciar, ci intern şi transformator. Ellen White nu spune că rugăciunile, eforturile şi talentele noastre trebuie să fie îndreptăţite de meritele lui Hristos, ci sfinţite. Nicăieri ea nu afirmă, aşa cum o face cartea menţionată, că „până şi faptele noastre bune au nevoie de iertare”[93]. Rugăciunile, lauda şi ascultarea noastră se înalţă prin canalele omeneşti degradate spre sanctuarul ceresc, dar dacă punem la un loc toate citatele de mai sus, observăm că în timp ce cuvintele şi faptele noastre se înalţă prin aceste canale – iar nu atunci când ajung la cer – ele sunt curăţate.
Următorul articol al acestei serii va purta titlul „Ispăşirea biblică: natura şi timpul ei”.
Vezi toate articolele din serie.
Note de subsol:
[1] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 679.
[2] Ellen White, Review and Herald, 26 iunie 1900.
[3] Ellen White, Signs of the Times, 24 noiembrie 1887.
[4] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 920.
[5] Idem, p. 972.
[6] Ellen White, This Day With God, p. 72.
[7] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 561.
[8] Ellen White, Review and Herald, 22 iulie 1890.
[9] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 694.
[10] Ellen White, Signs of the Times, 15 noiembrie 1899.
[11] Ellen White, From the Heart, p. 181.
[12] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 18, pp. 73-74.
[13] Ellen White, Review and Herald, 26 octombrie 1897.
[14] Ellen White, Signs of the Times, 15 decembrie 1887.
[15] Ellen White, Christian Service, p. 96.
[16] Ellen White, Bible Echo, 9 decembrie 1895.
[17] Cuvântul „wrought” folosit aici este verb, nu substantiv. „To wrought” înseamnă a face sau a lucra ceva într-un mod îngrijit sau decorativ, a elabora, a împodobi, ornamenta etc. Am redat aici însemnătatea acestui cuvânt englezesc pentru a scoate în evidenţă sensul dat de Ellen White lucrării Duhului Sfânt în noi – neprihănirea. Pentru că acest cuvânt este tradus în Calea către Hristos ca substantiv, schimbând într-o oarecare măsură profunzimea teologică a pasajului, l-am întrebat pe Kevin Paulson dacă este verb sau substantiv. Răspunsul lui a fost: „Cuvântul «wrought» este în mod clar un verb, deoarece este un cuvânt ce arată o acţiune” („The word "wrought" is clearly a verb, as it is an action word.”). Ellen White descrie aici lucrarea neprihănirii cu cele două aspecte ale ei: atribuire şi împărtăşire (Paul Bucur).
[18] Ellen White, Calea către Hristos, pp. 62-63.
[19] Idem, p. 63.
[20] Ibidem (subliniere adăugată).
[21] Idem, p. 62.
[22] Adelina Alexe, „Last Generation Theology, Part 6: Biblical Perspectives: Sin”, 30 mai 2019.
[23] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 7: Biblical Perspectives: Justification”, 7 iunie 2019.
[24] Jiří Moskala şi John C. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 98.
[25] Ellen White, Calea către Hristos, p. 63.
[26] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 300.
[27] Ellen White, Solii către tineret, p. 35.
[28] J. Moskala and J. Peckham (ed), God’s Character and the Last Generation, p. 86.
[29] Martin F. Hanna, Darius W. Jankewicz şi John W. Reeve (ed.), Salvation: Contours of Adventist Soteriology (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 2018), pp. 405-406.
[30] Ellen White, Solii către tineret, p. 35.
[31] Ellen White, Credinţa şi faptele, p. 118.
[32] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 1, p. 1103.
[33] Ellen White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 45.
[34] Ellen White, Signs of the Times, 15 decembrie 1887.
[35] Ellen White, Review and Herald, 3 mai 1898.
[36] Ellen White, Signs of the Times, 28 decembrie 1891.
[37] Ellen White, Sfaturi pentru sănătate, p. 51.
[38] J. Moskala şi J. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation, p. 86.
[39] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 180 (în engl., p. 366).
[40] J. Moskala şi J. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation, p. 83.
[41] Idem, p. 69.
[42] Ellen White, Educaţie, p. 254.
[43] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1070.
[44] Ellen White, Review and Herald, 19 august 1890.
[45] Ellen White, Ye Shall Receive Power, p. 96.
[46] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericirilor , p. 114 (subliniere din original).
[47] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1098; a se vedea Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 346; The Upward Look, p. 328.
[48] Ellen White, That I May Know Him, p. 336.
[49] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 13: Biblical Perspectives: Final Thoughts”, 19 iulie 2019.
[50] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 7: Biblical Perspectives: Justification”, 7 iunie 2019.
[51] J. Moskala şi J. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation, p. 86.
[52] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 180 (în engl., p. 366).
[53] Idem, p. 195 (în engl., p. 397).
[54] J. Robert Spangler, „Ask the Editor”, Ministry, octombrie 1978, p. 11.
[55] Colin Cook, „Which Door to Heaven?”, These Times, septembrie 1979, p. 14.
[56] Keavin Hayden, Lifestyles of the Remnant (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 2001), p. 24; a se vedea J. David Newman, „Can I Know I’m Saved?”, Adventist Review, 24 august 2006, p. 26.
[57] Ellen White, Calea către Hristos, p. 62 (subliniere adăugată).
[58] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092 (subliniere adăugată).
[59] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 762 (subliniere adăugată).
[60] Ellen White, Signs of the Times, 15 decembrie 1887.
[61] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 254.
[62] J. Moskala şi J. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation, pp. 59-61, 66-69, 80-83.
[63] Idem, pp. 59-62.
[64] Idem, pp. 64-65.
[65] Idem, p. 61.
[66] A se vedea Raoul Dederen, „Sanctification and the Final Judgment”, Ministry, mai 1978, p. 11; Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992), pp. 39-52; Woodrow W. Whidden II, „The Antichrist: Is the Adventist Interpretation Still Viable?”, Adventist Review, 25 mai 2000, p. 11.
[67] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 128-129.
[68] Ellen White, Calea către Hristos, p. 23.
[69] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 523; a se vedea Youth’s Instructor, 27 mai 1897.
[70] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 172.
[71] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1077.
[72] Ellen White, Review and Herald, 30 aprilie 1895.
[73] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 100 (în engl., p. 189).
[74] Ellen White, Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, p. 94.
[75] Ellen White, Credinţa şi faptele, pp. 20-23.
[76] Ellen White, This Day With God, p. 151; a se vedea Signs of the Times, 17 februarie 1909.
[77] Ellen White, In Heavenly Places, p. 34.
[78] Ellen White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 50.
[79] Ellen White, This Day With God, p. 124.
[80] Ellen White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 227.
[81] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 6: Biblical Perspectives: Sin”, 30 mai 2019.
[82] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 170 (în engl., p. 344).
[83] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 15 (în engl., p. 42).
[84] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 532 (subliniere adăugată).
[85] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 909 (subliniere adăugată).
[86] Ellen White, Review and Herald, 26 noiembrie 1901 (subliniere adăugată).
[87] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, pp. 396-397.
[88] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1118.
[89] Ellen White, Christian Service, p. 263 (subliniere adăugată).
[90] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 2, p. 337 (subliniere adăugată).
[91] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 362 (subliniere adăugată).
[92] J. Moskala şi J. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation, pp. 57, 76, 85, 111, 198-199, 262, 269, 280, 286.
[93] Idem, p. 262; a se vedea Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992, p. 51.
ZA:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
David Ionita:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Robert Neacsu:
a comentat la: Despre sanctuar