În primul articol al seriei noastre, am citat o afirmaţie a lui Ellen White care cuprinde un principiu esenţial pentru a înţelege scrierile inspirate. Descriind limbajul inspirat, Ellen White declară:
„Același cuvânt are semnificații diferite și nu există câte un singur cuvânt pentru fiecare idee distinctă.”[1]
Când studiem doctrina biblică a ispăşirii, aşa cum este formulată în Scriptură şi scrierile lui Ellen White, principiul de mai sus este de maximă importanţă. Vom vedea că atât Biblia cât şi Ellen White folosesc cuvântul „ispăşire” pentru a descrie fiecare etapă a procesului identificat în scrierile inspirate prin acest cuvânt. Pentru a înţelege în mod corect ispăşirea biblică, toate aceste etape trebuie analizate, iar limbajul penei inspirate trebuie studiat în ansamblu.
O autoare adventistă a susţinut recent că, potrivit teologiei ultimei generaţii, ispăşirea biblică are trei etape.[2] De fapt, sunt şase:
În versetele de mai sus, ispăşirea este privită ca mijlocul prin care omul primeşte iertarea de păcat (Leviticul 4:20, 26, 31, 35). În fiecare dintre situaţiile descrise aici, păcătosul trebuia să-şi pună mâinile pe animalul de jerftă (Leviticul 4:4, 15, 24, 29), în acest fel transferând păcatul respectiv asupra jertfei. În articolul precedent, am trecut în revistă condiţiile biblice pentru primirea iertării lui Dumnezeu, care includ mărturisirea şi părăsirea păcatului, un duh lipsit de viclenie şi disponibilitatea de a-i ierta pe alţii (2 Cronici 7:14; Psalmi 32:1-2; Proverbe 28:13; Isaia 55:7; Matei 6:14-15; Romani 4:6-8; 1 Ioan 1:9). Punând la un loc toate versetele anterioare, începem că pricepem tapiseria întreţesută a teologiei ispăşirii biblice.
Mai mult, Biblia spune că ispăşirea era înfăptuită doar atunci când preotul mijlocea cu sângele jertfei în sanctuar (Leviticul 4:16-20; 25-26, 30-31, 34-35; 5:9-10; 7:1-7). Ideea aceasta devine esenţială când analizăm ce s-a realizat, de fapt, la cruce în procesul ispăşirii.
Pasajele de mai sus din Leviticul şi Numeri alcătuiesc fundamentul explicării de către Biblie a procesului ispăşirii, dezvoltat suplimentar în Noul Testament. Singura referire expresă la ispăşire în Noul Testament este, bineînţeles, Romani 5:11, care în versiunea King James (engl.) vorbeşte de cei care „au căpătat acum ispăşirea”. Comentariile marginale şi traducerile moderne folosesc aici cuvântul „împăcare” (cum este şi cazul traducerii Cornilescu n.tr.), care este într-adevăr cel mai bun sinonim pentru ispăşire din Scriptură (în engleză, cuvântul pentru ispăşire, „atonement”, se poate despărţi în „at-one-ment”: a uni, a readuce armonia, a pune împreună, n.tr.). Familia umană este înstrăinată de Dumnezeu prin alegerea de a păcătui (Isaia 59:2), având din acest motiv nevoie de împăcare cu Dumnezeu. Ispăşirea lui Hristos în toate etapele ei este mijlocul prin care se realizează această împăcare.
Un număr ridicat de pasaje din Noul Testament prezintă crucea drept mijlocul prin care suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Dar la o privire atentă asupra fiecărui pasaj e clar că tema este abordată cu scopul de a fi de folos, şi nu de a prezenta lucrurile cronologic. Să examinăm fiecare dintre aceste pasaje:
„Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” (Romani 5:10)
„Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; să mărturisim că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în seamă păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:18-20, KJV)
„Şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în mintea voastră prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei (Coloseni 1:20-23, KJV)
Observaţi că dacă într-un loc Pavel spune „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Romani 5:10), iar în altul că Dumnezeu „ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Corinteni 5:18), într-un alt treilea loc îşi invită cititorii: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:20). Evident, primele două afirmaţii se referă la credincioşii convertiţi, în timp ce a treia este o invitaţie pentru cititorii care nu au fost încă convertiţi.
Declaraţia anterioară a lui Pavel din 2 Corinteni 5 că „noi nu ne lăudăm singuri iarăşi înaintea voastră, ci vă dăm un temei de laudă pe seama noastră” (versetul 12, KJV) ne dovedeşte suplimentar că „noi” se referă la el însuşi şi la colegii lui evanghelişti care au experimentat puterea de împăcare a lui Dumnezeu, în timp ce „voi” se referă la ascultătorii lui, ceea ce include fără îndoială multe alte persoane care nu experimentaseră această împăcare.
