Pledoarie pentru TUG – vii. Ascultarea fără păcat şi ultima generaţie

După cum am observant în ultimul articol, o pretenţie populară printre oponenţii teologiei ultimei generaţii (TUG) este că această construcție doctrinală se bazează mai degrabă pe Ellen White, decât pe Biblie. În punctul acesta ar trebui să fie deja clar că, deşi scrierile lui Ellen White susţin cu tărie această teologie, dovezi biblice substanţiale, regăsite în ambele Testamente, stau la baza ei. Însă mult mai mult din ceea ce Biblia prezintă pe acest subiect urmează să fie analizat.

Acest articol va continua discuţia noastră pe subiectul ascultării fără păcat, în special despre cum se aplică acelor creştini care vor fi în viaţă în momentele finale ale istoriei pământului.

Principiul secerişului şi „taina lui Dumnezeu”

Isus a vorbit despre procesul dezvoltării caracterului în legătură cu a doua venire, într-o parabolă pe care o găsim în Evanghelia după Marcu:

„El a mai zis: «Împărăția  lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme, fie că se trezește, noapte și zi, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește de la sine: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu în spic. Când rodul este copt, omul pune îndată secera, pentru că a venit vremea secerișului.»” (Marcu 4:26-29).

Observaţi cum pregătirea pentru seceriş este un proces, nu ceva ce se întâmplă deodată. Orice fermier sau grădinar înţelege că nu seceri până când nu s-a copt. Secerișul are loc când „este coaptă roada”, nu înainte.

Apostolul Iacov vorbeşte despre faptul că timpul celei de-a doua veniri se poate compara cu fermierul care aşteaptă secerişul copt:

„Fiți deci îndelung răbdători, fraților, până la venirea Domnului! Iată, plugarul așteaptă rodul scump al pământului și este îndelung răbdător până primește ploaie timpurie și târzie. Fiți și voi îndelung răbdători, întăriți-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape!” (Iacov 5:7-8).

Apostolul Ioan a înţeles acest principiu şi îl aduce în atenţie în cartea Apocalipsa. În capitolul 7 al acestei cărţi, vedem cum lipsa de pregătire spirituală a poporului lui Dumnezeu este responsabilă pentru reţinerea ultimei faze a crizei finale, şi astfel a întoarcerii lui Isus:

„După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Și am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui și care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare către cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul și marea, zicând: «Nu vătămați nici pământul, nici marea, nici copacii până nu punem pecetea pe frunteaslujitorilor Dumnezeului nostru!»” (Apocalipsa 7:1-3).

Într-un alt loc din Scriptură, ilustrarea sigilării este legată de prezenţa Duhului Sfânt în inimă drept garanţie sau zălog al lucrării Sale în noi (a se vedea 2 Corinteni 1:22; Efeseni 1:13; 4:30). Am citit, de asemenea, că prezenţa în interior a Duhului ne permite să fim „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:19). Nu e de mirare că Ellen White declară, în contexul pregătirii pentru sigilarea finală:

„Cei care primesc sigiliul viului Dumnezeu și sunt protejați în vremea strâmtorării trebuie să reflecte pe deplin chipul lui Isus.”[1]

În Apocalipsa 10, versetul 7, citim „că, în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbiță, se va împlini taina lui Dumnezeu”. Următorul capitol ne informează că sunarea din trâmbiţa celui de-al şaptelea înger are loc atunci când „împărățiile acestei lumi au devenit ale Domnului nostru și ale Cristosului său” (Apocalipsa 11:15 – KJV). Cu alte cuvinte, sunarea din trâmbiţa celui de-al şaptelea înger are loc când Isus este pe punctul de a veni înapoi. În timpul acela, se declară că „se va împlini taina lui Dumnezeu” (Apocalipsa 10:7).

Limbajul din Apocalipsa 10:7 este foarte similar celui din Daniel 2:44, care vorbeşte despre timpul în care vor domni cele zece puteri care au cucerit Roma imperială:

„Dar, în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată (…).” (Daniel 2:44)

Cu alte cuvinte, aceste versete vorbesc despre o perioadă de timp, nu despre un moment în timp. În ambele cazuri, privim la un proces, nu la un eveniment instantaneu.

Cum defineşte Noul Testament „taina lui Dumnezeu” care se va sfârşi înainte ca Isus să vină (Apocalipsa 10:7)?

„Taina ținută ascunsă de veacuri și de generații, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a vrut să le descopere care este bogăția slavei acestei taine între neamuri, anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om cu toată înțelepciunea ca să-i înfățișăm pe toți oamenii desăvârșiți în Hristos [Isus]. Pentru aceasta mă trudesc și mă lupt după lucrarea Lui, care se manifestă prin mine cu putere.” (Coloseni 1:26-29).

