De-a lungul timpului, au fost ridicate obiecţii şi întrebări de multe feluri în prezenta controversă din adventism cu privire la mântuire, desăvârşire şi celelalte aspecte ataşate teologiei ultimei generaţii (TUG). O parte dintre aceste obiecţii au fost deja discutate în această serie de articole. Ceea ce urmează în articolul de faţă este o încercare de a analiza şi a discuta alte obiecţii şi întrebări importante, în legătură cu aceste probleme.
Autorul prezent ştie bine că următoarele sunt doar câteva dintre întrebările ridicate de unii, sau pe care unii şi-ar dori să le ridice, privitoare la subiectele abordate în această serie de articole. (Am pregătit un manuscris de carte care abordează 42 dintre aceste obiecţii și care sper că va fi publicat lunile viitoare.) Speranţa şi rugăciunea mea este ca ceea ce urmează să analizeze cât mai multe dintre problemele principale ale cititorilor noştri, probleme care încă nu au fost luate în considerare în articolele publicate până acum din această serie.
Da. Aceasta pentru că, aşa cum această serie de articole a arătat, mântuirea biblică include atât neprihănirea care iartă, cât şi cea care transformă (Romani 3:24; Efeseni 1:7; Coloseni 1:14; 2 Tesaloniceni 2:13; Tit 3:5). Să ne amintim că potrivit Bibliei, voia lui Dumnezeu pentru noi este să cerem puterea Sa pentru a nu mai păcătui (1 Ioan 2:1). Acest verset continuă astfel: „Avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel neprihănit.”[1] Din nou observăm că iertarea este disponibilă dacă păcătuim, nu când păcătuim.
Ellen White, ca şi Biblia, arată clar că „păcatul nu este o necesitate”[2] şi că „nu există scuză pentru păcat”[3]. Dar chiar cei care nu au păcătuit încă, sau care au încetat să mai păcătuiască, pot face aceasta doar prin puterea mântuitoare a Cerului. Şi iertarea, şi umplerea cu putere sunt cuprinse în mântuirea biblică. Nou-născuţii nu au nevoie încă de iertare, dar ei au nevoie de împuternicirea Duhului Sfânt, care să-i împiedice să păcătuiască. Ioan Botezătorul a fost umplut cu Duhul Sfânt încă de la naşterea sa (Luca 1:15). Comentând experienţa lui Ioan, Ellen White spune:
„Până și copilul din brațele mamei poate să locuiască la umbra Celui Atotputernic, prin credința mamei care se roagă. Ioan Botezătorul a fost plin de Duhul Sfânt chiar de la naștere. Dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu, și noi putem aștepta ca Duhul Sfânt să-i modeleze pe micuții noștri chiar din primele clipe.”[4]
Acelaşi lucru este adevărat în dreptul sfinţilor care trăiesc după încheierea timpului de probă. Ei vor sta fără Mijlocitor – adică, fără disponibilitatea continuă a iertării. Dar aceasta nu înseamnă că vor sta fără Mântuitor. Rezistenţa sfântă în faţa răului, făcută posibilă prin Duhul, este o parte însemnată a mântuirii (2 Tesaloniceni 2:13). Din nou, observăm declaraţia lui Ellen White că „sfinţirea noastră este lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”[5]. Inclusiv creştinul sfinţit în mod desăvârşit are nevoie, atât timp cât este în viaţă, de puterea lui Dumnezeu care să-l păzească de cădere. Din acest motiv astfel de persoane încă au nevoie de un Mântuitor chiar dacă au încetat în mod complet să mai păcătuiască.
Întrebarea nr. 2: Întâmplarea cu Iosua şi Îngerul (Zaharia 3:1-5), aşa cum este relatată în scrierile lui Ellen White, nu ne învaţă că sfinţii din vremea sfârşitului încă păcătuiesc?
Nu. Scrierile lui Ellen White arată clar că păcatele din viaţa poporului lui Dumnezeu din timpul acestei întâmplări sunt din trecut, nu din prezent.
Să recapitulăm povestea, aşa e prezentată în Biblie:
„El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului şi pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?» Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: «Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!» Apoi a zis lui Iosua: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!» Eu am zis: «Să i se pună pe cap o mitră curată!» Şi i-au pus o mitră curată pe cap şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo.” (Zaharia 3:1-5)
Scrierile lui Ellen White aplică această experienţă din istoria de după exilul Israelului la experienţa antitipică a sfinţilor lui Dumnezeu din momentele finale de la încheierea judecăţii de cercetare, chiar înainte de încheierea timpului de probă[6]. Îngerul Domnului înaintea căruia Iosua stă este identificat de Ellen White cu Isus Hristos, care mijloceşte pentru poporul Său înaintea tronului Tatălui[7].
Pretenţia celor care cred că această povestire dovedeşte că poporul lui Dumnezeu de la încheierea timpului de probă va mai cădea uneori în păcat se bazează pe citate precum cel care urmează, din relatarea lui Ellen White a întâmplării şi din comentariul ei. Dar cititorul va observa cu atenţie că fiecare referire la păcatele poporului lui Dumnezeu din pasajele următoare sunt la timpul trecut. Fiţi atenţi la cuvintele subliniate de autorul prezent:
„«Sunt aceștia», spune el (Satana), «poporul care urmează să-mi ia locul în ceruri și locul îngerilor care mi s-au alăturat? Priviți la păcatele care le-au marcat viața. Priviți egoismul lor, răutatea și ura lor unul față de celălalt». Din multe puncte de vedere, poporul lui Dumnezeu a fost foarte greșit. Satana cunoaște foarte bine păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârșească.”[8]
În altă parte citim:
„Acum el (Satana) arată către raportul vieții lor, la defectele lor de caracter, la lipsa lor de asemănare cu Hristos, care L-a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârșească.”[9]
Victoria lui Iosua şi cea a poporului său este descrisă astfel:
„Israel era îmbrăcat cu «haine de sărbătoare» – neprihănirea Domnului Hristos atribuită lor. Mitra pusă pe capul lui Iosua era cea care era purtată de preoți și care purta inscripția: «Sfințenie Domnului», înțelegându-se prin aceasta că în ciuda păcatelor lui de mai înainte, el era acum pregătit să slujească înaintea lui Dumnezeu în Sanctuarul Său.”[10]
Cu alte cuvinte, în citatele de mai sus Ellen White arată clar că acuzaţiile Satanei, în timp ce sunt adevărate pentru trecut, nu mai sunt adevărate pentru prezent. Ea continuă, afirmând în acelaşi context:
„Dar deşi urmașii Domnului Hristos au păcătuit, ei nu s-au lăsat cu totul sub controlul celui rău. Ei au părăsit păcatele și în umilință și pocăință au căutat pe Domnul, iar divinul Apărător pledează în favoarea lor.”[11]
O altă relatare a acestei povestiri de către Ellen White arată clar că luarea hainelor murdare a poporului lui Dumnezeu este condiţionată de ascultarea lor de cerinţele lui Dumnezeu:
„Domnul nu neagă acuzaţia nevredniciei lui Iosua, dar El dovedeşte că l-a cumpărat cu un preţ. Îl îmbracă cu hainele neprihănirii Sale, dar nu pune aceste haine peste hainele murdare ale neascultării şi ale păcatului, ci mai întâi spune: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!» «Să i se pună pe cap o mitră curată!» şi pe această mitră era scris «Sfinţenie Domnului».
Această schimbare se face sub condiţia ascultării. «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Dacă vei umbla pe căile Mele şi dacă vei păzi poruncile Mele, atunci vei judeca şi Casa Mea şi vei priveghea asupra curţilor Mele, şi te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici.’»
Când poporul lui Dumnezeu se va pocăi de păcatul depărtării de adevărul Bibliei, el va aduce roada cerută pentru pocăinţă. Isus va auzi rugăciunile lor, iar ei vor face lucrările neprihănirii. Dacă cei care s-au depărtat de Domnul vor lua seama la avertizare, dacă îşi vor schimba cursul acţiunii, ei vor avea parte de favoare şi fărădelegile lor vor fi iertate.”[12]
Nu doar această iertare a păcatului este promisă cu simpla condiţie a ascultării şi întoarcerii de la păcat, ci din acest citat reiese la fel de clar că hainele neprihănirii lui Hristos nu sunt puse peste hainele murdare ale păcatului, ci în locul lor. Hainele murdare sunt îndepărtate; păcatele pe care ele le reprezintă sunt din trecut. Nu se prezintă aici nicio achitare judiciară pentru neascultarea continuă, aşa-zisă de neocolit.
Un citat şi mai interesant, care de asemenea comentează întâmplarea cu Iosua şi Îngerul, arată clar că cei care nu s-au oprit din a păcătui nu fac parte din grupul de la care hainele murdare sunt îndepărtate:
„«El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului şi pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: ‘Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?’ Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului.» (Zaharia 3:1-3). Iosua reprezintă aici poporul lui Dumnezeu, iar Satana arată spre hainele lor murdare şi îi pretinde ca proprietate a sa, peste care are dreptul de a-şi exercita puterea plină de cruzime. Dar exact aceşti oameni sunt cei care au folosit orele de probă pentru a-şi mărturisi păcatele cu remuşcări sufleteşti şi le-au îndepărtat, iar Isus a scris iertare în dreptul numelui lor. Cei care nu au încetat să păcătuiască şi care nu s-au pocăit şi nu au căutat iertare pentru fărădelegile lor nu sunt reprezentați de această categorie.”[13]
Cu alte cuvinte, Ellen White vorbeşte atât de clar, încât nu putem greşi când afirmăm că cei reprezentaţi de Iosua în această relatare, ale căror haine murdare sunt dezbrăcate şi înlocuite cu alte haine, nu mai comit păcat.
Unii ne vor atrage atenţia spre următorul citat, de asemenea în contextul întâmplării cu Iosua şi Îngerul, care Îl arată pe Isus acoperind „lipsurile inevitabile” ale poporului Său:
„Isus este desăvârșit. Neprihănirea lui Hristos le este atribuită (celor din poporul Său), iar El va spune: «Dezbrăcați-l de hainele murdare și îmbrăcați-l cu haine de sărbătoare.» Isus acoperă lipsurile noastre inevitabile. Când sunt credincioși unii față de alții și când sunt loiali față de Căpetenia oștirii Domnului, netrădându-I niciodată încrederea, creștinii vor fi schimbați după chipul caracterului lui Hristos.”[14]
Dar în citatele lui Ellen White prezentate în legătură cu această întâmplare, am văzut deja că păcatele poporului lui Dumnezeu sunt în trecut. Ele nu sunt inevitabile din cauză că natura noastră păcătoasă le face să fie inevitabile chiar şi pentru creştinul sfinţit, ci mai degrabă din cauză că trecutul nu poate fi schimbat. Trecutul păcătos al sfinţilor lui Dumnezeu poate fi acoperit doar de neprihănirea lui Isus care iartă. Dar îndepărtarea raportului păcatului reprezentat de aceste haine murdare este posibilă doar pentru că poporul lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu, şi-a mărturisit, a părăsit şi biruit aceste fărădelegi.
Unii vor îndrepta atenţia noastră spre o versiune ulterioară a întâmplării cu Iosua şi Îngerul din scrierile lui Ellen White, despre care se presupune că pune nedesăvârşirile poporului lui Dumnezeu la timpul prezent. Iată citatul în discuţie:
„Acela care a fost insultat cel mai mult de nerecunoștința lor, care le cunoaște păcatul, dar și pocăința, declară: «Domnul să te mustre, Satano! Eu Mi-am dat viața pentru aceste suflete. Sunt săpate pe palmele Mele. Ei pot avea nedesăvârșiri de caracter, poate au greșit în străduințele lor, dar s-au pocăit, iar Eu i-am iertat și i-am primit.»”[15]
Observaţi din nou că, în ciuda unor susţineri, păcatele poporului lui Dumnezeu descrise în acest citat sunt în continuare privite ca aparținând trecutului. Observaţi afirmaţia care spune că Isus „a fost” insultat de nerecunoştinţa lor, că ei „poate au greşit” în străduinţele lor. Nu citim că Isus ar fi încă insultat de nerecunoştinţa sfinţilor Săi, nici nu citim despre eşecurile lor continue. La fel ca în cazul citatelor lui Ellen White analizate mai sus, păcatele poporului lui Dumnezeu prezentate aici se referă la raportul vieţilor lor, nu la experienţa lor care se menţine.