Versetul din Romani care afirmă că „pe când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi” (Romani 5:10) trebuie pus alături de versetul pe care l-am citit din Coloseni 1, care afirmă că „pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în mintea voastră prin faptele voastre rele, El v-a împăcat” (versetul 21, KJV). Aceste versete vorbesc în mod clar despre cei care au părăsit faptele lor rele, folosindu-se de puterea de împăcare a Calvarului. Fără îndoială, nu se poate referi la întreaga lume – cum ar fi fost dacă ispăşirea ar fi fost finalizată la cruce – ci îi include doar pe cei care au ales în mod voit, prin harul lui Dumnezeu, să renunţe la păcatele lor.
Trebuie, de asemenea, să observăm că 2 Corinteni 5:19, care prezintă lumea ca obiect principal al împăcării, foloseşte cuvântul „împăcând” – care este la timpul prezent. Niciodată Pavel nu spune că lumea a fost împăcată (timpul trecut). Versetul spune şi „neţinându-le în seamă păcatele lor”. Dar când Pavel scrie în altă parte despre cei cărora Domnul nu le ţine în seamă păcatele, el citează un pasaj din Vechiul Testament care îi ataşează acestui fapt o condiţie – „în duhul căruia nu este viclenie” (Psalmul 32:2). Din nou, nu este posibil să se refere la întreaga lume, ci doar la cei care, prin harul lui Dumnezeu, întrunesc condiţiile necesare pentru a primi iertare.
În altă parte, Noul Testament arată clar că lucrarea lui Hristos ca Mare Preot în cer este „ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei 2:17). Acesta este motivul pentru care apostolul Ioan ne asigură: „Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Observaţi că nu spune „Avem un Mântuitor care a murit pe Calvar”. Procesul ispăşirii şi al primirii iertării este acelaşi în Noul Testament, ca şi în Vechiul. Mărturisirea şi părăsirea păcatului rămân condiţii clar specificate (Matei 6:13-14; Romani 2:13; 1 Ioan 1:9). Singura diferenţă între prezentarea acestui proces în cele două Testamente este că în Vechiul erau mai multe jerfte, mai mulţi preoţi şi un sanctuar pământesc, în timp ce în Noul este o singură jertfă, un singur preot şi un singur sanctuar ceresc.
Următoarele citate ale lui Ellen White confirmă ce am văzut din Scriptură – că împăcarea omului cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos este o chestiune individuală, condiţionată de mărturisire, pocăinţă şi de puterea transformatoare a Duhului Sfânt:
„«Ați văzut că, pe toți aceia care vin la Mine, mărturisindu-și păcatele, Eu îi primesc cu drag. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.» Toți cei care îşi doresc, pot să fie împăcați cu Dumnezeu și să primească viața veșnică.”[3]
„Este lucrarea convertirii și a sfințirii aceea de a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu, aducându-i în armonie cu principiile legii Sale.”[4]
„Legea lui Dumnezeu îl convinge pe cel păcătos. El își vede propria păcătoşenie în contrast cu neprihănirea pe care o pretinde legea, iar acest fapt îl conduce la umilință și pocăință. El ajunge să fie împăcat cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos.”[5]
„Prin jertfa de ispăşire a lui Hristos şi lucrarea Sa de mijlocire pentru noi, ajungem să fim împăcaţi cu Dumnezeu. Sângele lui Hristos se va dovedi eficient pentru a spăla pata stacojie a păcatului.”[6]
Următorul citat arată clar că împăcarea pe care crucea o face posibilă nu este – aşa cum cred unii – un act involuntar realizat pentru întreaga lume, fără să se facă diferenţa între credincioşi şi necredincioşi:
„Pentru cel care Îl acceptă pe Hristos ca neprihănire a sa, ca singura sa speranţă, este declarată iertarea, pentru că Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine. Dreptatea, adevărul şi sfinţenia lui Hristos, care sunt aprobate de legea lui Dumnezeu, formează canalul prin care mila poate fi transmisă păcătosului care se pocăieşte şi crede. Cei care nu cred în Hristos nu sunt împăcaţi cu Dumnezeu; dar cei care au credinţă în El sunt ascunşi cu Hristos în Dumnezeu.”[7]
Jerfa lui Isus pe Calvar şi mijlocirea subsecventă a lui Isus în sanctuarul ceresc sunt etape complementare şi successive ale procesului ispăşirii biblice. Nu există niciun conflict între aceste două realităţi biblice, din moment ce prima este esenţială pentru a doua, iar a doua este imposibilă fără prima. În ritualul vechi testamentar, sângele jertfei nu putea realiza iertarea păcătosului până când preotul nu făcea mijlocirea cu acest sânge (Leviticul 4:16-20; 25-26, 30-31, 34-35; 5:9-10; 7:1-7) şi, în mod evident, mijlocirea cu sânge nu putea avea loc decât dacă animalul de jertfă era mai întâi omorât (Leviticul 4:4, 15, 24; 5:8; 7:2).