Trei puncte se desprind din acest pasaj:

  1. Taina lui Dumnezeu, despre care apostolul vorbeşte este „Hristos în voi, nădejdea slavei”.
  2. Versetul 29 arată clar că aceasta se referă la lucrarea lui Hristos în cel credincios, nu doar între credincioşi, cum au pretins unii.
  3. Slujba de a prezenta pe fiecare om „desăvârşit în Hristos Isus” nu se referă la simpla declarare a neprihănirii, în timp ce oamenii continuă să păcătuiască. Aceasta este clar, din nou, din versetul 29, în care Pavel spune că el lucrează pentru ţinta desăvârşirii în Hristos: „mă lupt” – în cuvintele lui – „după lucrarea puterii Lui, care se manifestă prin mine cu putere”.

Lucrarea descrisă în Coloseni 1:29 este clar ceva adiţional, pe lângă lucrarea lui Pavel pentru alţii. După ce vorbeşte despre această ţintă, de a înfăţişa pe orice om desăvârşit în Hristos Isus (versetul 28), el spune „iată la ce lucrez eu” (versetul 29 – VDC). Cu alte cuvinte, lucrarea despre care el vorbeşte în versetul 28 este diferită de lucrarea despre care vorbeşte în versetul 29. În versetul 28 vorbeşte despre lucrarea lui pentru alţii. În versetul 29 vorbeşte despre lupta lui personală, prin puterea lui Dumnezeu, pentru un caracter desăvârşit.

Scriptura şi desăvârşirea sfinţilor de la sfârşitul timpului

Dumnezeu Şi-a dorit dintotdeauna ca poporul Său să fie curat, ascultător şi deplin victorios asupra păcatului. Ultima generaţie a istoriei acestui pământ nu este prima care să fie chemată la această experienţă. Este, oricum, prima generaţie care vă trăi în fapt această experienţă, prin harul şi puterea Domnului Isus Hristos. Toate făgăduinţele către cele şapte biserici din Apocalipsa sunt date celor ce vor birui (Apocalipsa 2:7, 11, 17, 26; 3:5, 12, 21). Dar doar bisericii din Laodiceea, ultima dintre ele, îi este data făgăduinţa unei biruinţe asemănătoare cu a lui Isus:

„Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe tronul Meu, după cum și Eu am biruit și am stat cu Tatăl Meu pe tronul Lui.” (Apocalipsa 3:21).

Am început să vedem că aceasta este taina lui Dumnezeu despre care cartea Apocalipsa spune că va fi sfârşită în zilele celui de-al şaptelea înger, când acesta va începe să sune din trâmbiţă. Când taina aceasta este în final descoperită (Apocalipsa 10:7), „împărățiile acestei lumi au devenit ale Domnului nostru și ale Cristosului său; și el va domni pentru totdeauna și întotdeauna” (Apocalipsa 11:15 – KJV).

Punând la un loc toate aceste versete biblice, devine clar că, în final, eşecul poporului lui Dumnezeu de a descoperi deplin în vieţilor lor caracterul glorios al Domnului şi Mântuitorului lor, este responsabil pentru întârzierea venirii lui Isus.

Întorcându-ne la ideea secerişului, descoperim că după proclamarea soliei celor trei îngeri din Apocalipsa 14, secerişul de pe pământ – care nu este copt în primele versete ale capitolului 7 – este deplin copt acum:

„Apoi m-am uitat, și iată un nor alb; și pe nor stătea Cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuțită. Și un alt înger a ieșit din Templu și a strigat cu glas tare Celui ce stătea pe nor: «Trimite-ți secera și seceră, pentru că a venit ceasul să seceri și secerișul pământului este copt!» Atunci, Cel ce stătea pe nor Și-a aruncat secera pe pământ. Și pământul a fost secerat.” (Apocalipsa 14:14-16).

Ce înseamnă că secerişul este copt? Alte pasaje biblice ne ajută să înţelegem. Noul Testament accentuează în mod repetat sfinţirea deplină din partea creştinului ca o condiţie prealabilă revenirii Domnului nostru:

„Și însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească complet; și întregul vostru duh și suflet și trup, să fie păstrate ireproșabile până la venirea Domnului nostru Isus Cristos.” (1 Tesaloniceni 5:23 – KJV).

„Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri și urmărește dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea! Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori! Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viață tuturor lucrurilor, și înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, să păzești porunca fără prihană, fără cusur, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos (…).” (1 Timotei 6:11-14).

„Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o vorbire sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi lucrurile se vor topi de căldura focului? (…) De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2 Petru 3:11-12, 14 – VDC).

Sintagma „fără prihană”, folosită în două dintre pasajele de mai sus, este în mod deosebit demnă de atenţie, pentru că această sintagmă este folosită în alt loc din Noul Testament pentru a descrie caracterul fără păcat al lui Isus (1 Petru 1:19). Fără îndoială, conform acestor versete, Dumnezeu cere poporului Său să copieze în vieţile lor practice, ascultarea fără păcat regăsită în viaţa Domnului nostru.

Unii ar vrea să credem că termenul „grăbind” (engl. – hasting) din 2 Petru 3, nu înseamnă a face ca venirea lui Isus să aibă loc mai curând. Mai degrabă, ne spun ei, înseamnă doar să privim cu nerăbdare venirea Sa[2]. Cu toate acestea, termenul tradus cu „grăbind” în 2 Petru 3:12 este acelaşi cuvânt (în diferite forme) regăsit în numeroase pasaje nou testamentare – în Luca 19:5, 6, de exemplu, unde Isus îl invită pe Zacheu să se dea jos „degrabă” din copac; în Faptele apostolilor 20:16, unde apostolul Pavel se „grăbea” să ajungă la Ierusalim în ziua Rusaliilor; şi în Faptele apostolilor 22:18, unde Pavel aminteşte avertizarea Domnului de la începtul lucrării sale, de a „se grăbi” și a ieși din Ierusalim. Fără îndoială, acest cuvânt înseamnă a „grăbi” (engl. – hurry it up), nu doar a privi cu nerăbdare la ceva.

Aceasta explică de ce, cel puţin nouă traduceri moderne (n.tr. – în limba engleză) importante ale Bibliei oferă termenului din 2 Petru 3:12 o traducere identică – uneori, chiar mai puternică – faţă de ceea ce găsim în versiunea King James. Sintagma „grăbind venirea” (KJV) este redată ca „grăbind” de versiunea New King James (NKJV), versiunea Revised Standard (RVS), versiunea New Revised Standard (NRSV), versiunea English Standard (ESV) şi versiunea New American Standard Bible (NASB). Versiunea New International (NIV) foloseşte sintagma „accelerând venirea”, versiunea New English Bible (NEB) spune „lucrând ca să grăbim venirea”, traducerea New Living (NLT) spune „să urgentăm”, iar versiunea Today’s English (TEV, uneori numită Good News Bible) spune „faceţi tot ce puteţi pentru a o face să vină curând”.

Faptul că venirea lui Isus trebuie să fie grăbită de pregătirea spirituală a poporului Său este clar stabilit în acest pasaj. Alte pasaje sunt la fel de clare cu privire la natura pregătirii care este necesară din partea celor care Îl vor întâlni pe Domnul lor în pace:

„Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curățește, după cum El este curat.” (1 Ioan 3:2-3).

„Și în gura lor nu a fost găsită viclenie; fiindcă ei sunt ireproșabili înaintea tronului lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 14:5 – KJV).

Acest ultim verset, la fel ca multe altele din Apocalipsa, prezintă teme din Vechiul Testament. Versetul pare să fi fost luat direct de la profetul Ţefania:

„Rămăşiţele lui Israel nu vor mai săvârşi nelegiuire, nu vor mai spune minciuni şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare. Ci vor paşte şi se vor odihni şi nimeni nu-i va tulbura.” (Ţefania 3:13).

Din nou revenim la exemplul lui Isus, care ne-a arătat cum se face aceasta:

„Cristos a suferit pentru noi, lăsându-ne un exemplu, ca să urmați pașii lui. El, care nu a făcut păcat, nici nu a fost găsită viclenie în gura lui (…).” (1 Petru 2:21-22 – KJV; a se vedea şi Isaia 53:9).

Din nou, ne amintim mesajele lui Isus pentru cele şapte biserici din Apocalipsa (Apocalipsa 2:7, 11, 17, 26; 3:5, 12, 21) şi cum doar Laodiceea – ultima dintre cele şapte – are făgăduinţa unei experienţe a biruinţei, identică cu cea a Domnului nostru (Apocalipsa 3:21).