În lumina limbajului regăsit în acest pasaj, pe lângă alte numeroase pasaje în care Ellen White declară că sfinţii din apropierea încheierii timpului de probă sunt pe deplin liberi de păcat prin putere cerească[16], ne vedem constrânşi să înţelegem că citatul de mai sus care afirma că sfinţii „pot avea nedesăvârşiri de caracter” se referă la raportul păcatelor lor trecute. Mărturia consecventă a scrierilor Bibliei şi spiritului profeţiei cu privire la sfinţii ultimei generaţii este că păcatul va fi eliminat deplin din vieţilor lor înainte de încheierea timpului de probă. Citate privite izolat pot părea la suprafaţă că învaţă altfel, dar ele trebuie citite în contextul lor imediat, dar şi în lumina mesajului general al scrierilor inspirate.
Din nou, ne amintim acele pasaje biblice care afirmă capacitatea celor conectaţi la puterea lui Dumnezeu de a trăi vieţi libere de păcat:
„Bineucvântați sunt cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Bineucvântați sunt cei ce păzesc mărturiile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârşesc nicio nelegiuire şi umblă în căile Lui! (…) Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmii 119:1-3,11, KJV)
„Treziţivă-la la neprihănire şi nu păcătuiţi!” (1 Corinteni 15:34, KJV)
„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:1)
Într-un alt loc din Scriptură se afirmă acelaşi imperativ, în special cu privire la cei care aşteaptă cea de-a doua venire a lui Isus:
„Rămăşiţele lui Israel nu vor mai săvârşi nelegiuire, nu vor mai spune minciuni şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare. Ci vor paşte şi se vor odihni şi nimeni nu-i va tulbura.” (Ţefania 3:13)
„De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui: fără prihană, fără vină şi în pace.” (2 Petru 3:14)
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat.” (1 Ioan 3:2-3)
„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:21)
„Şi în gura lor (a sfinţilor) nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 14:5)
Ellen White redă aceste învăţături biblice când face următoarele afirmaţii cu privire la ascultarea fără păcat pe care Dumnezeu o aşteaptă de la ultima generaţie de creştini:
„Cei care primesc sigiliul viului Dumnezeu și sunt protejați în vremea strâmtorării trebuie să reflecte pe deplin chipul lui Isus. (…) Am văzut că nimeni nu putea avea parte de «înviorare», dacă nu obținea biruința asupra oricărui păcat, asupra mândriei, egoismului, iubirii de lume și oricărui cuvânt și acțiuni greșite.”[17]
„Nici unul dintre noi nu va primi sigiliul lui Dumnezeu, atâta timp cât caracterele noastre au o zbârcitură sau o pată pe ele. Nouă ne este lăsată remedierea caracterelor noastre, curățirea templului sufletului de orice întinăciune. Atunci, ploaia târzie va cădea asupra noastră, așa cum ploaia timpurie a căzut asupra ucenicilor în Ziua Cincizecimii.”[18]
„Înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, biserica este depozitara bogăției milei, a iubirii și a harului Său și, în cele din urmă, trebuie să fie văzută în toată splendoarea ei. (…) Darul Duhului Sfânt, bogat, abundent și deplin, trebuie să fie pentru biserica Sa asemenea unui zid de foc, pe care puterile răului nu îl pot doborî. Domnul Hristos privește spre poporul Său, curățat și desăvârșit, ca fiind răsplata umilinței, iubirii și a tuturor suferințelor Sale, și reflectarea slavei Sale.”[19]
„Mântuitorul nostru este rănit din nou şi supus ruşinii atunci când poporul Său nu ţine seama de Cuvântul Său. El a venit în această lume şi a trăit o viaţă fără păcat, ca în puterea Sa, poporul Său să poată de asemenea să trăiască vieţi de nepăcătoşenie. El Şi-a dorit ca ei să pună în practică principiile adevărului pentru a arăta lumii că harul lui Dumnezeu are puterea de a sfinţi inima.”[20]
„În ziua judecății, comportamentul omului care a păstrat slăbiciunea și nedesăvârșirea naturii omenești nu va fi aprobat. Pentru el, nu va fi niciun loc în cer. El nu a putut să se bucure de desăvârșirea celor sfinți în lumină. Acela care nu are suficientă încredere în Hristos, pentru a crede că El este în stare să-l ferească de păcat, nu are credința care îi va da posibilitatea de a intra în Împărăția lui Dumnezeu.”[21]
„Când va veni, El nu va veni să ne curățe de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmitățile temperamentului și firii noastre. Dacă, totuși, va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinți vor fi sfinți și mai departe. (…) Curățitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curățire și să îndepărteze păcatele și stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă.”[22]
Întrebarea nr. 3: Nu spune Biblia că „nu este niciun om neprihănit, nici unul măcar” (Romani 3:10)?
Aceasta este ceea ce spune versetul, dar în context nu se face referire la posibilităţile disponibile pentru creştinul sfinţit. Primele trei capitole din Romani demonstrează cum toţi oamenii – evrei sau neamuri deopotrivă – sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi de aceea au nevoie de neprihănirea lui Hristos. Chiar versetul anterior lui Romani 3:10 evidenţiază acest lucru:
„Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat.” (versetul 9)
Problema în acest context nu este ce pot deveni creştinii convertiţi, care sunt părtaşi ai neprihănirii lui Hristos prin îndreptăţire şi sfinţire. Pavel spune doar că „toţi au păcătuit” (Romani 3:23) şi prin urmare au nevoie de ceea ce Hristos poate face pentru ei. Cu siguranţă, el nu spune că, chiar cu puterea lui Hristos activă în viaţa creştinului, un anumit grad de păcat rămâne inevitabil.
Mai târziu în aceeaşi epistolă, Pavel îşi asigură cititorii că „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră” (Romani 6:14) şi că „pentru ca neprihănirea Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4, KJV). În altă parte, el scrie:
„Treziţivă-la la neprihănire şi nu păcătuiţi!” (1 Corinteni 15:34, KJV)
„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:1)
„Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt carnale, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (2 Corintenii 10:4-5, KJV)
„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi mă rog Domnului ca întregul vostru duh, suflet şi trup să fie păzite fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23, KJV)
Cu alte cuvinte, cei care cer puterea lui Dumnezeu şi promisiunile Sale, prin pocăinţă şi procesul de sfinţire, au mijloacele necesare pentru a nu păcătui, pe când cei fără Hristos (descrişi în Romani 1-3) sunt incapabili de a le avea.
Întrebarea nr. 4: Când Pavel scrie „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23), sintagma „sunt lipsiţi” este la timpul prezent. Nu înseamnă aceasta că păcatul rămâne inevitabil pentru toţi, în tot timpul acestei vieţi?
Din nou, vom face referire la contextul versetului. Pavel nu scrie despre creştinii care devin părtaşi ai puterii şi neprihănirii lui Isus, ci mai degrabă despre faptul că întreaga lume a păcătuit, fiind lipsită de slava lui Dumnezeu şi are prin urmare nevoie de Isus. În numeroase alte pasaje acelaşi autor arată clar că prin puterea lui Isus în viaţă, păcatul poate fi eliminat şi Legea împlinită în deciziile practice luate de credincioşi (Romani, 8:4; 1 Corinteni 15:34; 2 Corinteni 7:1; 10:4-5; Filipeni 4:13;1 Tesaloniceni 5:23).
Este posibil ca atunci când studiem Biblia, să facem ca unele cuvinte şi sintagme să capete înţelesuri suplimentare. Cei care întind sintagma „sunt lipsiţi” (Romani 3:23), pentru a sugera că păcatul este continuu chiar pentru credincioşi, au căzut cu siguranţă în această capcană. Faptul că au înţeles greşit devine evident când este luat în considerare nu doar contextul, ci şi totalitatea pasajelor biblice – inclusive cele ale lui Pavel însuşi – care arată clar că ascultarea desvârşită este posibilă pentru creştini prin puterea împărtăşită de cer.
Întrebarea nr. 5: Nu dovedeşte experienţa lui Pavel din Romani 7 că ascultarea fără păcat trece de posibilitatea creştinului convertit?
Nu. Haideţi să recitim versetele în discuţie:
„Ştim, în adevăr, că legea este duhovnicească, dar eu sunt carnal, vândut rob păcatului. Căci ce fac, nu îngădui: fiindcă ce vreau, aceea nu fac, dar ce urăsc aceea fac. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Deoarece știu că nimic bun nu locuieşte în mine (adică în carnea mea), pentru că am voinţa să fac binele, dar cum să săvârșesc ce este bine, nu găsesc. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, acela îl săvârșesc. Acum, dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc atunci o lege că, atunci când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii din mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, ce om nenorocit sunt eu! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, slujesc legii păcatului. Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhul.” (Romani 7:14-8:1, KJV)
În mod cât se poate de evident, omul descris în Romani 7 este într-o completă captivitate spirituală, în timp ce primul verset al capitolului 8 descrie o schimbare completă a acestei situaţii.
Nu este nicio victorie în Romani 7, nicio dezvoltare de niciun fel. Dacă aceste versete ar descrie un om care experimentează o tendinţă generală de creştere spirituală, o tendinţă tulburată de înfrângeri şi alunecări ocazionale, s-ar putea argumenta că acesta este un creştin convertit. Dar Romani 7:14-25 nu conţine nimic altceva decât înfrângere şi robie. Aceasta nu este viaţa unui creştin adevărat.
Unii vor arăta spre versetele unde Pavel recunoaşte că legea este duhovnicească (versetul 14), admite că este bună (versetul 16) şi o place (versetul 22). Mulţi insistă că doar un creştin convertit ar putea spune aceste lucruri[23]. Dar Saul din Tars, ca fariseu, cu siguranţă credea că legea era sfântă, dreaptă şi bună. Evreii şi musulmanii devotaţi de astăzi ar spune acelaşi lucru. Mai multe milioane din lumea de azi ştiu că legea lui Dumnezeu este bună şi că ar trebui să o ţină, dar pentru că nu Îl au pe Isus, le lipseşte puterea de a face acest lucru. Cât de mulţi fumători nu ştiu că nu ar trebui să fumeze, cât de mulţi oameni dependenţi de droguri, sex şi alte adicţii nu ştiu că ar trebui să înceteze, dar le lipseşte puterea de a face aceasta pentru că nu-L cunosc pe Isus?
Trebuie să ne amintim ce fel de om era apostolul Pavel înainte de convertirea sa. În timp ce după neprihănirea fariseilor se considera fără vină (Filipeni 3:4-6), conştiinţa lui îi spunea altceva. De aceea Isus, pe drumul spre Damasc, a afirmat despre el: „Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.” (Faptele apostolilor 9:5)
Trebuie să dăm dovadă de atenţie când spunem că omul din Romani 7 este neconvertit. El nu este o persoană neconvertită care iubeşte păcatul şi nu simte nevoia după altceva. Mai degrabă, el este o persoană neconvertită, dar convinsă de nevoia sa, exact cum a fost Pavel, sau Saul, înainte de convertirea sa.
Putem să-L lăudăm pe Dumnezeu că, aşa cum am menţionat anterior, Pavel nu se opreşte la finalul capitolului 7 din Romani. El continuă cu capitolul 8 şi astfel arată clar că robia sa iniţială a fost înlocuită de libertate şi victorie:
„Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhul. Fiindcă legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. (…) Fiindcă cei ce sunt conform cărnii gândesc lucrurile cărnii; dar cei conform Duhului gândesc lucrurile Duhului. Căci a gândi carnal este moarte, dar a gândi spiritual este viaţă şi pace. Pentru că mintea carnală este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să fi supusă. Deci cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. (…) Fiindcă dacă trăiţi conform cărnii, veţi muri, dar, dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” (Romani 8:1-2,5-9,13, KJV)
Observaţi că mintea carnală și carnea, pe care le găsim ca având controlul în Romani 7, sunt sub controlul Duhului Sfânt în Romani 8. În capitolul 7, Pavel se descrie pe sine drept „carnal, vândut rob păcatului” (versetul 14). În capitolul 8, el susţine că mintea carnală nu poate fi supusă legii lui Dumnezeu (versetul 7), iar în acelaşi timp arată clar că pentru cei care umblă conform Duhului și nu conform cărnii, neprihănirea legii este împlinită (versetul 4). Din moment ce legea este în mod clar ascultată în capitolul 8, devine evident că acea carnalitate din capitolul 7 a fost înlocuită de spiritualitate în capitolul 8. În Romani 7, Pavel este carnal, incapabil de a ţine legea pe care o iubeşte. În Romani 8, în schimb, el a devenit spiritual, fiind capabil prin harul lui Dumnezeu să împlinească neprihănirea legii (versetul 4).