Acelaşi lucru este adevărat în Noul Testament. Sângele lui Isus a trebuit să fie vărsat înainte să se poată face mijlocirea cu el pentru că „fără vărsare de sânge nu este iertare” de păcate (Evrei 9:22). Mijlocirea cu acest sânge, făcută de Mijlocitorul nostru ceresc, este cea care îl iartă, de fapt, pe păcătos (1 Ioan 2:1).
La fel de important este faptul că sângele lui Isus nu are doar scopul de a ierta, oricât de esenţială este, în mod clar, această funcţie a sa (Efeseni 1:7; Coloseni 1:14). Noul Testament arată clar că sângele lui Isus îl şi sfinţeşte pe creştin (Evrei 10:29; 13:12,20-21). Fără această lucrare de sfinţire, asistată de Duhul Sfânt, crucea nu foloseşte la nimic. În cuvintele lui Ellen White:
„Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic.”[8]
Într-un alt citat ea scrie că „mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din sanctuarul de sus, este tot atât de importantă, pentru planul de mântuire, ca moartea Sa pe cruce”[9]. În acelaşi context, ea scrie despre cerinţa imperativă a biruinţei asupra păcatului şi cum mijlocirea lui Hristos în cer face posibilă această biruinţă:
„Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru a pune stăpânire pe întreaga minte și el știe că, dacă aceste defecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea el caută fără încetare să-i amăgească pe urmașii lui Hristos cu sofisticăria lui fatală că este imposibil pentru ei să biruiască. Dar Isus mijlocește în favoarea lor cu mâinile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit și declară tuturor acelora care Îl urmează: «Harul Meu îți este de ajuns» (2 Corinteni 12: 9). «Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară» (Matei 11, 29.30). Nimeni, deci, să nu socotească defectele sale ca fiind de nevindecat. Dumnezeu va da credință și har pentru a le învinge.”[10]
Când studiem felul în care Ellen White foloseşte cuvântul „ispăşire”, trebuie să avem în minte principiul pe care l-am citat de câteva ori din scrierile ei, că „același cuvânt are semnificații diferite și nu există câte un singur cuvânt pentru fiecare idee distinctă”[11]. Când vorbeşte despre o ispăşire finalizată la cruce, aşa cum se întâmplă de câteva ori[12], ea foloseşte cuvântul „ispăşire” ca sinonim pentru jertfă. În ciuda a ceea ce unii au susţinut, adventiştii de ziua a şaptea nu au avut niciodată vreun dubiu cu privire la caracterul complet al jertfei lui Hristos pe cruce. (Când aţi văzut ultima dată un adventist aducând ca jertfă un miel?)
În alte citate, Ellen White confirmă învăţătura Bibliei că ispăşirea include mijlocirea preoţească şi că desăvârșirea caracterului pe pământ este făcută posibilă prin lucrarea din cer a Domnului nostru:
„Acum, când marele nostru preot face ispășire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârșiți în Hristos.”[13]
„Acum, Hristos este în sanctuarul ceresc. Ce face acolo? Face ispăşire pentru noi, curăţind sanctuarul de păcatele poporului. De aceea, trebuie să intrăm prin credinţă împreună cu El în sanctuar, trebuie să începem lucrarea în sanctuarul sufletelor noastre. Trebuie să ne curăţim de orice întinăciune. Trebuie să ne curăţim «de orice întinăciune a cărnii şi a spiritului, ducându-ne sfinţirea până la capăt, în temere de Dumnezeu».”[14]
„Isus este Marele nostru Preot în Cer. Ce lucrare îndeplinește El? El mijlocește și face ispășire pentru poporul Său, care crede în El.”[15]
„Astăzi, El [Hristos] face ispăşire pentru noi înaintea Tatălui. «Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit.» Arătând palmele mâinilor Sale, străpunse prin mânia şi prejudecata oamenilor răi, El spune despre noi: «V-am săpat în palmele Mele» (Isaia 49:16).”[16]
„Acum Mântuitorul nostru este Mijlocitorul nostru, făcând ispăşire pentru noi înaintea Tatălui.”[17]
„Noi trăim în marea Zi antitipică a ispăşirii. Isus este acum în Sanctuarul ceresc, făcând ispăşire pentru păcatele norodului.”[18]