Citatul emblematic al lui Ellen White asupra TUG

În acest moment al seriei noastre, sunt sigur că unii au observant că un citat anume al lui Ellen White despre TUG nu a fost menţionat:

„Hristos așteaptă cu mult dor o manifestare a Sa în biserica Lui. Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârșit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi. Este privilegiul fiecărui creștin nu numai de a aștepta, ci și de a grăbi venirea Domnului Isus Hristos (2 Petru 3, 12).”[3]

Absenţa acestui citat de până acum din prezenta serie de articole este intenţionată, nu accidentală. Aceasta deoarece un număr de persoane din biserica contemporană pare să considere că acest pasaj este vârful de lance al TUG, presupunând, probabil, că dacă ar fi găsită o explicaţie pentru a neutraliza puterea acestui citat, această construcție teologică s-ar prăbuşi.[4] Cu referire la versetul de mai sus din 2 Petru (3:12) şi la citatul de mai sus al lui Ellen White, unii au susţinut că „un text biblic şi un citat-cheie al lui Ellen G. White sunt folosite pentru a dovedi că avem puterea de a decide care va fi timpul celei de-a doua veniri a lui Hristos”[5]. Un alt autor de acest fel, cu referire la pasajele de mai sus, afirmă că „înţelesul a ceea ce înseamnă să fii gata când Isus se întoarce trebuie să fie descoperit prin mai mult decât un text şi/sau un citat”[6].

Un alt autor mai recent, a ridicat pretenţii similare:

„Două declaraţii făcute de Ellen White par să suţină TUG: citatul ei din Tragedia veacurilor şi Scrieri timpurii potrivit căruia ultima generaţie de credincioşi de pe pământ va trece prin necazul de la timpul sfârşitului fără mijlocirea lui Hristos, şi declaraţia ei din Parabolele Domnului Hristos (p. 69) că atunci «când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârșit reprodus în poporul Său, El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi».”[7]

Dar sper că în acest moment este clar pentru cititor că mai mult de un text biblic şi un citat al lui Ellen White este răspunzător pentru stabilirea crezului că reproducerea caracterului lui Isus, prin puterea lui Isus, este atât cerinţa lui Dumnezeu pentru a ne întâlni în pace cu Domnul la întoarcerea Lui, cât şi mijlocul prin care venirea Sa este grăbită. Nu doar 2 Petru 3:12, dar și alte pasaje nou testamentare din studiul nostru confirmă că timpul celei de-a doua veniri este determinat de pregătirea, sau lipsa ei, din partea secerişului spiritual al pământului (Marcu 4:26-29; 1 Timotei 6:11-14; Iacov 5:7-8; Apocalipsa 7:1-3; 14:14-20).

Iar pasajul de mai sus din Parabolele Domnului Hristos nu este în niciun caz singura declaraţie a lui Ellen White care vorbeşte despre rolul nostru ca creştini în întârzierea sau grăbirea venirii lui Isus:

„Stă în puterea noastră să grăbim venirea Domnului, vestind lumii evanghelia. Noi nu trebuie numai să așteptăm, ci să și grăbim venirea zilei Domnului (2 Petru 3:12). Dacă biserica lui Hristos și-ar fi făcut lucrarea rânduită de Domnul, lumea ar fi fost deja avertizată, iar Domnul Isus ar fi venit pe pământ cu putere și slavă mare.”[8]

„Dar Isus a spus că, înainte de venirea Sa, «evanghelia  aceasta a Împărăției va  fi propovăduită în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile» (Matei 24:14). Împărăția Sa nu va veni până când vestea cea bună a harului Său nu va fi dusă pe tot pământul. Așadar, dacă ne predăm lui Dumnezeu și câștigăm suflete pentru El, grăbim venirea Împărăției Sale.”[9]

„Nimic nu dorește Mântuitorul așa de mult, cum doreşte agenţi care să prezinte lumii spiritul și caracterul Său. Nu există nimic de care lumea să aibă atâta nevoie, ca de manifestarea prin oameni a iubirii Mântuitorului. Întreg cerul așteaptă bărbați și femei prin care Dumnezeu să poată descoperi puterea creștinismului. (…) Este privilegiul fiecărui creștin nu numai să nădăjduiască, dar să și grăbească venirea Mântuitorului. Dacă biserica va îmbrăca haina neprihănirii lui Hristos, îndepărtându-se de la orice supunere față de lume, atunci înaintea ei stau zorile unei zile strălucite și glorioase. Făgăduința lui Dumnezeu făcută ei va sta nezdruncinată pentru veșnicie.”[10]