Pavel este robul legii păcatului şi a morţii în Romani 7 (versete 23, 24). În Romani 8, el este „izbăvit de legea păcatului şi a morţii” (versetul 2). În Romani 7, el este în mod clar supus naturii carnale (versetele 17-18, 20, 23). În Romani 8, el declară că „voi însă nu mai sunteţi în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi” (versetul 9). Într-o altă epistolă, el arată clar că acum, în calitate de creştin, el se poartă aspru cu trupul său şi-l ţine sub stăpânire (1 Corinteni 9:27). În contrast cu Romani 7, unde Pavel spune că natura carnală „mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (versetul 23), el scrie în altă parte despre necesitatea de a face „orice gând rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5).
Aceste două rânduri de versete nu se pot aplica aceleiaşi situaţii spirituale, pentru că Isus a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6:24). Fie vom fi robii cărnii, fie robii lui Hristos.
Când comparăm Romani 7 şi 8 cu Galateni 5, regăsim acest lucru dovedit din nou. Pavel declară în Galateni, într-un limbaj asemănător celui întâlnit în Romani 7:
„Căci carnea pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul, împotriva cărnii; și acestea sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa încât nu puteţi face cele ce ați voi.” (Galateni 5:17, Fidela)
Dar chiar înainte de acest verset, el scrie: „Zic dar: Umblaţi în Duhul şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii” (versetul 16, KJV). Apoi, după ce descrie roadele cărnii şi roadele Duhului (versetele 19-23), declară:
„Cei ce sunt ai lui Hristos Isus au răstignit carnea împreună cu patimile şi poftele ei.” (versetul 24, KJV)
Din nou, Pavel afirmă clar că robia faţă de carne – a nu fi în stare să facem ce vrem – este zdrobită prin faptul că-i aparţinem lui Hristos şi suntem părtaşi ai puterii Duhului.
Întrebarea nr. 6: Nu spune Ellen White că în timp ce putem copia modelul caracterului lui Isus, nu vom putea niciodată să-l egalăm?
CD-ul cu scrierile lui Ellen White enumeră cel puţin opt referinţe unde se foloseşte acest limbaj sau unul similar. Contextul pentru toate este asemănător, dacă nu identic. Una dintre cele mai citate referinţe este următoarea:
„El este un exemplu desăvârșit și sfânt, care ne-a fost dat să-L imităm. Noi nu vom egala Modelul, dar nu vom fi aprobați de Dumnezeu, dacă nu-L copiem și, după capacitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, nu ne asemănăm cu El.”[24]
Dar contextul acestui citat arată care este acest model pe care spune că nu-l putem egala:
„El (Hristos) a lăsat deoparte slava Lui, stăpânirea Lui și bogățiile Lui, și i-a căutat pe cei care piereau în păcat. El S-a umilit pe Sine pentru nevoile noastre, ca să ne poată înălța pe noi la cer. Viața Sa a fost caracterizată de sacrificiu, tăgăduire de sine și binefacere dezinteresată. El este Modelul nostru.”[25]
Anterior în această carte, găsim că:
„Domnul și Mântuitorul nostru Și-a lăsat deoparte suveranitatea, bogățiile și slava, și ne-a căutat pe noi, ca să ne poată mântui din nenorocire și să ne facă asemenea Lui. El S-a umilit și a luat natura noastră, ca să putem fi în stare să învățăm de la El, imitând viața de binefacere și lepădare de sine a Lui, urmându-L pas cu pas spre ceruri. Voi nu puteți egala Modelul; dar puteți semăna cu El și, după capacitatea voastră, să faceți la fel.”[26]
Mai departe, în acelaşi volum, întâlnim cuvinte asemănătoare:
„El a pus deoparte slava Sa, stăpânirea Sa cea înaltă, onoarea Sa, bogățiile Sale și S-a umilit pentru nevoile noastre. Noi nu putem egala exemplul Lui, dar ar trebui să-l imităm.”[27]
O idee de acelaşi fel este formulată în două pasaje similare:
„Domnul şi Mântuitorul nostru a iubit fiecare creatură. El a pus deoparte stăpânirea, bogăţiile şi slava Sa şi ne-a căutat pe noi, cei păcătoşi, greşiţi şi nefericiţi, pentru a ne face asemenea Lui. El S-a umilit şi a luat asupra Sa natura voastră ca să poată să vă înveţe să fiţi curaţi, având un caracter drept, liber de toată murdăria păcatului, ca să-L puteţi urma în cer. El a suferit mai mult decât oricine dintre voi va fi chemat să sufere. El a dat totul pentru voi. Ce I-aţi dat lui Isus pentru dragostea Sa cea mare? Aţi manifestat aceeaşi dragoste faţă de fraţii voştri? Aţi reprodus modelul Său în răbdare şi tăgăduire de sine? Voi nu puteţi egala modelul, dar îl puteţi imita.”[28]
„Nu vom fi chemaţi niciodată să suferim aşa cum Hristos a suferit, pentru că nu păcatele unuia, ci păcatele întregii lumii au fost puse asupra lui Hristos. El a suportat umilinţa, reproşul, suferinţa şi moartea, pentru ca noi, urmând exemplul Său, să devenim moştenitori peste toate. Hristos este modelul nostru, exemplul desăvârşit şi sfânt care ne-a fost dat pentru a-l urma. Noi nu vom putea niciodată să egalăm modelul, dar putem să-l imităm şi să-l reproducem după capacitatea noastră.”[29]
În fiecare dintre aceste citate şi în altele asemănătoare, modelul despre care ni se spune că nu-l putem egala este cel al iubirii, umilinţei, suferinţei şi sacrificiului infinit al lui Hristos pentru păcatele noastre, şi nu modelul ascultării fără păcat. Nu putem egala Modelul în cauză pentru că nu avem tronul lui Dumnezeu la care să renunţăm, nici nu sunt puse asupra noastră păcatele întregii omeniri. Nici chiar îngerii fără păcat nu pot egala acest Model.
Un alt citat de acelaşi fel vorbeşte despre bunătatea infinită a lui Hristos ca model pe care nu îl putem egala, dar pe care trebuie să ne străduim să-l urmăm:
„Ce eforturi depunem, ca unii care cred un adevăr nepopular, în lepădare de sine şi sacrificiu de sine? Nu vom putea niciodată egala Modelul, pentru că El este bunătatea infinită manifestată în natura Lui umană, dar trebuie să facem eforturi determinate, cu toate puterile fiinţei noastre, pentru a urma exemplul Său.”[30]
Care este modelul pe care nu-l putem egala? „Bunătatea infinită” a lui Hristos. Din nou, nici măcar îngerii fără păcat nu-l pot egala. Doar Dumnezeu este capabil de bunătate infinită, iar Isus a demonstrat acea bunătate, venind pe pământ ca jertfă pentru păcatele noastre. Dar în niciun caz acest pasaj, sau altul asemănător, nu spune că ascultarea fără păcat a Domnului nostru este un model pe care fiinţele omeneşti, prin putere cerească, nu-l pot egala.
Întrebarea nr. 7: Nu spune Ellen White că putem fi desăvârşiţi doar „în sfera noastră”?
Un număr de citate din Ellen White folosesc acest limbaj, precum următoarele:
„În viața Lui (a lui Hristos) pe pământ, El a dat pe față lămurit natura dumnezeiască. Noi ar trebui să ne străduim să fim desăvârșiți în sfera noastră, după cum El era desăvârșit în sfera Lui.”[31]
„Cu puterile noastre limitate, noi trebuie să fim la fel de sfinți în sfera noastră, cum este Dumnezeu în sfera Lui.”[32]
Dar citatul de mai jos dezvăluie o imagine mai clară pentru a înţelege despre care „sferă” vorbeşte Ellen White:
„El ne spune să fim desăvârșiți după cum este și El. Noi trebuie să fim izvoare de lumină și binecuvântare pentru cei din micul nostru cerc, după cum este El pentru tot universul. Noi nu avem nimic de la noi înșine, ci lumina iubirii Sale strălucește asupra noastră, iar noi trebuie să reflectăm razele ei. Cu multă bunătate din bunătatea Sa, și noi putem să fim desăvârșiți în sfera noastră, așa după cum Dumnezeu este desăvârșit în sfera Lui.”[33]
Un citat similar afirmă astfel:
„Când abundă credință desăvârșită, iubire desăvârșită și ascultare, care lucrează în inima celor care sunt urmași ai lui Hristos, ei vor avea o influență puternică. De la ei va emana lumină, care va împrăștia întunericul din jurul lor, curățind și ridicând pe toți cei care vin în sfera lor de influență, și care aduc la cunoștința adevărului pe toți cei care sunt dispuși să fie luminați și să urmeze pe smerita cale a ascultării.”[34]
Cu alte cuvinte, „sfera” despre care Ellen White vorbeşte este mediul în care trăim, definit de limitele spaţio-temporale. Nu putem sluji în mod egal tutror miliardelor de oameni care trăiesc pe această planetă, nici nu ne putem avânta în oportunităţi necunoscute. Puterea noastră fizică, timpul pe care îl avem la dispoziţie, orele zilei, nevoia de a echilibra responsabilităţile variate implică o mulţime de restricţii pentru potenţialul nostru în slujba lui Dumnezeu.
Aceasta este „sfera” pe care Ellen White o descrie şi în care trebuie să fim desăvârşiţi aşa cum Dumnezeu este desăvârşit în sfera Sa mult mai largă. În niciun caz nu se afirmă, în acest context sau în altă parte, că „desăvârşiţi în sfera noastră” înseamnă că putem fi desăvârşiţi doar în limitele impuse de o natură păcătoasă, presupusă a fi de neînvins.
De fapt, anterior în contextul unuia dintre citatele de mai sus găsim următoarele cuvinte, care comentează pasajul din Matei 5:48: „Voi fiţi, dar, desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”:
„Condițiile vieții veșnice, sub har, sunt tot cele care erau în Eden – o desăvârşită ascultare, armonie cu Dumnezeu şi desăvârşită conformare faţă de principiile legii Sale. Standardul caracterului prezentat în Vechiul Testament este acelaşi și în Noul Testament. Și acesta nu este un standard pe care să nu-l putem atinge. În orice poruncă sau îndemn pe care-l dă Dumnezeu este o făgăduință care, cu siguranță, se află la temelie. Dumnezeu a asigurat toate mijloacele ca să putem ajunge asemenea Lui și El va face aceasta pentru toți cei care nu se împotrivesc printr-o voință stricată, care să facă fără putere harul Său.”[35]
Întrebarea nr. 8: Ellen White afirmă: „Nu trebuie să fim preocupați cu privire la ce gândesc Hristos și Dumnezeu despre noi, ci cu privire la ce gândește Dumnezeu despre Hristos, Înlocuitorul nostru.”[36] Dacă această declaraţie este adevărată, de ce după încheierea timpului de probă sfinţii sunt în agonie, întrebându-se dacă păcatele lor au fost iertate?
Înainte de toate, trebuie să privim acest citat în context:
„Noi nu depindem de ce poate să facă omul, ci de ce poate să facă Dumnezeu pentru om, prin Hristos. Când ne predăm în întregime lui Dumnezeu și credem pe deplin, sângele lui Hristos ne curățește de toate păcatele. Conștiința poate să fie eliberată de condamnare. Prin credința în sângele Său, toți pot să fie făcuți desăvârșiți în Hristos Isus. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că nu avem de-a face cu imposibilități. Putem să cerem sfințirea. Putem să ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să fim preocupați cu privire la ce gândesc Hristos și Dumnezeu despre noi, ci cu privire la ce gândește Dumnezeu despre Hristos, Înlocuitorul nostru. Voi sunteți primiți în Cel Preaiubit. Domnul îi arată celui pocăit și încrezător că Hristos acceptă predarea sufletului spre a fi modelat după chipul și asemănarea Sa.”[37]
Foarte evident, deşi citatul de mai sus se referă la Isus ca Înlocuitor al nostru, el nu se concentrează pe neprihănirea prin înlocuire, ci mai degrabă pe curăţarea vieţii de tot păcatul prin sângele lui Isus, prin experienţa sfinţirii, care desigur implică predare, modelare şi schimbare a sufletului după asemănarea Domnului nostru. Avertizarea citatului împotriva depinderii de ceea ce poate face omul nu se referă la ascultarea sfinţită, ci mai degrabă la ceea ce fiinţele omeneşti încearcă să facă în propria lor putere, cu excepția convertirii.