„Când Hristos, Mijlocitorul, a rupt legăturile mormântului şi S-a înălţat pentru a lucra pentru om, El a intrat prima dată în sfânta unde, în virtutea jertfei Sale, a adus sacrificiul pentru păcatele oamenilor. Prin mijlociri şi cereri, El a prezentat înaintea lui Dumnezeu rugăciunile, pocăinţa şi credinţa poporului Său, curăţite de tămâia propriilor Sale merite. El a intrat apoi în sfânta sfintelor, pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului şi pentru a curăţi sanctuarul. Lucrarea lui de mare preot întregeşte planul divin de mântuire, realizând ispăşirea finală pentru păcat.”[19]
„Fiul divino-uman al lui Dumnezeu stă acum înaintea Tatălui, pledând în favoarea noastră şi făcând ispăşire pentru fărădelegile noastre.”[20]
„Hristos S-a arătat în trup, sângele Lui a fost vărsat – jertfă desăvârşită pentru păcatele lumii. Acum, Mijlocitorul nostru stă înaintea tronului de milă şi face ispăşire pentru poporul Său.”[21]
„De ce ne plângem de nori şi întuneric, când este deschisă o uşă a milei, iar Isus este implicat într-o lucrarea specială pentru noi, făcând ispăşire pentru noi şi prezentând numele noastre înaintea Tatălui?”[22]
„Lucrătorii lui Dumnezeu nu trebuie să se mulţumească să rămână în neştiinţă cu privire la lucrurile adânci ale Cuvântului Său. Mulţi nu fac niciun progres în a obţine cunoştinţe. Ei sunt slujitori indolenţi, care nu realizează importanţa adevărului pentru timpul acesta. (…) Ei nu caută să ajungă în armonie cu lucrarea lui Hristos din sanctuarul ceresc, unde El face ispăşire pentru poporul Său.”[23]
„Hristos ca mare preot, făcând o ispăşire desăvârşită pentru păcat, stă singur în majestatea şi slava divină. Alţi mari preoţi erau doar tipuri, dar când El S-a arătat, necesitatea serviciului lor a dispărut. «Dar El, pentru că rămâne în veac, are o preoţie care nu se poate schimba. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce vin la Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să facă mijlocire pentru ei.»”[24]
Citatele lui Ellen White de mai sus sunt în contrast clar cu afirmaţiile formulate recent de criticii teologiei ultimei generaţii, care insistă că „nu este cazul ca Isus să facă mijlocire suplimentară ca mijlocitor şi mare preot al nostru, aşa cum susţinătorii TUG (teologiei ultimei generaţii) pretind”[25], că „Hristos a asigurat o ispăşire completă, odată pentru totdeauna pentru noi la cruce”[26] şi că „Calvarul este singurul loc în care ispăşirea s-a realizat de fapt”[27]. Citatele inspirate anterioare arată clar, în armonie cu ceea ce am văzut chiar din Scriptură (Leviticul 4:16-20; 25-26, 30-31, 34-35; 5:9-10; 7:1-7), că ispăşirea este, de asemenea, „realizată, de fapt,” prin lucrarea lui Hristos în sanctuarul de sus.
Teologii se delectează cu paradoxuri, atunci când conversează energic în jurul meselor de la colegii sau universităţi. Dar în gândurile muritorilor de rând, fără a menţiona experienţele practice ale vieţii, gândirea paradoxală are o utilitate foarte limitată. Criticii recenţi ai TUG au încercat să rezolve conflictul dintre insistenţa lor asupra ispăşirii finalizate la cruce şi citatele lui Ellen White precum cele expuse anterior, spunând că ispăşirea făcută de Isus la cruce a fost „completă, dar nu terminată”[28].
Omului obişnuit, de rând – fără a-l mai aduce în discuţie pe omul raţional de pe stradă – acest fel de discurs pare circular, ba chiar neserios. (Imaginaţi-vă că aş tunde iarba unui prieten şi i-aş spune apoi că treaba mea a fost „completă, dar nu terminată”.) Am face mult mai bine ca în studiul nostru asupra Cuvântului lui Dumnezeu să rămânem simplu la principiile inspirate de interpretare – cum este cel al lui Ellen White despre semnificaţiile diferite ale limbajului inspirat[29] – şi să permitem ca armonia dintre Scriptură şi Ellen White să ne călăuzească concluziile.