„Dumnezeu i-a încredințat poporului Său o lucrare de îndeplinit pe pământ. Solia îngerului al treilea trebuia să fie vestită, gândurile credincioșilor trebuiau să fie îndreptate spre Sanctuarul ceresc, unde Hristos a intrat ca să facă ispășire pentru poporul Său. Reforma sabatului trebuia să fie dusă mai departe. Spărtura din legea lui Dumnezeu trebuie să fie reparată. Solia trebuie să fie propovăduită cu glas tare, pentru ca toți locuitorii pământului să primească avertizarea. Cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să-și curețe sufletul prin ascultarea de adevăr și să fie pregătiți pentru a sta fără greșeală înaintea Lui, la venirea Sa. (…) Timp de patruzeci de ani, necredința, murmurarea și răzvrătirea i-au ținut pe cei din Israelul din vechime afară din Canaan. Aceleași păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. În niciuna dintre cele două situații, nu făgăduințele lui Dumnezeu au fost de vină. Necredința, spiritul lumesc, lipsa de consacrare și certurile care există între cei care se declară a fi poporul Domnului sunt motivele care ne-au ținut atât de mulți ani în lumea aceasta a păcatului și a necazului.”[11]

„Poate că, asemenea copiilor lui Israel, va mai trebui să rămânem încă mulți ani aici, în lumea aceasta, din cauza nesupunerii. Totuși, pentru numele lui Hristos, cei din poporul Său nu trebuie să adauge păcat peste păcat, considerându-L pe Dumnezeu responsabil pentru consecințele comportamentului lor greșit.”[12]

În lumina celor de mai sus, suntem uimiţi şi întristaţi să întâlnim afirmaţii precum cele care urmează din partea conducătorilor învăţaţi din adventismul contemporan:

„Ultima generaţie de credincioşi nu are nicio putere de a determina încheierea timpului de probă prin realizările lor. A finaliza marile probleme cosmice şi a încheia drama marii lupte sunt doar prerogativele lui Dumnezeu.”[13]

„În timp ce aşteptăm, să nu cădem într-o altă idee greşită, gândind că timpului celei de-a doua veniri depinde de atingerea vreunui standard de desăvârşire din partea noastră.”[14]

Asemenea afirmaţii ne constrâng să decidem pe cine vom crede: învăţaţi neinspiraţi – oricât de consacraţi şi sinceri ar putea fi – sau sfatul scris al lui Dumnezeu.

Mai multe citate ale lui Ellen White

Departe de a ne baza doar pe „două declaraţii ale lui Ellen White”[15], imperativul unei conduite fără păcat în timpul sfârşitului, afirmat de TUG, nu se bazează doar pe dovezile biblice substanţiale pe care le-am analizat, ci şi pe numeroase alte citate ale lui Ellen White. Următoarele sunt câteva exemple notabile:

„Aceia care vor trăi pe pământ atunci când mijlocrea lui Hristos din Sanctuarul de sus va înceta, vor trebui să stea în fața unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curățite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor. (…) Când această lucrare se va fi împlinit, urmașii lui Hristos vor fi gata pentru arătarea Sa.”[16]

„Acum, când Marele nostru Preot face ispășire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârșiți în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să Se supună puterii ispitei. (…) El păzise poruncile Tatălui Său și în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiți aceia care vor sta în timpul strâmtorării.”[17]

„Am văzut, de asemenea, că mulți nu își dau seama cum ar trebui să fie pentru a trăi înaintea Domnului fără un mare preot în Sanctuar, în timpul necazului celui mare. Cei care primesc sigiliul viului Dumnezeu și sunt protejați în vremea strâmtorării trebuie să reflecte pe deplin chipul lui Isus. (…) Am văzut că nimeni nu putea avea parte de «înviorare» (ploaia târzie), dacă nu obținea biruința asupra oricărei ispite, asupra mândriei, egoismului, iubirii de lume și oricărui cuvânt și acțiuni greșite.”[18]

„Aceia care se ridică la nivelul fiecărei cerinţe, care fac față cu succes fiecărui test şi biruiesc, oricare ar fi prețul, au dat atenție sfatului Martorului Credincios și vor primi ploaia târzie, și astfel vor fi corespunzători pentru a fi luați la cer.”[19]

(Dintr-un capitol intitulat „Rugaţi-vă pentru ploaia târzie”) „Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie reprodus desăvârșit în caracter. Noi trebuie să fim schimbați deplin în asemănare cu Hristos. (…). Fiecare trebuie să-și dea seama de propria lui nevoie. Inima trebuie să fie golită de orice întinare, şi curăţată pentru ca Duhul Sfânt să locuiască în ea.”[20]

„Doar celor care au rezistat ispitei în puterea Celui Atotputernic li se va permite să ia parte la proclamarea acesteia (solia celui de-al treilea înger) atunci când va fi dată cu un strigăt.”[21]

„Niciunul dintre noi nu va primi sigiliul lui Dumnezeu, atâta timp cât caracterele noastre au o zbârcitură sau o pată pe ele. Nouă ne este lăsată remedierea caracterelor noastre, curățirea templului sufletului de orice întinăciune. Atunci, ploaia târzie va cădea asupra noastră, așa cum ploaia timpurie a căzut asupra ucenicilor în Ziua Cincizecimii.”[22]