Prin urmare, motivul pentru care „nu trebuie să fim preocupați cu privire la ce gândesc Hristos și Dumnezeu despre noi, ci cu privire la ce gândește Dumnezeu despre Hristos, Înlocuitorul nostru”[38] nu este deoarece, pentru mântuire, avem nevoie doar de neprihănirea prin înlocuire, ca act judiciar. Am văzut că atât Biblia (2 Tesaloniceni 2:13; Tit 3:5), cât şi Ellen White[39] arată clar că neprihănirea demonstrată este la fel de mult parte a mânturii ca şi neprihănirea declarată. Noi nu trebuie să fim preocupaţi cu privire la ce gândesc Hristos şi Dumnezeu despre noi pentru că sângele lui Hristos face posibilă curăţirea totală de păcat a vieţilor noastre prin schimbarea sfinţitoare şi victoria pe care El le aduce. Scriptura afirmă, cu privire la puterea de sfinţire a sângelui lui Isus:
„Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10:28-29)
„De aceea, şi Isus, ca să sfinţească poporul cu Însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. (…) Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în voi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.” (Evrei 13:12, 20-21)
Observaţi bine cum pasajul de mai sus prezintă sângele lui Isus drept agentul care lucrează în credincios ce-I este plăcut lui Dumnezeu. Evident, aceasta este mai mult decât o declarare legală, sau judiciară, a neprihănirii. Aceasta este o schimbare interioară, despre care Biblia declară aici că este parte a lucrării sângelui lui Isus în procesul mântuirii.
Următorul citat al lui Ellen White arată clar că curăţirea realizată de sângele lui Isus include lucrarea sfinţirii şi dezvoltarea caracterului:
„Când va veni Hristos, El nu va schimba caracterul nici unei persoane. Este acordat un timp de probă prețios pentru a spăla hainele caracterului nostru și a le albi în sângele Mielului. Pentru a îndepărta petele păcatului este necesară lucrarea unei vieți întregi. În fiecare zi este nevoie de eforturi înnoite spre a restrânge și lepăda eul. În fiecare zi sunt lupte de dus și biruințe de câștigat. În fiecare zi sufletul trebuie să fie mobilizat în implorare serioasă către Dumnezeu pentru puternicele biruințe ale crucii.”[40]
În mod evident, Ellen White se referă în acest pasaj la sfinţire, în special acolo unde vorbeşte despre „lucrarea unei vieţi întregi”. Într-un alt loc foloseşte aceste cuvinte legate expres de sfinţire: „Sfințirea nu este lucrarea unei clipe, a unei ore, a unei zile, ci a unei vieți întregi.”[41]
Alte citate afirmă de asemenea lucrarea de sfinţire a sângelui lui Isus în viaţa creştinului:
„Voi fi eu găsit fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu? Doar cei fără vină vor fi acolo. Niciun om nu va fi mutat în cer, dacă inima îi este plină de gunoiul de pe pământ. Întâi trebuie îndreptate toate defectele de caracter, îndepărtată orice pată prin sângele curățitor al lui Hristos și biruite toate trăsăturile rele de caracter, din cauza cărora omul nu este în stare să iubească.”[42]
„Caută, o, caută de parcă ai căuta viaţa ta şi condamnă-te, dă-ți sentința, și apoi, prin credință, cere ca sângele curățitor al lui Hristos să îndepărteze petele din caracterul tău creștin. (…) Isus te va primi, așa pângărită cum ești, și te va spăla în sângele Său, te va curăți de toată mânjitura ta, și te va face potrivită pentru societatea îngerilor cerești dintr-un cer curat și armonios.”[43]
Şi ce anume, potrivit cu această autoare, este ceea ce ne face „potriviţi pentru cer”?
„Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi ne este atribuită; neprihănirea prin care suntem sfințiți ne este împărtășită. Prima reprezintă recomandarea noastră pentru cer, iar cea de-a doua ne face să fim potriviți pentru cer.”[44]
În altă parte, printre rânduri similar, citim:
„Timpul de probă ne este dat pentru a ne spăla haine caracterului şi a le albi în sângele Mielului. Cine face această lucrare? Cine se separă de păcat şi egoism?”[45]
„Cel care a murit pentru a te răscumpăra a promis să te îndrume şi să te îmbrace cu propria Sa neprihănire, dacă tot ce vei face va fi doar să îndepărtezi păcatul şi să te cureţi de rău, spălându-ţi hainele caracterului şi albindu-le în sângele Mielului.”[46]
„«Plata păcatului este moartea.» Păcatul, oricât de mic ar părea, poate fi întreţinut doar cu preţul vieţii veşnice. Ce nu biruim ne va birui şi va lucra spre distrugerea noastră. Trebuie să ne spălăm hainele caracterului în sângele Mielului până vor fi albe, fără pată.”[47]
Mai mult, fragmentul din Ellen White menţionat în cadrul acestei întrebări citează asigurarea apostolului Pavel că suntem „primiţi în Preaiubitul” (Efeseni 1:6, KJV). În alte citate ale lui Ellen White, aşa cum seria aceasta de articole a menţionat, ea arată clar că a fi primit în Preaiubitul este condiţionat nu doar de iertare, sau îndreptăţire, ci şi de ascultarea sfinţită:
„Nu este nicio altă cale de întoarcere la inocenţă şi viaţă decât prin pocăinţă pentru călcarea legii lui Dumnezeu şi credinţă în meritele Jertfei divine, care a suferit pentru fărădelegile din trecutul tău. Eşti primit în Preaiubitul cu condiţia ascultării de poruncile Creatorului tău.”[48]
„Prin Isus există simpatie între Dumnezeu şi fiinţele omeneşti care, prin ascultare, sunt primite în Preaiubitul. În acest fel, omenirea se conformează voinţei divine, împlinind cuvintele «Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele». Poporul lui Dumnezeu păzitor al poruncilor trebuie să umble în lumina neprihănirii lui Hristos, chipul lor exprimând veselie şi recunoştinţă, fiind plini de bucurie în asigurarea: «Ferice de cei ce păzesc poruncile Sale, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!»”[49]
„Prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu, suntem primiţi în Preaiubitul.”[50]
În final, asigurarea oferită de citatul din Ellen White menţionat în cadrul acestei întrebări se aplică creştinilor din fiecare secol, inclusiv celor de după încheierea timpului de probă. Ce vor face sfinţii după încheierea timpului de probă, pe parcursul nopţii strâmtorării lui Iacov, va fi să-şi privească inimile şi vieţile pentru a se asigura că fiecare păcat din experienţa lor a fost părăsit şi aşezat sub sângele Celui care Şi-a dat viaţa ca înlocuire pentru fărădelegile lor trecute. Pentru că viaţa înlocuitoare a lui Isus este disponibilă doar celor ale căror păcate au fost mărturisite şi părăsite (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7; 1 Ioan 1:9), agonia sfinţilor de după timpul de probă priveşte întrebarea dacă păcatele lor au fost şi mărturisite, şi părăsite. Lucrul acesta nu este deloc în conflict cu asigurarea lui Ellen White că „nu trebuie să fim preocupați cu privire la ce gândesc Hristos și Dumnezeu despre noi, ci cu privire la ce gândește Dumnezeu despre Hristos, Înlocuitorul nostru”.[51]
Întrebarea nr. 9: Nu spune Ellen White undeva că tendinţa generală a vieţii este tot ce caută Dumnezeu în judecata făcută purtării creştine, şi că din acest motiv păcatul ocazional nu afectează relaţia noastră cu El?
Aici este citatul la care se face referire, în context:
„Cineva poate că nu va ști să ne spună exact timpul, locul sau să redea întregul șir al împrejurărilor din procesul convertirii sale; dar faptul acesta nu dovedește că el este nepocăit. (…) În timp ce lucrarea Duhului este tăcută și imperceptibilă, efectele ei sunt vizibile. Dacă inima a fost reînnoită prin Duhul lui Dumnezeu, viața va da mărturie despre acest fapt. În timp ce noi înșine nu putem face nimic pentru schimbarea inimilor noastre sau pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu, în timp ce nu ne putem încrede deloc în noi înșine sau în faptele noastre bune, viața noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuiește sau nu în noi. Se va observa atunci o schimbare în caracterul, obiceiurile și preocupările noastre. Contrastul va fi clar și categoric între ceea ce am fost și ceea ce suntem. Caracterul se descoperă nu prin fapte bune sau rele săvârșite în anumite ocazii, ci prin tendința continuă manifestată în cuvintele și faptele noastre zilnice.”[52]
Cu alte cuvinte, subiectul aici este realitatea convertirii iniţiale, nu ce cere Dumnezeu în final de la credinciosul convertit. În alte citate, Ellen White arată clar care sunt aceste cerinţe:
„Hristos a făgăduit să aducă (poporul Său) la armonie în fiecare aspect, nu ca să fie amabili, plăcuţi şi buni azi, iar mâine aspri, neplăcuţi şi răi, dovedind astfel a fi falsă pretinsa lor credinţă.”[53]
„Sunt aici unii care au păcătuit şi s-au pocăit, au păcătuit şi s-au pocăit. Vor continua ei să facă aşa până la venirea lui Hristos? Dumnezeu să ne ajute să fim cu adevărat uniţi cu Hristos, adevărata Viţă, şi să aducem rod pentru slava lui Dumnezeu.”[54]
Dacă tendinţa generală a vieţii cuiva ar fi cu adevărat suficientă pentru a stabili dacă este sau nu potrivit pentru cer, atunci Dumnezeu datorează scuze lui Adam şi Evei. Tendinţa generală a vieţilor lor când au călcat legea lui Dumnezeu a fost cu siguranţă îndreptată în direcţia cea bună. Dar un singur păcat i-a alungat din Eden. Iar potrivit Bibliei, un singur păcat – nemărturisit şi nepărăsit – ne va împiedica să ne întoarcem în Eden. De aici şi următoarea afirmaţie a apostolului Iacov:
„Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate. (…) Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei.” (Iacov 2:10, 12)
Întrebarea nr. 10: Cum rămâne cu păcatele făcute prin omisiune? Cum le poate evita o fiinţă căzută?
Păcatele prin omisiune sunt un lucru cât se poate de real, dar deseori exagerat şi neînţeles când vine vorba de ascultarea fără păcat şi posibilitatea unei astfel de ascultări aici pe pământ. Un aspect legat de acesta este teoria că doar „desăvârşirea infinită” poate împlini imperativele legii lui Dumnezeu, iar prin urmare doar o Fiinţă infinită – Isus Hristos – poate satisface aceste cerinţe. Acelaşi argument încearcă să dovedească că, în timp ce fiinţele căzute ar putea reuşi să evite acte specifice, interzise de legea divină, nicio fiinţă căzută nu ar putea – sau cel puţin aşa se pretinde – împlini vreodată poruncile pozitive ale legii. Păcatele prin omisiune, s-a susţinut, sunt de nenumărat pentru noi toţi, făcând astfel necesară o neprihănire substitutivă ca singur temei al mântuirii.
Acest argument, într-un mod ciudat, caută să ridice standardul legii lui Dumnezeu la aşa o înălţime stratosferică încât face să pară că cei care resping posibilitatea desăvârşirii sunt, de fapt, cei care înalţă puritatea şi sfinţenia legii. O astfel de gândire consideră că legea acoperă fiecare arie posibilă de omisiune din viaţa cuiva, nepermiţând limitări din partea muritorilor, negând nevoia de odihnă. Dar, aşa cum argumentul continuă, acest standard imposibil de înalt a fost atins de neprihănirea infinită, substitutivă pe care Isus o oferă, motiv pentru care se presupune că ne putem bucura.
Este adevărat, aşa cum Ellen White spune, că „viaţa lui Hristos descoperă un caracter infinit de desăvârşit”[55]. Aceasta înseamnă doar că desăvârşirea descoperită în viaţa lui Isus – ca şi în viaţa Tatălui – trece dincolo de absenţa păcatului sau puterea de percepţie a creaturii. Dar aceasta poate doar cu greu înseamna că doar fiinţele infinite pot trăi fără păcat şi astfel să asculte desăvârşit de legea lui Dumnezeu. Îngerii şi cetăţenii necăzuţi ai universului nu sunt infiniţi, totuşi sunt cu siguranţă fără păcat. Nicăieri, nici Scriptura, nici Ellen White nu învaţă că legea cere desăvârşire infinită ca şi condiţie a mântuirii. Dacă ar fi aşa, doar Dumnezeu S-ar califica, pentru că doar El are desăvârşirea infinită.