În timp ce procesul ispăşirii biblice nu s-a finalizat la cruce, moartea lui Isus pe Calvar a realizat mai mult decât finalizarea jertfei. Scrierile inspirate vorbesc despre cel puţin patru realizări principale în ce priveşte evenimentul de la cruce:
„Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuşi, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui, fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii, pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.” (Evrei 9:25-26)
Acest sacrificiu a fost, de fapt, pentru întreaga lume, aşa cum apostolul Ioan arată cu claritate:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)
„El (Hristos) este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2)
Deja am analizat un număr de citate ale lui Ellen White care vorbesc despre jertfa completă a lui Hristos, pentru care ea uneori foloseşte cuvântul „ispăşire”[30]. Alte citate confirmă, de asemenea, caracterul complet al jertfei lui Isus:
„Întrucât jertfa adusă în favoarea noastră a fost completă, și refacerea noastră din întinarea păcatului trebuie să fie completă.”[31]
„Moartea Lui pe crucea Calvarului a fost punctul culminant al umilirii Sale. Lucrarea Lui ca răscumpărător este dincolo de puterea noastră finită de a înţelege. Doar cei care au murit faţă de eu, ale căror vieţi sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu, pot avea o înţelegere a caracterului complet al sacrificiului făcut pentru a salva rasa căzută.”[32]
„Jertfa lui Hristos este suficientă; El I-a adus lui Dumnezeu un sacrificiu deplin, eficace; efortul omenesc fără meritul lui Hristos este lipsit de valoare.”[33]
„Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. Se oglindește în fiecare izvor de apă. Toate acestea le-a spus Isus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care strălucește de la serviciul de împărtășire din camera de sus sfințește hrana pentru viața noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului și fiecare masă e un act sfânt.”[34]
„Acum prinţul lumii acesteia este aruncat afară.” (Ioan 12:31, KJV)
Prin viaţa şi moartea Sa de biruinţă, Isus a recuperat stăpânirea pe care Adam a pierdut-o în favoarea lui Satana în Eden. Faptul că Satana, după Eden, a fost reprezentantul oficial al acestei planete în locul lui Adam este confirmat de povestea lui Iov din Vechiul Testament (Iov 1:6; 2:1). Ellen White explică după cum urmează:
„La crearea sa, Adam a fost așezat ca stăpân peste pământ. Dar, prin cedarea în fața ispitei, el a fost adus sub puterea lui Satana. «Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit» (2 Petru 2:19). Când omul a devenit robul lui Satana, stăpânirea pe care o avea a trecut la învingătorul său. În acest fel, Satana a devenit «dumnezeul lumii acesteia» (2 Corinteni 4:4). El a uzurpat stăpânirea asupra pământului, care la început i-a fost dată lui Adam. Dar Hristos, prin sacrificiul Său, a plătit pedeapsa păcatului și nu numai că îl va răscumpăra pe om, ci va recâștiga și stăpânirea pierdută.”[35]
„Atât pentru îngeri, cât și pentru lumile necăzute în păcat, strigătul «S-a sfârșit» a avut o profundă semnificație. Pentru ei, ca și pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtășesc din roadele biruinței lui Hristos.
Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveșmântat în așa fel în înșelăciune, încât chiar ființele cerești n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui.”[36]
„Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el (Satana) se dezrădăcinase din simpatiile ființelor cerești. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curțile cerești și înaintea lor să-i acuze pe frații lui Hristos că sunt îmbrăcați în hainele întunecate și murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana și lumea cerească a fost ruptă.”[37]
Aşadar, în conformitate cu mărturia inspirată, este corect să spunem că anumite aspecte ale planului de mântuire au fost finalizate la cruce. Dar procesul ispăşirii nu este unul dintre ele, nici îndreptăţirea sau mântuirea fiinţelor omeneşti. Ellen White vorbeşte într-unul dintre citatele de mai sus despre cum, la Calvar, „marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită”[38].
În lumina dovezilor pe care le-am văzut din pana inspirată, este clar că „răscumpărarea” despre care vorbeşte este recuperarea stăpânirii acestei lumi de la Satana, care a fost pierdută de la început de Adam[39]. Dar cuvântul „răscumpărare” aşa cum este folosit de Ellen White cu privire la Calvar nu se referă la realizarea ispăşirii, la iertarea involuntară sau la salvarea întregii familii omeneşti, aşa cum s-a susţinut de către unii.