„Ce faceți, fraților, în timpul marii lucrări de pregătire? Aceia care se unesc cu lumea vor fi modelați de lume și pregătiți pentru semnul fiarei. Aceia care nu se încred în ei înșiși, care se umilesc înaintea lui Dumnezeu și își curăță sufletul prin ascultarea de adevăr sunt modelați de cer și pregătiți pentru sigiliul lui Dumnezeu pe frunțile lor. Când decretul va fi promulgat și sigiliul va fi pus, caracterul va rămâne pentru veșnicie curat și fără pată. Acum este timpul să ne pregătim. Sigiliul lui Dumnezeu nu va fi pus niciodată pe fruntea unui bărbat sau a unei femei necurate. El nu va fi pus pe fruntea unui bărbat sau a unei femei ambițioase sau care iubește ceea ce este lumesc. El nu va fi pus niciodată pe fruntea bărbaților și femeilor cu limba și inima înșelătoare. Toți cei care primesc sigiliul trebuie să fie fără pată înaintea lui Dumnezeu – candidați ai cerului.”[23]

„Ploaia târzie va veni, iar binecuvântarea lui Dumnezeu va umple fiecare suflet curățat de orice întinare. Lucrarea noastră pentru astăzi este să-I supunem sufletul lui Hristos, ca să fim pregătiți pentru timpul înviorării care vine de la fața Domnului nostru – pregătiți pentru botezul cu Duhul Sfânt.”[24]

„Fie ca Domnul să-Şi ajute poporul să cureţe templul sufletului de fiecare întinare şi să păstreze o legătură atât de strânsă cu El, încât să poată avea parte de ploaia târzie când va fi revărsată.”[25]

„Reînviorarea sau puterea lui Dumnezeu vine doar asupra acelora care s-au pregătit pentru aceasta, făcând lucrarea pe care Dumnezeu le-a poruncit să o facă, și anume să se curățe de orice întinăciune a cărnii și a duhului, desăvârșindu-și sfințirea în temere de Dumnezeu.”[26]

„Căutăm noi umplerea Sa, înaintând continuu spre ţinta pusă înaintea noastră – desăvârşirea caracterului Său? Când poporul lui Dumnezeu ajunge această ţintă, ei vor fi sigilaţi pe frunţile lor. Umpluţi cu Duhul Său, ei vor fi compleţi în Hristos, iar îngerul raportor va declara: «S-a isprăvit.»”[27]

„«Cum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și în zilele Fiului omului.» Dumnezeu va avea un popor plin de râvnă pentru fapte bune, care să stea neclintit în mijlocul imoralității acestui veac stricat. Va exista un popor de oameni care se vor ține cu atâta fermitate de tăria divină, încât vor fi rezistenți împotriva oricărei ispite.”[28]

„Nicio impuritate nu poate trece de porţile de perle ale cetății de aur a lui Dumnezeu. Iar întrebarea căreia noi trebuie să-i răspundem este dacă ne vom întoarce de la păcat în întregime şi vom îndeplini condiţiile pe care Dumnezeu ni le-a dat, ca să putem deveni fiii şi fiicele Sale. (…) Când veţi fi cu toţii pregătiţi, având biruinţă asupra păcatelor voastre, având toate nelegiuirile îndepărtate de la voi, veţi fi în acea stare necesară pentru a primi atingerea finală a nemuririi.”[29]

„Fiecare creștin viu va progresa zilnic în viața spirituală. În timp ce avansează spre desăvârșire, el experimentează în fiecare zi o convertire față de Dumnezeu; și convertirea lui nu este completă până când nu ajunge la perfecțiunea caracterului creștin, o totală pregătire pentru atingerea finală a nemuririi.”[30]

„Domnul Isus Își curățește și rafinează poporul; iar atunci când chipul Său este pe deplin reflectat în copiii Săi, aceștia sunt desăvârșiți și sfinți, pregătiți pentru mutarea de pe acest pământ. Creștinul are o mare lucrare de făcut. Noi suntem avertizați să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, să ne desăvârșim sfințirea în temere de Dumnezeu.”[31]

„Când lucrarea noastră pământească se va încheia, iar Hristos va veni pentru copiii Săi credincioși, noi vom străluci asemenea soarelui în împărăția Tatălui nostru. Totuși, înainte de a veni timpul acela, vom fi văzut fiecare trăsătură nedesăvârșită a caracterului nostru și o vom fi îndepărtat. Orice invidie şi gelozie, orice bănuială rea și orice plan egoist vor trebui să fie alungate din viață.”[32]