Acest argument ajunge la înălţimi care îţi taie respiraţia în cuvintele a doi autori adventişti moderni:
„La fel cum prima înşelăciune l-a ademenit pe om să treacă dincolo de starea sa şi să obţină egalitatea cu Creatorul, la fel şi ultima înşelăciune (în viziunea acestui autor, speranţa trăirii fără păcat aici şi acum) îl îmbie pe credincios să depăşească starea sa păcătoasă şi să obţină egalitatea cu Mântuitorul.”[56]
„Cum pot măcar crede creaturile finite că pot ajunge starea spirituală a Dumnezeului infinit? Astfel de gânduri au transformat îngerul Lucifer în demonul numit Satana (a se vedea Isaia 14).”[57]
Cu tot repsectul şi amabilitatea faţă de aceşti oameni, trebuie să recunosc că logica lor mă pierde cu adevărat. Cu siguranţă, Satana nu a dorit să fie „ca Cel Preaînalt” în caracter! Mai degrabă, el a vrut să fie ca Cel Preaînalt în poziţie şi putere exterioară. Înşelăciunea atinge cu siguranţă noi înălţimi atunci când dorinţa credincioşilor de a cere puterea lui Dumnezeu pentru a fi liberi de păcat este privită ca şi cum s-ar urma exemplul autorului păcatului!
Cu privire la păcatele prin omisiune, un autor adventist contemporan a scris:
„Cu mulţumire pentru mântuire, toţi creştinii sinceri ţin poruncile – dar nu ne putem baza pe aceasta pentru șederea noastră cu Dumnezeu. Iar aceasta din cauză că legea impune ca tot ceea ce porunceşte să fie realizat în mod continuu, în fiecare moment în care suntem conştienţi, şapte zile pe săptămână, ceea ce implică mai mult decât a rezista ispitei de a face ceva greşit sau de a avea gânduri nepermise. Legea lui Dumnezeu nu incriminează doar păcatele comisive (lucrurile rele pe care le facem), ci şi păcatele prin omisiune (lucrurile bune pe care nu le facem în mod suficient).”[58]
Niciun student serios al Bibliei nu şi-ar pune problema existenţei păcatelor prin omisiune. Dar autorul de mai sus trece dincolo de ceea ce Inspiraţia învaţă privitor la acest subiect. Ce nu ia în seamă este că, dacă definiţia pe care o dă desăvârşirii şi cerinţelor legii este corectă, nici chiar Isus nu S-ar califica drept desăvârşit. Până la urmă, El ar fi putut să petreacă mulți alți, zeci de ani pe pământ şi să viziteze populaţii demult uitate şi civilizaţii care existau la acel moment, vindecând toţi bolnavii şi suferinzii din fiecare ţară. De ce, în loc de aceasta, El Şi-a restrâns activitatea la un mic colţ al lumii?
Seria noastră de articole a observat că nici îngerii fără păcat din cer nu au înţeles pe deplin metodele şi răutatea Satanei, până la moartea Fiului lui Dumnezeu[59], când Satana a pierdut astfel definitiv afecţiunea universului necăzut[60]. Am văzut cum recunoaşterea acestei realităţi ne permite să înţelegem de ce sfinţii din timpul strâmtorării lui Iacov au totuși nevoie ca Satana să fi fost complet smuls din sufletul lor[61], deşi pana inspirată arată clar că tot păcatul, până la acest moment, a fost pe deplin scos din vieţile lor[62].
Nicio fiinţă creată nu poate fi neprihănită în mod infinit. Doar Dumnezeirea are o astfel de neprihănire. Dar în mod evident nu este corectă afirmaţia că doar Dumnezeirea are nepăcătoşenia absolută.
Deşi era încă în Australia în timpul anilor 1970, răposatul Desmond Ford a spus într-o ocazie: „Am păcătuit de mii de ori în timp ce ţineam această predică.”[63] Nu la mult timp după aceea, în timpul unei săptămâni de rugăciune la Colegiul „Pacific Union” din California, el a susţinut că a sta cu umerii lăsaţi într-un scaun este o violare a legii lui Dumnezeu şi, prin urmare, e nevoie de neprihănirea care îndreptăţeşte pentru a o acoperi – probabil pentru că dăunează circulaţiei sângelui. (Din nou, nu putem să nu avem întrebări cu privire la Isus însuşi, care cu siguranţă a luat diverse posturi fizice în timpul lucrării Sale ca tâmplar, fără a mai menţiona viaţa Sa de rugăciune.)
În aceeaşi perioadă, lui Ford îi plăcea să citeze următorul citat al lui Ellen White ca „dovadă” că natura păcătoasă a omului face ca desăvârşirea să treacă de posibilitatea chiar a unui creştin sfinţit:
„Dacă legea s-ar referi numai la comportamentul exterior, oamenii nu ar fi vinovați pentru gândurile, dorințele și planurile lor greșite. Dar legea cere ca sufletul însuși să fie curat și mintea să fie sfântă, așa încât gândurile și simțămintele să fie în armonie cu standardul dragostei și al neprihănirii.”[64]
După ce a citat acest pasaj într-o ocazie, Ford a comentat:
„O purtare în mod desăvârşit fără păcat este posibilă doar într-o natură în mod desăvârşit fără păcat.”[65]
Dar dacă Ford doar ar fi terminat de citit pagina unde acest citat al lui Ellen White se găseşte, teoria lui ar fi fost repede spulberată. Ea continuă să spună, cu privire la cerinţele legii:
„El (Hristos) a venit să împlinească toată neprihănirea și, în calitate de Conducător al omenirii, să-i arate omului că și el poate să facă aceeași lucrare, îndeplinind fiecare detaliu al cerințelor lui Dumnezeu. Prin harul Său, care este pus la dispoziția fiecărui om, nimeni nu trebuie să piardă cerul. Desăvârșirea caracterului poate fi atinsă de fiecare om care se străduiește să ajungă la ea. Aceasta constituie însăși temelia noului legământ al Evangheliei.”[66]
Ar trebui schimbat înţelesul celor mai clare cuvinte pentru a sugera, chiar şi într-o mică măsură, că pasajul face referire doar la neprihănirea declarativă, judiciară. Din felul în care se afirmă aici este clar că împlinirea legii de către Isus poate fi reprodusă de om prin puterea pe care cerul o oferă şi că desăvârşirea descrisă aici este una spre care ar trebui să tindem, nu un decret legal pronunţat în dreptul nostru o dată pentru totdeauna.
Mai mult, într-un alt citat menţionat deja în această serie de articole, unde Ellen White vorbeşte despre gânduri, sentimente şi relaţia lor cu sfinţenia, ea arată clar din care punct acestea devin păcătoase:
„Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana care îl pot enerva chiar şi pe cel mai bun dintre oameni; dar dacă ele nu sunt preţuite, dacă sunt îndepărtate ca respingătoare, sufletul nu este mânjit de vină şi nimeni nu este mânjit prin influenţa lor.”[67]
Aceasta înseamnă că atunci când scrie în citatul anterior că gândurile şi simțămintele trebuie să fie în armonie cu standardul neprihănirii lui Dumnezeu[68], ea vorbeşte despre alegerea voinţei, nu despre tendinţele naturale cu care oamenii se nasc. Niciodată nu sunt aceste tendinţe prezentate în Scriptură sau în scrierile lui Ellen White ca reprezentând păcatul în sine, şi având prin urmare nevoie de iertarea lui Dumnezeu înainte ca alegerea păcătoasă să aibă loc.
Cu câţiva zeci de ani în urmă, un alt oponent al teologiei desăvârşirii a scris următoarele, în încercarea de a ridiculiza posibilitatea ascultării desăvârşite de legea lui Dumnezeu aici, pe pământ, chiar pentru cei sfinţiţi:
„De mult timp am bănuit că cei care cred în desăvârşire nu se gândesc prea mult la ce implică cu adevărat desăvârşirea. Aceasta înseamnă nu doar a ţine legea lui Dumnezeu fără greşeală, ci şi a profita de fiecare posibilitate de a face bine altora cu orice sacrificiu personal. Înseamnă a trăi în austeritate şi a da tot ce se poate pentru săraci şi răspândirea Evangheliei. Înseamnă a întoarce bine pentru rău de fiecare dată şi a nu ţine supărare împotriva nimănui, nici măcar un moment. Înseamnă a nu permite nicidată nici unui gând nepotrivit să intre în minţile noastre în ziua Sabatului (sau în oricare altă zi, de fapt), a folosi întotdeauna cea mai favorabilă interpretare pentru purtarea altora, a nu da glas niciodată foamei noastre după sine în niciuna dintre multiplele forme în care suntem înclinaţi să o facem, a fi întotdeauna veseli şi a nu ne plânge în timpuri de încercare.
A fi desăvârşit trebuie să însemne de asemenea că, atunci când reflectăm la viaţa noastră în timpul rugăciunii, nu putem găsi niciun singur aspect comisiv sau omisiv, în care nu am urmat întocmai exemplul lui Isus. Şi înseamnă să facem toate acestea (şi multe altele) fără a avea niciun gând prin care să ne felicităm singuri!
Când mă gândesc la ce înseamnă desăvârşirea în termeni cu adevărat serioşi, cu-picioarele-pe-pământ şi realişti, sunt ispitit să le spun celor care susţin desăvârşirea-acum: «Hai, termină cu asta! Pe cine încerci să păcăleşti?»”[69]
Acesta este cocktailul adevărului, inducere în eroare şi speculaţie care rezultă când încercăm să explicăm cerinţele lui Dumnezeu în felul nostru. Autorul de mai sus greşeşte acolo unde vorbeşte despre a nu „permite” niciodată gândurilor greşite să intre în mintea noastră sau a nu „avea” niciodată astfel de gânduri – căci, aşa cum am văzut de la pana inspirată[70], datoria creştinului este de a respinge aceste gânduri când apar, iar nu de a nu se întâlni niciodată cu ele. Cum spune vechea zicală: „Nu poţi împiedica păsările să zboare peste capul tău, dar le poţi împiedica să-şi facă un cuib în părul tău.”
La fel de dăunătoare şi pe aceeaşi linie cu gândurile împărtăşite în scrisoarea de mai sus, este ideea că creştinii trebuie să trăiască în „austeritate” pentru a împlini cerinţele credinţei „cu orice sacrificiu personal”, aparent nelăsând loc pentru repaus, refacere sau plăcere de orice fel – ceea ce înseamnă în mod normal „austeritate”.
Din păcate, o astfel de vorbire extremă despre maiestatea standardului divin (anume nicio permisiune a omisiunii din cauza limitărilor spaţio-temporale etc.) reduce la absurd natura solemnă, de bun-simţ a aşteptărilor lui Dumnezeu de la poporul Său. Nici sfatul biblic, nici cel al spiritului profeţiei, când este studiat cu atenţie, privit în context şi comparat cu armonia inspirată a scrierilor, nu poate fi înţeles ca ridicând un astfel de standard. Cerinţele legii, definite de Inspiraţie, cu siguranţă ţin cont de limitările spaţio-temporale. Într-adevăr, psalmistul declară: „Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Psalmi 103:14). După cum am observat când am răspuns întrebării anterioare, aceste limitări – şi nu presupusa prezenţă inevitabilă a păcatului, aşa cum au pretins unii – sunt cele la care Ellen White se referă când vorbeşte despre a fi desăvârşiți „în sfera noastră”[71].