Când analizăm în ansamblu mărturia scrierilor inspirate, devine clar că strigătul „S-a sfârşit” (Ioan 19:30) de la Calvar priveşte finalizarea doar a unui aspect al procesului de mântuire (sau ispăşire), după el urmând altele. Potrivit penei inspirate, în cel puţin două ocazii subsecvente din istoria mântuirii, această declaraţie va mai fi auzită. O astfel de ocazie va fi la încheierea perioadei de probă a omului, aşa cum este evidenţiat în următoarele citate:
„Căutăm noi plinătatea Lui, înaintând spre ţinta pusă înaintea noastră – desăvârşirea caracterului Său? Când poporul Domnului va ajunge la această ţintă, ei vor fi sigilaţi pe frunţile lor. Umpluţi cu Duhul Său, ei vor fi compleţi în Hristos, iar îngerul raportor va declara «S-a isprăvit».”[40]
„Când se încheie solia îngerului al treilea, mila nu mai mijlocește pentru locuitorii vinovați ai pământului. (…) Atunci Isus Își încetează mijlocirea în sanctuarul de sus. El Își ridică mâinile și cu un glas puternic spune: «S-a sfârșit», și toată oastea îngerească își scoate coroanele când El face acest anunț solemn: «Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe!» (Apocalipsa 22:11).”[41]
Din nou, când cea de-a şaptea plagă este vărsată şi Isus este aproape să vină, va ieşi „din Templu, din scaunul de domnie un glas tare, zicând: «S-a isprăvit»” (Apocalipsa 16:17). Ellen White face o descriere şi mai sugestivă a acestui moment în Tragedia veacurilor, unde scrie:
„Totul în natură pare că și-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori întunecoși și grei se ridică și se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor dezlănțuite este un spațiu luminat de o slavă de nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: «S-a isprăvit» (Apocalipsa 16:17).”[42]
Da, unele pietre de hotar foarte importante în procesul de mântuire au fost finalizate la Calvar. Dar nu toate.
Teologia ultimei generaţii a fost criticată recent pentru că învaţă că „această curăţire (a sanctuarului) din cer este legată de curăţirea credincioşilor de pe pământ”[43]. Aceste persoane pretind că „curăţirea sanctuarului nu se concentrează asupra lucrării noastre”[44]. Însă această pretenţie este contrazisă direct de Scriptură şi scrierile lui Ellen White. Vorbind despre Ziua Ispăşirii din vechime, cartea Leviticul declară:
„Căci în ziua aceasta preotul va face ispăşire pentru voi, să vă cureţe, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.” (Leviticul 16:30, KJV)
Într-un alt loc din Leviticul, citim despre datoria poporului lui Dumnezeu de-a lungul acestei zile importante şi cât de imperativ era pentru ei să participe la demersul spiritual descris aici:
„În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi Ziua Ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele (…) Oricine nu se va smeri în ziua aceea va fi nimicit din poporul lui.” (Leviticul 23:27.29).
Despre aceasta este vorba în etapa a V-a din procesul ispăşirii, aşa cum am subliniat la începutul acestui articol. În Ziua antitipică a ispăşiri care se desfăşoară acum, cărţile din ceruri sunt deschise şi înregistrările de acolo sunt examinate (Daniel 7:9-14), în scopul de a decide cine din poporul numit al lui Dumnezeu va avea numele păstrat acolo (Daniel 12:1). În cartea Apocalipsa, sunt clare condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca numele sfinţilor să rămână în cartea vieţii:
„Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apocalipsa 3:5)
Scenele prezentate în Daniel 7 şi 12, cu acele cărţi deschise şi cercetarea din ceruri a vieţilor în desfăşurare ale celor care se declară creştini, sunt amintite scurt în versetul de mai sus din Apocalipsa. În Ziua Ispăşirii din vechime (Leviticul 16:30; 23:28-30), smerirea sufletului şi curăţirea de păcat – biruinţa despre care Isus vorbeşte în Apocalipsa 3:3 – alcătuiesc o parte esenţială a procesului ispăşirii antitipice.