„Nu vom putea niciodată să-L vedem pe Domnul nostru în pace decât dacă sufletele noastre sunt fără pată. Noi trebuie să purtăm în mod desăvârşit chipul lui Hristos. Fiecare gând trebuie să fie adus în supunere faţă de voia lui Hristos.”[33]

„Nu trebuie să credem că avem de aşteptat să ajungem la cer înainte de a avea caractere curate, caste şi iubitoare. Creştinul trebuie să fie ca Hristos, aici. Există diversitate între noi. Noi putem avea fiecare trăsături de caracter, gusturi, daruri şi capacităţi specifice nouă înşine, toate fiind fixate sau modificate prin educaţie şi obiceiuri. Dar prin harul lui Dumnezeu toate aceste caracteristici variate pot fi aduse în armonie cu voia lui Dumnezeu.”[34]

„Când va veni, El nu va veni să ne curățe de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmitățile temperamentului și firii noastre. Dacă totuși va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinți vor fi sfinți și mai departe. (…) Curățitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curățire și să îndepărteze păcatele și stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă.”[35]

„Nu este nicio exagerare să spunem că TUG este adânc întrepătrunsă în ADN-ul doctrinal al adventismului clasic, în general – după cum am observant în primul nostru articol – şi în scrierile lui Ellen White, în special. Nu este de mirare că un autor citat în ultimul nostru articol, care respinge autoritatea doctrinală a lui Ellen White, a fost constrâns să recunoască, cu mai mult de treizeci de ani în urmă, că a repudia teologia desăvârşirii „ar însemna să repudiem însăşi natura adventismului”.[36]

O autoare care a criticat recent TUG, comentând primul dintre citatele lui Ellen White enumerate în această secţiune[37], scrie:

„Ce vrea să spună prin «caracterele lor trebuie să fie curățite de păcat prin sângele stropirii» şi «trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor»? Sugerează ea oare că ultima generaţie trebuie să ajungă la nepăcătoşenie «în timp ce judecata de cercetare continuă în cer»? Dacă da, atunci moartea lui Hristos nu mai este necesară pentru ei, pentru că propria lor nepăcătoşenie ar putea să-i achite înaintea lui Dumnezeu. Dar ea afirmă clar că curăţirea are loc prin sângele lui Isus (prin sângele stropirii), ceea ce se potriveşte cu învăţătura generală a Bibliei că nicio persoană nu poate fi mântuită decât prin meritele lui Hristos şi jertfa Sa desăvârşită, înlocuitoare.”[38]

Dar autoarea de mai sus nu reuşeşte să ia în considerare ceea ce seria noastră a demonstrat din Biblie – că acea curăţire prin sângele lui Isus include lucrarea de sfinţire, la fel de mult pe cât include lucrarea de îndreptăţire (ex: Efeseni 1:7; Coloseni 1:14; Evrei 10:29; 13:12, 20-21). Doar faptul că iertarea lui Dumnezeu nu mai este necesară pentru sfinţi ca o realitate continuă, nu înseamnă că ei nu mai au nevoie de împuternicirea pe care sângele lui Isus o oferă. Fie că vorbim despre iertare sau împuternicire, toate acestea sunt rezultatele Calvarului.

Autoarea de mai sus continuă spunând:

„Mai mult, această interpretare nu are sens, din moment ce, din nou, mântuirea nu poate fi scopul curăţirii şi al prezentării înaintea lui Dumnezeu fără un mijlocitor după ce destinele au fost în mod ireversibil sigilate (a se vedea Tragedia veacurilor, p. 613-615 şi Mărturii, vol. 2, 191).”[39]

Autoarea pare să nu-şi amintească că citatul pe care l-a menţionat vorbeşte despre „lucrarea deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor” ca având loc „în timp ce judecata de cercetare continuă în cer”[40]. Odată ce această curăţire este completă, ei au experimentat prin sigilare „o fixare a adevărului, atât la nivel intelectual, cât şi spiritual, astfel că ei nu mai pot fi clintiţi”.[41]

Dar în timp ce ei sunt pe deplin mântuiţi din păcat atunci când timpul de probă se sfârşeşte, în timp ce soarta lor a fost decisă irevocabil, ei sunt încă fiinţe libere care trebuie să ceară putere divină pentru a rezista atacurilor celor mai puternice ale vrăjmaşului, pe care marele timp de încercare le va aduce. Sigilarea irevocabilă a sfinţilor dinainte de încheierea timpului de probă nu elimină alegerea lor liberă, mai mult decât un soţ şi o soţie pe deplin consacraţi căsătoriei lor nu pierd libertatea de a alege infidelitatea.