Unul dintre autorii citaţi mai devreme, în apărarea acestui standard imposibil de atins, citează următoarele două afirmaţii ale lui Ellen White:
„Mulți sunt amăgiți în ceea ce privește starea lor adevărată înaintea lui Dumnezeu. Ei se felicită pentru faptele rele pe care nu le fac și uită să le amintească pe cele bune și nobile pe care Dumnezeu le cere de la ei, dar pe care au neglijat să le facă.”[72]
„Este rău să ne irosim timpul, este rău să ne irosim gândurile. (…) Dacă fiecare clipă ar fi prețuită și folosită corect, ar trebui să avem timp pentru tot ceea ce este nevoie să facem pentru noi sau pentru lume.”[73]
Autorul respectiv comentează în continuare:
„În anii întunecaţi de legalism prin care am trecut, agonizam încercând să găsesc locul exact unde să trasez linia dintre odihnă, recreerea sănătoasă şi irosirea timpului în momentele libere. Era conştiinţa mea prea vigilentă, erau standardele mele prea înalte? Cu siguranţă nu! Standardele lui Dumnezeu sunt mai înalte decât ce îmi puteam eu imagina! Pentru El, fiecare moment este sfinţit pentru slujire, doar o clipă irosită este păcat. Să nu negăm aceasta, sperând că vom găsi un fel de reducere în legea lui Dumnezeu ca să devenim vrednici în neprihănirea noastră. În schimb, să ne umilim înaintea crucii şi să ne rugăm: «Doamne, chiar vrem să facem ce putem mai bine, dar Tu ştii că avem de asemena nevoie de odihnă şi a lua o pauză. Este dificil de ştiut când am depăşit linia dintre îndeplinirea datoriilor necesare şi căderea în ispita de a lucra peste măsură. Îţi mulţumim pentru mila Ta faţă de ignoranţa şi eşecurile noastre. Îşi mulţumim că mântuirea nu se bazează pe cât de bine reuşim să ne gestionăm timpul sau orice altceva, ci pe primirea succesului lui Hristos ca Mântuitor al nostru.»”[74]
Dorinţa mea este de a nu fi dur în răspunsul pentru astfel de simţăminte. Dar ce avem cu adevărat aici este fariseism întors pe dos. Standardul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind nerezonabil, insuportabil de înalt, şi cu toate acestea suntem asiguraţi că Isus a făcut totul, astfel împlinind acest standard nerezonabil, insuportabil în locul nostru. Din nefericire, autorul de mai sus nu ia în considerare afirmaţii ale lui Ellen White precum cele care urmează, care oferă o perspectivă echilibrată cu privire la ce cere Dumnezeu de la timpul nostru:
„Mi-a fost arătat că păzitorii Sabatului sunt un popor care lucrează prea mult, fără să-și îngăduie o schimbare a lucrului sau perioade de odihnă. Recreația este necesară pentru cei care sunt angajați în muncă fizică și este mai necesară pentru cei a căror muncă este în principal cu mintea. Nu este necesar pentru mântuirea noastră și nici pentru slava lui Dumnezeu ca mintea să trudească în mod continuu și peste măsură, chiar și asupra subiectelor religioase.”[75]
„Există persoane cu o imaginație bolnavă, pentru care religia este un tiran care stăpânește asupra lor cu un toiag de fier. Unii ca aceștia se plâng mereu de starea lor nenorocită și murmură din cauza răului presupus. Iubirea nu există în inimile lor; chipurile sunt mereu încruntate. Ei sunt reci ca gheața atunci când un tânăr sau oricine altcineva râde nevinovat. Ei consideră că orice recreație sau amuzament este păcat și cred că mintea trebuie ținută mereu, cu asprime, în tensiune. Aceasta constituie o extremă. Alții gândesc că mintea trebuie să fie mereu îndreptată spre a descoperi noi amuzamente și distracții pentru a dobândi sănătate. Ei învață să depindă de emoții tari și nu se simt în largul lor fără acestea. Unii ca aceștia nu sunt creștini adevărați. Ei sunt într-o altă extremă.”[76]
„Dumnezeul nostru este întotdeauna plin de milă și rezonabil în toate cerințele Sale. El nu ne cere să mergem pe o cale care va duce la pierderea sănătății noastre sau la slăbirea puterilor minții. El nu ar dori să lucrăm sub presiune până la epuizare totală și la cădere nervoasă. Domnul ne-a dat capacitatea de a gândi și se așteaptă să o folosim și să lucrăm în armonie cu legile vieții, pe care le-a pus în ființa noastră, respectându-le, ca să putem avea o constituție echilibrată. Zilele se succed, și fiecare aduce cu ea responsabilitățile și datoriile ei, dar munca de mâine nu trebuie făcută astăzi.”[77]
„În zilele noastre, este nevoie ca lucrătorii aleși ai lui Dumnezeu să asculte porunca lui Hristos de a se retrage și a se odihni puțin. Multe vieți prețioase au fost sacrificate și nu ar fi trebuit să fie, prin ignorarea acestei porunci. (…) Există mulți lucrători obosiți și slăbiți, care sunt adânc tulburați când văd cât de mult trebuie să fie făcut și cât de puțin pot face ei. Ei doresc nespus o putere fizică mai mare pentru a realiza mai mult, dar celor din această categorie, Domnul Isus le spune: «Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu și odihniți-vă puțin».”[78]
Un alt citat al lui Ellen White, care descrie perspectiva fariseilor asupra legii lui Dumnezeu, ne aminteşte foarte mult de acea perspectivă asupra legii din care rezultă exact această obiecţie faţă de doctrina desăvârşirii în această viaţă:
„Cu toată minuțiozitatea și povara prescripțiilor formale, era cu neputință să respecte legea. Cei care doreau să-I servească lui Dumnezeu și care încercau să țină învățăturile rabinice se chinuiau sub o grea povară. Ei nu puteau găsi odihnă din cauza mustrărilor unei conștiințe frământate. În felul acesta, Satana lucra să-i descurajeze pe oameni, să diminueze înțelegerea lor despre caracterul lui Dumnezeu și să atragă disprețul asupra credinței lui Israel. El spera să-și dovedească afirmațiile pe care le-a făcut atunci când s-a revoltat în ceruri – că cerințele lui Dumnezeu erau nedrepte și nu puteau fi ascultate. Chiar Israel, zicea el, nu respectă legea.”[79]
Observaţi că nu spune că rabinii aveau dreptate când vedeau legea în acel fel, ci doar că ei greşeau gândind că pot împlini cerinţele ei fără neprihănirea substitutivă. Prin contrast, Ellen White arată clar că această perspectivă imposibil de înaltă asupra cerinţelor lui Dumnezeu atrage dispreţ faţă de caracterul lui Dumnezeu. Recunosc că acesta este adevărul, indiferent de persoana de la care se cere să se ridice la un astfel de standard – fie ea Hristos sau unul dintre noi. Oricum ar fi, Dumnezeul plin de compasiune şi rezonabil al Sfintei Scripturi se transformă astfel într-un tiran.
Întrebarea nr. 11: Mulţi au fost învăţaţi, în diferite momente ale istoriei adventiste, că numele lor pot fi oricând cercetate în cadrul judecăţii şi că, dacă nu au ajuns la desăvârşirea lipsită de păcat până în acel moment, ei sunt pentru totdeauna pierduţi. Este adevărat?
Nu. Nu este posibil ca judecata de cercetare să treacă în prezent de la cei morţi la cei vii, pentru că scrierile spiritului profeţiei arată clar că aceasta nu va avea loc înainte de criza finală a ultimelor zile, privitoare la Sabat şi duminică. Folosind cuvintele lui Ellen White:
„Domnul mi-a arătat clar că chipul fiarei va fi făcut înainte de încheierea timpului de probă, pentru că va fi marele test al poporului lui Dumnezeu, prin care destinul lor veşnic va fi hotărât. (…) Acesta este testul pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să-l treacă înainte de a fi sigilaţi. Toţi cei care îşi dovedesc loialitatea faţă de Dumnezeu prin ascultarea de legea Sa şi care refuză să primească un sabat fals, vor sta sub steagul Domnului Dumnezeu şi vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Cei care renunţă la adevărul de origine cerească şi primesc sabatul duminicii, vor primi semnul fiarei.”[80]
Oricum, ne este de folos să ţinem minte că, deşi numele unei persoane nu poate ajunge în prezent la judecata de cercetare, rămâne sigur faptul că acea persoană poate muri în orice moment, iar în acest fel se încheie timpul de probă pentru ea, de unde şi nevoia de o predare constantă şi deplină faţă de voia descoperită a lui Dumnezeu, de un spirit de pocăinţă deplină pentru păcatele din trecut şi de o încredere continuă în puterea lui Dumnezeu de a ne feri de cădere (Iuda 24).
Întrebarea nr. 12: Dacă ascultarea fără păcat este necesară pentru cei proslăviţi fără a vedea moartea, cum vor avea posibilitatea de a perfecţiona un astfel de caracter milioanele de credincioşi, care se alătură în ultimul moment şi care ies din Babilon ca răspuns la mesajul marii strigări (Apocalipsa 18:4)?
Înainte de toate, să ne amintim că mulţi dintre cei care răspund chemărilor marii strigări din ultimele zile vor fi trăit până la acel moment în concordanţă cu lumina şi adevărul pe care le-au primit până atunci. Pentru astfel de oameni, primirea şi practicarea noului adevăr nu va fi un proces încet şi dificil. Chiar pentru cei care au mult de învăţat, care trebuie să „o ia de la zero”, puterea Duhului Sfânt prin ploaia târzie va fi de aşa fel, încât creşterea spirituală va dura mult mai puţin timp decât ar crede mulţi că este posibil. Folosind cuvintele lui Ellen White:
„Unii din noi au avut timpul să primească adevărul și să înainteze pas cu pas, și fiecare pas pe care l-am făcut ne-a dat puterea să-l facem pe următorul. Timpul este însă acum pe sfârșite și ceea ce nouă ne-a luat ani de zile să învățăm, ei vor fi nevoiți să învețe în câteva luni.”[81]
Să ne amintim de asemenea că Dumnezeu „doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Dumnezeu nu va încheia în mod arbitrar timpul de probă pentru oamenii care nu au avut timp să dezvolte maturitatea necesară, pentru a putea sta fără un Mijlocitor ca parte a demonstrației finale, demonstrație a sfinţirii desăvârşite prin puterea divină. Dumnezeu este Stăpânul absolut al timpului, al istoriei şi al procesului de creştere spirituală în viaţa fiecăruia. Din acest motiv, toţi pot fi siguri că timpul de probă nu se va încheia până când toţi cei care caută să fie pregătiţi nu vor fi pe deplin pregătiţi.
Întrebarea nr. 13: Cum se potrivesc ajungerea imperativă la ascultarea fără păcat, dar şi agonia sfinţilor din timpul strâmtorării lui Iacov, cu asigurarea apostolului Ioan că vom şti că avem viaţa veşnică (1 Ioan 5:13)?
Să analizăm pasajul respectiv în context:
„Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică şi ca să credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu.” (1 Ioan 5:11-13, KJV)
Ce se ignoră deseori este ce spune acelaşi autor, în acelaşi context, când vorbeşte despre a avea viaţa veşnică. Luaţi în considerare versetul 20 al aceluiaşi capitol:
„Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.”
Şi ce anume, potrivit aceluiaşi autor, în aceeaşi carte, înseamnă a fi „în Hristos”?
„Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El şi El în el.” (1 Ioan 3:24)
Desigur, aceasta este o afirmaţi similară celei a apostolui Pavel: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17). Cu alte cuvinte „a avea viaţa veşnică”, cum spune apostolul Ioan, nu este a te odihni într-o contrafacere a neprihănirii declarative în care păcatul ocazional persistă. Mai degrabă înseamnă a experimenta puterea transformatoare a noii creaţiuni şi a da astfel ascultare tuturor poruncilor lui Dumnezeu (Romani 8:4).
Regăsim acelaşi principiu explicat în rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi din Evanghelia după Ioan, când spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Cum putem şti că Îl cunoaştem pe Isus, conform apostolului Ioan?
„Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc» şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el.” (2 Ioan 2:3-4)
Aşadar, este clar că a avea viaţa veşnică este sinonim în Noul Testament cu a ţine poruncile lui Dumnezeu. Aceasta nu este o asigurare a mântuirii doar pe baza iertării – în niciun caz. Adevărat, putem fi siguri de iertarea lui Dumnezeu dacă păcătuim şi experimentăm adevărata pocăinţă (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7; Matei 6:14-15; 1 Ioan 1:9; 2:1). Dar a şti că „avem viaţa veşnică” (1 Ioan 5:13), când privim contextul şi lumina întregului mesaj biblic, se bazează de asemenea pe predarea deplină voinţei divine prin ascultare de legea divină.