Scrierile lui Ellen White dezvoltă suplimentar această etapă a ispăşirii, descriind datoriile poporului lui Dumnezeu din timpul sfârşitului pe parcursul zilei antitipice a ispăşirii, care evocă sfaturile din vechime privitoare la lucrarea spirituală necesar a fi realizată în acest timp crucial:
„În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor.”[45]
„Hristos şi îngerii lucrează în inimile copiilor oamenilor. Biserica de sus, unită cu biserica de jos luptă lupta cea bună pe pământ. Aici pe pământ trebuie să aibă loc curăţirea sufletului, în armonie cu curăţirea sanctuarului ceresc de către Hristos.”[46]
„Hristos curăţă sanctuarul ceresc de păcatele poporului şi este lucrarea tuturor celor care lucrează împreună cu Dumnezeu să cureţe sanctuarul sufletului de tot ce este ofensator pentru El.”[47]
„Suntem în Ziua Ispăşirii şi trebuie să lucrăm în armonie cu lucrarea lui Hristos de curăţare a sanctuarului de păcatele poporului. Niciunul dintre cei care îşi doresc să fie găsiţi cu haina de nuntă să nu opună rezistenţă Domnului, în lucrarea Sa. Aşa cum este El, aşa trebuie să fie şi urmaşii Lui în această lume. Trebuie să punem acum înaintea poporului lucrarea pe care prin credinţă o vedem realizată de marele nostru preot în sanctuarul ceresc. Cei care nu iau parte cu Isus în această lucrare din curţile cereşti, care nu-şi curăţesc templul sufletului de orice întinăciune, dar care se angajează în activităţi care nu sunt în armonie cu această lucrare, se alătură duşmanului lui Dumnezeu şi al omului în îndepărtarea minţilor de la adevărul şi lucrarea pentru aceste zile.”[48]
Vom analiza acest lucru mai detaliat în articolele care vor privi avertismentele date de caracterul lui Dumnezeu pentru credincioşii din ultima generaţie a istoriei omeneşti.
Dar, ispăşirea nu se încheie nici cu îndepărtarea prin puterea divină a păcatului din vieţile poporului lui Dumnezeu. O altă etapă, cea finală, este necesar a fi parcursă. În serviciul tipic, acest act final al ispăşirii era realizat de ţapul de trimis, care îl reprezintă pe Satana:
„Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l ofere ca jertfă pentru păcat. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru a fi ţapul de trimis să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustie.” (Leviticul 16:9-10, KJV).
Observaţi că ambii ţapi fac o ispăşire – ţapul de trimis, ca şi ţapul pentru Domnul. Aceasta nu îl face pe Satana purtătorul nostru de păcate, aşa cum unii au susţinut, ci înseamnă că până când răul şi cel de la care a pornit nu sunt îndepărtaţi deplin din universul lui Dumnezeu, procesul ispăşirii – ca împăcare deplină între Dumnezeu şi creaturile Sale – nu poate fi terminat. Satana, ţapul de trimis antitipic, nu va fi desigur trimis în pustie decât în timpul celor 1000 de ani, când el şi îngerii săi căzuţi vor fi închişi pe pământul pustiu[49]. La sfârşitul acestei perioade, Satana şi urmaşii lui vor fi, în final, distruşi. Atunci şi doar atunci, procesul ispăşirii – împăcării – va fi cu adevărat complet între Dumnezeu şi umanitate.
Criticii teologiei ultimei generaţii au afirmat recent că „învăţătura oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea cu privire la ispăşire este diferită de ceea ce TUG propune”[50]. Dar nu este așa. Punctele fundamentale de credinţă ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea îmbrăţişează ispăşirea în mai multe etape ca fiind învăţată de Biblie şi scrierile lui Ellen White. Punctul fundamental de credinţă nr. 9 declară după cum urmează:
„În viaţa Domnului Hristos de ascultare desăvârşită de voinţa lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a oferit singurul mijloc de ispăşire pentru păcatul omenirii, astfel încât aceia care, prin credinţă, primesc această ispăşire să poată avea viaţa veşnică şi întregul univers creat să poată înţelege mai bine sfânta şi infinita iubire a Creatorului. Această ispăşire desăvârşită justifică dreptatea legii lui Dumnezeu şi bunătatea caracterului Său, întrucât ea deopotrivă condamnă păcatul nostru şi oferă soluţie pentru iertarea noastră. Moartea lui Hristos este înlocuitoare şi ispăşitoare, aducând împăcare şi transformare.”[51]
Observaţi că „mijlocul de ispăşire” descris aici include învierea lui Hristos, dar şi viaţa Sa pământească şi moartea Sa, ducând direct la următoarea etapă a ispăşirii formulată într-un alt punct fundamental de credinţă pe care îl vom cita imediat. În acest fel, „ispăşirea desăvârşită”, descrisă în acest citat, nu se sfârşeşte la cruce. Mai mult, moartea lui Hristos este prezentată în acest citat ca „înlocuitoare şi ispăşitoare, care aduce împăcare şi transformare”. Evident, acest proces trece dincolo de Calvar, din moment ce transformarea vieţilor făcută posibilă de cruce s-a tot întâmplat de atunci încolo. La fel ca Scriptura, declaraţia oficială de credinţă a bisericii noastre afirmă că crucea face posibilă nu doar iertarea (Efeseni 1:7; Coloseni 1:14), ci şi sfinţirea şi desăvârşirea credincioşilor (Evrei 10:29; 13:12, 20-21).
Punctul fundamental de credinţă nr. 24 reia de unde nr. 9 ne-a lăsat, afirmând ispăşirea continuă a lui Hristos din sanctuarul ceresc:
„În anul 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de zile, El (Hristos) a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare, care a fost prezentată simbolic prin lucrarea marelui-preot în locul preasfânt al sanctuarului de pe pământ.”[52]
Observaţi că punctul nostru fundamental de credinţă afirmă că lucrarea de ispăşire a lui Isus continuă după cruce.
Toţi participanţii în controversa prezentă sunt de acord că jertfa lui Isus pe cruce este o parte indispensabilă a procesului ispăşirii şi că poate fi în mod corect numită ispăşitoare. Dar criticii TUG greşesc în a insista că înfăptuirea ispăşirii a încetat la cruce şi ceea ce li se atribuie creştinilor azi sunt doar beneficiile acestei ispăşiri presupus finalizată. Aceasta însă nu este nici ce susţin învăţăturile scrierilor inspirate, nici punctele fundamentale de doctrină ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Jerftă finalizată, da. Ispăşire finalizată, nu.
Următorul articol al acestei serii va purta titlul „Este posibilă ascultarea fără păcat?”
Vezi toate articolele din serie.
Note de subsol:
[1] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 6 (în engl. p. 20).
[2] Adelina Alexe, „Last Generation Theology, Part 13: Biblical Perspectives: Final Thoughts”, 19 iulie 2019.
[3] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 821.
[4] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 467.
[5] Ellen White, Credinţa şi faptele, pp. 53-54.
[6] Ellen White, Signs of the Times, 20 ianuarie 1881.
[7] Ellen White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 239.
[8] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 671.
[9] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 489.
[10] Ibidem.
[11] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 6 (în engl. p. 20).
[12] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 6, p. 364; That I May Know Him, p. 73; Review and Herald, 1 iulie 1890; 11 septembrie 1890; 24 septembrie 1901; Signs of the Times, 28 iunie 1899; 16 august 1899.
[13] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 623.
[14] Ellen White, Materialele 1888, vol. 1, p. 127.
[15] Ellen White, Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, p. 37.
[16] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7A, p. 481; a se vedea şi Sermons and Talks, vol. 2, p. 112.
[17] Ellen White, Hristos biruitorul, p. 288.
[18] Ellen White, From the Heart, p. 265.
[19] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 10, p. 157.
[20] Ellen White, Sermons and Talks, vol. 2, p. 222.
[21] Ellen White, Review and Herald, 6 mai 1884.
[22] Idem, 24 noiembrie 1885.
[23] Idem, 8 aprilie 1890.
[24] Idem, 17 martie 1903.
[25] Jiří Moskala şi John C. Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 201; a se vedea şi pp. 203, 277.
[26] Idem, p. 277.
[27] Idem, p. 194.
[28] Idem, pp. 192, 193, 203, 205, 207, 210-211, 277; a se vedea şi Martin F. Hanna, Darius W. Jankewicz şi John W. Reeve (ed.), Salvation: Contours of Adventist Soteriology (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 2018), pp. 221-222.
[29] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 6 (în engl. p. 20).
[30] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 6, p. 364; That I May Know Him, p. 73; Review and Herald, 1 iulie 1890; 11 septembrie 1890; 24 septembrie 1901; Signs of the Times, 28 iunie 1899; 16 august 1899.
[31] Ellen White, Divina vindecare, p. 451.
[32] Ellen White, This Day With God, p. 270.
[33] Ellen White, Review and Herald, 19 august 1890.
[34] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 660; a se vedea şi Patriarhi şi profeţi, p. 66; Credinţa şi faptele, pp. 21, 22; SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 951.
[35] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 67.
[36] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 758.
[37] Idem, p. 761.
[38] Idem, p. 758.
[39] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 67.
[40] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1118.
[41] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 613; a se vedea şi Scrieri timpurii, pp. 279-280; Review and Herald, 1 ianuarie 1889.
[42] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 636.
[43] Moskala şi Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation, pp. 190, 191.
[44] Idem, p. 193.
[45] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425.
[46] Ellen White, Maranatha, p. 249.
[47] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 11, p. 55.
[48] Ellen White, Review and Herald, 21 ianuarie 1890.
[49] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 658.
[50] Moskala şi Peckham (ed.), God’s Character and the Last Generation, p. 195.
[51] Manualul bisericii, ediţia 2016, p. 211.
[52] Idem, p. 211.
Paul Bucur:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Filip Balt:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Paul Bucur:
a comentat la: De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? - partea 1