Ellen White redă acelaşi aspect biblic în citatele următoare cu privire la rolul pe care îl are ascultărea prin puterea Duhului Sfânt în asigurarea crediciosului asupra mântuirii:
„Până când nu Îl recunoaștem ca fiind Regele nostru și până când nu suntem ascultători de poruncile Sale, nu putem avea siguranța și încrederea deplină în Hristos ca Mântuitor al nostru.”[82]
„Viaţa sa (a credinciosului), curăţită de vanitate şi egoism, este umplută de dragostea lui Dumnezeu. Ascultarea sa zilnică de legea lui Dumnezeu dobândeşte pentru el un caracter care îi asigură viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.”[83]
„Dacă neglijăm cazurile celor nevoiași și nenorociți care sunt aduși în atenția noastră, indiferent cine ar putea fi, nu avem deloc siguranța vieții veșnice; căci nu răspundem cerințelor pe care le are Dumnezeu față de noi.”[84]
„Condiţiile prin care mântuirea este asigurată sunt clare şi simple, astfel încât călătorul să nu trebuiască să greşească. (…) Lăsaţi-L pe Domnul să explice ce doreşte din partea unui păcătos, ca el să moştenească viaţa veşnică. El a pus la dispoziţie provizii îndestulătoare pentru mântuirea lui, dându-Se pe Sine în Hristos. După cum darul a fost deplin şi complet, El a asigurat o mântuire deplină şi completă. Un învăţător al legii a venit la Hristos întrebând ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică, iar Isus i-a spus: «Ce e scris în Lege? Cum citeşti în ea?» El a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufeltul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Învăţătorul legii a vorbit după cum credea, iar Hristos i-a confirmat această interpretare a legii. «Bine ai răspuns. Fă aşa şi vei avea viaţa veşnică.» Cât de frumos este acest adevăr în simplitatea lui! Aceasta cere Dumnezeu de la noi. Prin credinţa în Isus ca înlocuitor, garant şi neprihănire a noastră, putem lua în stăpânire puterea divină, ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, cei care nu umblăm conform cărnii, ci conform Duhul.”[85]
„Poporul lui Dumnezeu păzitor al poruncilor trebuie să umble în lumina neprihănirii lui Hristos, chipul lor exprimând veselie şi recunoştinţă, fiind plini de bucurie în asigurarea: «Binecuvântați sunt cei ce păzesc poruncile Sale, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!» (Apocalipsa 22:14, KJV)”[86]
În mod inevitabil pentru o discuţie ca aceasta, se ridică întrebarea dacă mântuirea se poate pierde prin păcatul ocazional, nepremeditat. Problema cu un asemenea limbaj este că există anumite grade de premeditare pentru noi toţi. Ellen White vorbeşte foarte clar despre responsabilitatea absolută pentru fiecare alegere păcătoasă:
„Oricât de mare ar fi presiunea ce apasă asupra sufletului, păcatul este propria noastră faptă.”[87]
În alte citate, ea arată la fel de clar ce se întâmplă cu relaţia noastră cu Dumnezeu când are loc alegerea de a călca legea:
„Imediat ce ne despărţim de Dumnezeu prin păcat, care este călcarea legii Sale, Satana preia controlul minţii noastre.”[88]
„Fiecare necurăţie a gândirii, fiecare dorinţă a poftei separă sufletul de Dumnezeu, deoarece Hristos nu poate pune niciodată haina neprihănirii sale peste păcătos pentru a-i ascunde sluţenia.”[89]
„Fiecare călcare a legii aduce sufletul la condamnare şi provoacă neplăcerea divină.”[90]
„Când omul calcă legea, el este sub condamnarea ei, iar legea devine pentru el un jug al robiei. Oricare ar fi mărturisirea lui, el nu este îndreptăţit.”[91]
Cei care se tem că definiţia mântuirii drept o lucrare în desfăşurare îi va lipsi de siguranţă şi pace a sufletului, să-şi amintească din nou că Dumnezeul căruia Îi slujim „doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (1 Petru 3:9). Potrivit penei inspirate, pocăinţa nu presupune doar părerea de rău pentru păcat, ci şi „o întoarcere de la el”[92].
Într-un alt citat, profetul modern îi dă creştinului o asigurare:
„Îngerii nu-l lasă niciodată pe cel ispitit pradă duşmanului, care ar distruge sufletele oamenilor, dacă i s-ar permite. Cât timp există speranţă, până când oamenii nu se împotrivesc Duhului Sfânt spre ruina lor veşnică, ei sunt protejaţi de fiinţele cereşti.”[93]
Prim urmare, nimeni nu are nevoie să tolereze acele poveşti populare „despre asigurare” pe care le auzim des, multe mergând de la frivolitate spre perversiune – de exemplu, despre omul care bate cuie pe acoperiş şi din greşeală îşi dă peste deget, rosteşte un cuvânt de blestem şi apoi cade lovit de un atac vascular, sau despre pastorul care face o vizită şi întâlneşte o femeie căsătorită atractivă care este singură acasă şi-l ademeneşte spre adulter, doar pentru ca soţul să se întoarcă neaşteptat şi să-l împuşte pe pastor. Ambele poveşti se termină de obicei cu întrebarea: „Cel care moare în timp ce păcătuieşte este pierdut sau salvat?”
Presupunerea din spatele acestor poveşti este că evenimentele Îl iau pe Dumnezeu prin surprindere şi, de aceea, creştinii au nevoie de un fel de „poliță de asigurare” cerească, care să-i acopere în caz de accident. Dar istoria nu-L ia niciodată pe Dumnezeu prin surpindere. Biblia ne asigură că Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început: „Iată că cele dintâi lucruri s-au împlinit, şi vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întâmple” (Isaia 42:9). Dumnezeu cunoaşte în profunzime situaţia fiecărei inimi (1 Împăraţi 8:39) şi El ştie când timpul de probă al cuiva poate fi adus la sfârşit în mod corect şi just. Din nou, folosind cuvintele lui Ellen White: „Cât timp există speranţă, până când oamenii nu se împotrivesc Duhului Sfânt spre ruina lor veşnică, ei sunt protejaţi de fiinţele cereşti.”[94]
Pe parcursul marelui timp de încercare, când se dă decretul de moarte împotriva poporului lui Dumnezeu, ei îşi vor umili sufletele şi-şi vor cerceta inimile, pentru a se asigura că niciun păcat nu a rămas nemărturisit şi nepărăsit. La fel ca Iacov, ei se vor lupta cu Dumnezeu în rugăciune, cerând preţiosului lor Domn: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). Următorul citat al lui Ellen White este foarte grăitor, când descrie adâncimea chinului sufletesc care-i va lua în stăpânire pe sfinţi în această oră supremă a încercării:
„Deși copiii lui Dumnezeu sunt înconjurați de vrăjmași, care sunt hotărâți să-i distrugă, chinul de care suferă ei nu este teama de persecuție pentru adevăr; ei se tem că nu s-au pocăit de toate păcatele și că, prin vreo greșeală, vor pierde împlinirea făgăduinței Mântuitorului: «Te voi păzi de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă» (Apocalipsa 3: 10). Dacă ar avea asigurarea iertării, nu s-ar da înapoi de la chinuri sau de la moarte; dar, dacă s-ar dovedi nevrednici și și-ar pierde viața din cauza propriilor defecte de caracter, atunci Numele sfânt al lui Dumnezeu ar fi batjocorit.”[95]
Observaţi cum spune Ellen White: „dacă ar avea asigurarea iertării”, ceea ce înseamnă că, în acest moment din viitor, poporul lui Dumnezeu nu va avea, de fapt, asigurarea mântuirii lui. Acesta este motivul chinului lor. Ei îşi vor examina vieţile şi experienţele trecute, iar când fac aşa, Ellen White ne spune că „speranţele lor se năruie, deoarece în toată viața lor pot vedea prea puțin bine”[96]. Dar vestea bună este că Ellen White continuă, clarificând că în ciuda simţământului „adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată și au fost șterse, iar ei nu și le mai pot reaminti.”[97]
Câteva pagini mai jos, serva Domnului descrie starea spirituală pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să o atingă înainte de marele timp de strâmtorare, pentru a putea sta cu succes în timpul acestei grele încercări:
„Acum, când Marele nostru Preot face ispășire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârșiți în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să Se supună puterii ispitei. (…) El păzise poruncile Tatălui Său și în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiți aceia care vor sta în timpul strâmtorării.”[98]
Nicio promisiune a unei mântuiri sigure, care se bazează doar pe iertare, fie în timpul marelui timp de strâmtorare, fie înainte, nu poate fi regăsită în Scriptură sau scrierile spiritului profeţiei. Am observat de două ori din Cuvântul lui Dumnezeu că atât mărturisirea, cât şi părăsirea păcatului sunt esenţiale pentru ca iertarea să aibă loc (2 Cronici 7:14; Proverbe 28:13; Isaia 55:7; Matei 6:14-15; 1 Ioan 1:9; 2:1). Ellen White confirmă acest adevăr când defineşte pocăinţa drept „părere de rău pentru păcat şi o întoarcere de la el”[99]. În conformitate cu pasajul citat anterior din Tragedia veacurilor, această întoarcere de la păcat trebuie să fie completă înainte de încheierea timpului de probă[100].
Până când vocea lui Dumnezeu nu intervine pentru a-i elibera, chinul luptătorilor credincioşi nu încetează. Ellen White descrie acest moment astfel:
„Copiii lui Dumnezeu aud un glas lămurit și melodios spunând: «Priviți în sus» și, ridicându-și ochii către cer, văd curcubeul făgăduinței. Norii negri și amenințători care acopereau firmamentul se despart și, asemenea lui Ștefan, ei privesc neclintiți spre cer și văd slava lui Dumnezeu și pe Fiul omului stând pe tronul Său. Pe chipul Său divin ei văd semnele umilinței Sale, iar de pe buzele Sale aud cererea prezentată înaintea Tatălui și a sfinților îngeri: «Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu» (Ioan 17, 24). Se aude din nou un glas melodios și biruitor spunând: «Iată-i vin! Vin sfinții fără pată, fără vătămare. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge printre îngeri;» iar buzele palide și tremurânde ale acelora care au ținut tare la credința lor scot un strigăt de biruință.”[101]
Observați din nou că nici chiar în acest moment sfinţii nu ridică nicio pretenţie de nepăcătoşenie, deşi pana inspirată arată clar că ei au atins cu siguranţă această stare. Din nou, vedem că nu ei sunt cei care declară: „ Iată-ne! Venim sfinți, nevinovați, neîntinați.” Mai degrabă, vocea lui Dumnezeu este cea care declară acest lucru cu privire la ei. La fel ca Iov (Iov 9:20-21), ei nu îndrăznesc să declare aceasta despre ei înşişi, ci ca în cazul lui Iov, Dumnezeu o va face pentru ei (Iov 1:1,8,22; 2:10). Ellen White ne reaminteşte că Dumnezeu însuşi va pronunţa aceasta, într-una dintre avertizările ei împotriva creştinilor care se declară a fi fără păcat:
„Când bătălia vieţii este terminată, când armura este depusă la picioarele lui Isus, când sfinţii lui Dumnezeu sunt proslăviţi, atunci şi doar atunci va fi sigur să pretindem că suntem mântuiţi şi fără păcat. Adevărata sfinţire nu va face nicio fiinţă omenească să se declară sfântă, fără păcat şi desăvârşită. Lăsaţi-L pe Dumnezeu să proclame adevărul despre caracterul vostru.”[102]
Întrebarea nr. 14: Cum potrivim afirmaţia lui Ellen White: „când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârșit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi”[103] cu un citat al ei din altă parte: „dacă eşti împăcat cu Dumnezeu astăzi, eşti pregătit dacă Isus ar fi să vină azi”[104]?
Înainte de toate, trebuie să recunoaştem că ultimul dintre cele două citate este ipotetic, din moment ce nici Scriptura, nici scrierile lui Ellen White nu învaţă că este posibil ca Hristos să se întoarcă în orice moment. Această afirmaţie ne aduce aminte de avertizarea apostolului Pavel: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1:8). Foarte evident, privit în lumina mesajului biblic, orice înger care predică o Evanghelie diferită de cea învăţată de Scriptură nu este din cer! Scripura arată clar că îngerii cereşti sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14). Nicio astfel de fiinţă nu ar putea învăţa o Evanghelie diferită de cea învăţată de Biblie. Orice fiinţă supranaturală angajată într-o astfel de lucrare nefastă este identificată în a doua Corinteni 11:14-15.
Dar deşi nu este posibil pentru Isus să vină în orice moment, este desigur posibil să murim în orice moment. Aşadar necesitatea de a fi permanent împăcaţi cu Dumnezeu este cu siguranţă cel mai mare imperativ pentru creştin. Dar ce vrea să spună de fapt Ellen White în acest citat, când vorbeşte despre a fi „împăcat cu Dumnezeu astăzi”? Să privim afirmaţia ei în context:
„Dacă eşti împăcat cu Dumnezeu astăzi, eşti pregătit dacă Isus ar fi să vină azi. Avem nevoie ca Hristos să fie în noi, nădejdea slavei. Dorim ca tu să ai o nevoie adâncă şi puternică după neprihănirea lui Isus Hristos. Hainele vechi ale propriei neprihăniri nu-ţi vor da intrare în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar haina care este ţesută în războiul cerului – neprihănirea lui Isus Hristos. Ea îţi va da o moştenire între cei sfinţiţi. (…) Te pregăteşti zilnic pentru a te putea uni cu familia din cer? Eşti certăreţ aici? Ai neînţelegeri cu cei din căminul tău aici? Dacă da, vei avea neînţelegeri cu ei şi în cer. Caracterul tău este testat şi încercat în această viaţă, pentru a se vedea dacă vei fi un cetăţean paşnic al Împărăţiei lui Dumnezeu din cer.”[105]
În mod clar, a fi „împăcat cu Dumnezeu” aşa cum este definit în citatul de mai sus ţine de trăirea lui Hristos în cel credincios, făcându-l în stare să biruie şi să înlăture trăsăturile rele de caracter. Contrar cu ce au susţinut unii, nici acest citat, nici contextul său nu definește a fi „împăcat cu Dumnezeu” drept o neprihănire declarativă, care îl acoperă pe creştin în timp ce păcatul ocazional, din impuls, continuă să tulbure viaţa. Neprihănirea transformatoare, practică, este cea pe care se concentrează acest pasaj.
După cum am observant deja în studiul nostru, bărbaţii şi femeile sunt responsabili doar pentru lumina pe care Dumnezeu le-a descoperit-o (Faptele apostolilor 17:30; Iacov 4:17). Am văzut că mijlocirea lui Hristos din cer acoperă păcatele comise din neştiinţă din vieţile creştinilor consacraţi[106]. Oricine moare în timp ce comite astfel de păcate, dar trăieşte prin harul lui Dumnezeu în armonie deplină cu lumina care îi fusese descoperită, va fi mântuit. Dar lucrul acesta nu îndepărtează sau anulează în vreun fel necesitatea ca ultima generaţie de credincioşi a istoriei să ajungă prin putere cerească la biruinţa deplină asupra oricărui păcat, din neştiinţă sau altfel, pentru a putea sta în faţa lui Dumnezeu fără un Mijlocitor şi a arăta sfinţenia fără pată a Domnului lor în ceasul cel mai întunecat al timpului şi veşniciei[107].
Întrebarea nr. 15: În experienţa personală am descoperit că cei care se concentrează pe desăvârşirea fără păcat se concentrează în principal pe un comportament exterior şi înţeleg greşit dragostea lui Dumnezeu. Cum pot evita aceasta?
Cu siguranţă, nimeni nu poate nega că unii au făcut din căutarea lor după ascultarea fără păcat ţinta lor spirituală şi au căzut în această capcană. Singura soluţie reală la această problemă este să primească în interior mesajul şi echilibrul regăsit în scrierile inspirate cu privire la acest subiect. Sigur, nimeni nu poate citi cu atenţie Scriptura sau scrierile lui Ellen White fără a recunoaşte atenţia atotpătrunzătoare, repetitivă pe care pana inspirată o acordă necesităţii după o schimbare a inimii şi o dragoste lipsită de egoism, ca elemente indispensabile pentru o ascultare adevărată.
Biblia şi scrierile spiritului profeţiei conţin desigur destul de multe instrucţiuni specifice în ce priveşte rânduiala practică a vieţilor noastre. Dacă Dumnezeu nu dorea ca atenţia noastră spirituală să se concentreze asupra acestor aspecte, El nu Şi-ar fi inspirat profeţii să scrie atât de mult despre ele. Deşi unele persoane din biserică s-au concentrate într-adevăr mai mult pe virtutea exterioară decât pe convertirea inimii, putem afirma în mod corect – în lumina raportului istoriei sacre – că mulţi dintre noi ne împotrivim sfatului explicit privitor la comportament din simplul motiv că ne stinghereşte stilul de viaţă ales.
Trebuie să ne amintim de asemenea că în timp ce dragostea trebuie să fie motivul în ceea ce priveşte credinţa şi practica creştinului sincer, ea nu poate să definească prin ea însăşi conţinutul acţiunii. Acest lucru este adevărat şi în relaţiile omeneşti. De exemplu, dacă un bărbat îndrăgostit ştie că soţia sau prietena preferă mâncarea indiană celei italieneşti, el va satisface cu bucurie această preferinţă când au loc aniversări sau alte întâlniri romantice. Comunicarea sinceră, iar nu doar o inimă iubitoare, este necesară ca un iubit să cunoască ce-i place şi ce nu-i place celei pe care o iubeşte. Dacă anumite comportamente îl supără pe partener, ele trebuie identificate. Dragostea prin ea însăşi nu va înlătura aceste supărări; informaţia este necesară pentru ca iubitul să ştie care sunt de fapt supărările şi astfel să facă un efort pentru a le îndepărta.
Cea mai importantă în această privinţă este nevoia de fi siguri că înţelegerea pe care o avem asupra iubirii lui Dumnezeu este strict definită de sfatul Său scris, şi nu de cultura populară sau noţiunile la modă ale sănătăţii spirituale. Prea mulţi dintre cei care vorbesc astăzi despre dragostea lui Dumnezeu prezintă un dumnezeu şi o dragoste străine de mesajul biblic. Sarcina principală a creştinului este de a reflecta şi a proclama dragostea lui Dumnezeu aşa cum este definită şi demonstrată pe paginile sfinte, nu aşa cum este definită şi demonstrată de normele acceptate de societate.
Următorul şi ultimul articol al acestei serii va oferi câteva gânduri de încheiere.
Vezi toate articolele din serie.
Note de subsol:
[1] KJV
[2] Ellen White, The Faith I Live By, p. 219.
[3] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 311.
[4] Ibidem, p. 512.
[5] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 908.
[6] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, pp. 467-476; Profeţi şi regi, pp. 582-592; Tragedia veacurilor, p. 484; Review and Herald, 20 august 1901; Manuscript Releases, vol. 4, pp. 249-250.
[7] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, pp. 467-468.
[8] Ibidem, p. 474.
[9] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 484.
[10] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 469.
[11] Ibidem, p. 474.
[12] Ellen White, Review and Herald, 20 august 1901 (subliniere adăugată).
[13] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 4, pp. 249-250 (subliniere adăugată); a se vedea şi vol. 21, p. 384.
[14] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 104 (în en., p. 196).
[15] Ellen White, Profeţi şi regi, p. 589.
[16] A se vedea Ellen White, Scrieri timpurii, p. 71; Tragedia veacurilor, pp. 425,623; Mărturii pentru comunitate, vol. 1, pp. 187, 619; vol. 2, pp. 355, 505; vol. 5, pp. 214, 216; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 506-507; Evanghelizare, p. 702; SDA Bible Commentary, vol. 6, pp. 1055, 1118; Review and Herald, 19 noiembrie 1908; From the Heart, p. 44.
[17] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 71.
[18] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 214.
[19] Ellen White, Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 18-19.
[20] Ellen White, Review and Herald, 1 aprilie 1902.
[21] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 198 (în en., p. 360).
[22] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355.
[23] A se vedea Gillian Ford, The Human Nature of Christ in Salvation (Angwin, CA: Pacific Union College Religion Dept.), p. 55; Marvin Moore, Conquering the Dragon Within: God’s Provision for Assurance and Victory in the End Time (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1995), pp. 54-55.
[24] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 549.
[25] Ibidem.
[26] Ibid., p. 170.
[27] Ibid., p. 628.
[28] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 2, pp. 125-126.
[29] Ellen White, Review and Herald, 5 februarie 1895.
[30] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 16, p. 199.
[31] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 8, p. 86.
[32] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 186 (în en., p. 337).
[33] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 77.
[34] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 694.
[35] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 76.
[36] Ellen White, Solii alese, vol. 2, p. 16 (în en., pp. 32-33).
[37] Ibidem.
[38] Ibid.
[39] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 523; Faptele apostolilor, p. 482; Mărturii pentru comunitate, vol. 6, p. 147; Special Testimonies, Series B, p. 278; This Day With God, p. 72; Review and Herald, 26 iunie 1900; Signs of the Times, 24 noiembrie 1887; 15 noiembrie 1899 etc.
[40] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 429.
[41] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 560.
[42] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 705.
[43] Ibidem, vol. 2, p. 81.
[44] Ellen White, Solii către tineret, p. 10 (în en., p. 35).
[45] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 960.
[46] Ellen White, From the Heart, p. 312.
[47] Ellen White, Review and Herald, 27 martie 1888.
[48] Ellen White, Signs of the Times, 15 decembrie 1887.
[49] Ellen White, Review and Herald, 3 mai 1898.
[50] Ellen White, Signs of the Times, 28 decembrie 1891.
[51] Ellen White, Solii alese, vol. 2, p. 16 (în en., pp. 32-33).
[52] Ellen White, Calea către Hristos, pp. 57-58.
[53] Ellen White, Review and Herald, 14 ianuarie 1904.
[54] Idem, 21 aprilie 1901.
[55] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 6, p. 60.
[56] Helmut Ott, Perfect in Christ: The Mediation of Christ in the Writings of Ellen G. White (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1987), pp. 147-148 (sublinierea din original).
[57] Keavin Hayden, Lifestyles of the Remnant (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 2001), p. 22.
[58] Martin Weber, Who’s Got the Truth? Making sense out of five different Adventist gospels (Silver Spring, MD: Home Study International Press, 1991), p. 105.
[59] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 761.
[60] Ellen White, Hristos biruitorul, p. 11.
[61] Ellen White, Our High Calling, p. 321.
[62] A se vedea Ellen White, Scrieri timpurii, p. 71; Tragedia veacurilor, pp. 425, 623; Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 187; vol. 2, p. 355; vol. 5, pp. 214, 216; SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1055, 1118; Evanghelizare, p. 702.
[63] Desmond Ford, citat de A. John Clifford şi Russell R. Standish, Conflicting Concepts of Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church – Australasian Division (Clifford and Standish, Publishers, 1976), p. 98.
[64] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 102 (în en., p. 211).
[65] D. Ford, „Righteousness by Faith,” în Study Papers, Series One: Righteousness by Faith (Angwin, CA: Pacific Union College Religion Department, 1979), p. 20.
[66] Ellen White, Solii alese, vol. 1, 102 (în en., pp. 211-212).
[67] Ellen White, That I May Know Him, p. 140.
[68] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 102 (în en., p. 211).
[69] Reo M. Christensen, scrisoare către Spectrum, august 1977, pp. 62-63.
[70] Ellen White, That I May Know Him, p. 140.
[71] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 77; Mărturii pentru comunitate, vol. 8, p. 86; Solii alese, vol. 1, p. 337 (în engl., p. 336).
[72] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 601.
[73] Ellen White, Divina vindecare, p. 208.
[74] M. Weber, Who’s Got the Truth?, p. 107 (sublinierea din original).
[75] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 514.
[76] Ibidem, p. 565.
[77] Ellen White, Sfaturi pentru o slujire creştină eficientă, p. 248.
[78] Ibidem, p. 249.
[79] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 29.
[80] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 976.
[81] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 67.
[82] Ellen White, Credinţa şi faptele, p. 16.
[83] Ellen White, Sons and Daughters of God, p. 42.
[84] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 524.
[85] Ellen White, Signs of the Times, 2 iulie 1896.
[86] Ellen White, Review and Herald, 3 mai 1898.
[87] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 421.
[88] Ellen White, Review and Herald, 12 iulie 1887.
[89] Ellen White, Our High Calling, p. 214.
[90] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 623.
[91] Ellen White, My Life Today, p. 250 (subliniere adăugată).
[92] Ellen White, Calea către Hristos, p. 23.
[93] Ellen White, Our High Calling, p. 23.
[94] Ibidem.
[95] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 619.
[96] Ibidem, pp. 618-619.
[97] Ibid., p. 620.
[98] Ibid., p. 623.
[99] Ellen White, Calea către Hristos, p. 23.
[100] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 623; a se vedea şi Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355.
[101] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 636.
[102] Ellen White, Signs of the Times, 16 mai 1895.
[103] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 69.
[104] Ellen White, In Heavenly Places, p. 227.
[105] Ibidem.
[106] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 254.
[107] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 425, 623; Scrieri timpurii, p. 71; Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 187, 340, 619; vol. 2, pp. 355, 505; vol. 3, p. 472; vol. 5, pp. 214, 216; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 506-507; SDA Bible Commentary, vol. 6, pp. 1055, 1118; Evanghelizare, p. 702; Solii alese, vol. 3, p. 427 (în engl.); From the Heart, p. 44; Review and Herald, 30 mai 1882; 19 noiembrie 1908.
ZA:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
David Ionita:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Robert Neacsu:
a comentat la: Despre sanctuar