Sunt inconsecvente cerinţele lui Dumnezeu?

Studiul nostru a demonstrat din Biblie şi Ellen White că ascultarea fără păcat este posibilă pentru creştin pe acest pământ, prin puterea divină împărtăşită. Dar deseori, când se analizează aceste dovezi, se ridică întrebarea: cere Dumnezeu atingerea unui standard mai înalt din partea generaţiei finale de credincioşi decât a cerut de la generaţiile anterioare? Dacă da, nu ar însemna aceasta că Dumnezeu are un standard dublu sau cel puţin unul inconsecvent?

O autoare care critica recent TUG scrie:

„Dacă desăvârşirea de caracter este necesară pentru mântuire, dar desăvârşirea de caracter este cerută doar celor 144.000 – în viziunea TUG, ultima generaţie Îl îndreptățește pe Dumnezeu – atunci Dumnezeu are un standard dublu de mântuire, unul pentru ultima generaţie şi unul pentru cei care au murit înainte de întoarcerea lui Hristos? Aceasta nu ar fi doar o idee nebiblică, ci L-ar şi face pe Dumnezeu nedrept.”[42]

Înainte de toate, este un fapt al istoriei sacre că generaţiile succesive au primit lumină divină mai mare decât cele dinainte, şi astfel li s-a încredinţat o mai mare responsabilitate spirituală. Proverbe 4:18 spune: „Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.” În pilda semănătorului, Isus descrie sămânţa care cade pe pământul bun ca ajungând la niveluri diferite de creştere, „una o sută, una șaizeci și alta treizeci” (Matei 13:8) – toţi aceştia fiind mântuiţi. Într-un alt loc Isus declară:

„Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere.” (Luca 12:48).

Ellen White arată clar, desigur, că condiţia pentru viaţa veşnică din fiecare veac a fost întotdeauna acea primă condiţie din Eden – ascultare desăvârşită de legea lui Dumnezeu.[43] Dar din moment ce iubitorul nostru Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă (Fapte 17:30) şi spune că „cine știe să facă un bine, și nu-l face este vinovat de păcat” (Iacov 4:17), trebuie să concluzionăm că ascultarea desăvârşită pe care Dumnezeu o cere este proporţională cu volumul de lumină şi adevăr descoperit. Acesta este, de fapt, singurul fel de „desăvârşire relativă” pe care Inspiraţia o învaţă – desăvârşirea relativă în funcţie de cunoştinţe, iar nu în funcţie de slăbiciunea omenească. Pentru cei care păcătuiesc din neştiinţă, după cum am văzut deja, Dumnezeu a asigurat un remediu prin ispăşirea lui Hristos din Sanctuarul ceresc. În cuvintele lui Ellen White:

„Mintea celor care îmbrățișează această solie este îndreptată către Sfânta Sfintelor, unde Isus stă înaintea chivotului, făcând o ultimă mijlocire pentru toți aceia pentru care mila încă zăbovește și pentru cei care au încălcat legea lui Dumnezeu din neștiință. Această ispășire se face atât pentru cei neprihăniți morți, cât și pentru neprihăniții aflați în viață. Ea îi include și pe toți cei care au murit încrezându-se în Hristos, dar care, neavând lumina asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit încălcându-i preceptele fără să știe.”[44]

Ellen White arată clar că generaţii diferite de-a lungul istoriei au fost responsabile pentru niveluri diferite de lumină şi adevăr, în contrast cu generaţia finală a istoriei:

„Noi suntem răspunzători pentru privilegiile de care ne bucurăm și pentru lumina care strălucește pe calea noastră. Cei care au trăit în generațiile trecute au fost răspunzători doar pentru lumina care a fost îngăduită să strălucească asupra lor. Mintea lor a fost antrenată cu privire la diferite puncte din Scriptură care i-au pus la probă, dar ei n-au înțeles adevărurile pe care le înțelegem noi. Ei nu erau răspunzători pentru lumina pe care n-au avut-o. Ei aveau Biblia așa cum o avem și noi; dar timpul pentru desfășurarea adevărului special, în legătură cu încheierea scenelor istoriei acestui pământ, este în decursul ultimelor generații care vor trăi pe pământ. Adevăruri speciale au fost adaptate condițiilor generațiilor, așa cum existau ele. Adevărul prezent, care este un test pentru această generație, n-a fost un test pentru oamenii generațiilor din trecutul îndepărtat. (…) Noi suntem răspunzători numai de lumina care strălucește asupra noastră.”[45]

Generaţia finală a istoriei, care va trece prin marele timp de încercare care va urma încheierii timpului de probă, va avea o experienţă unică. „În acel timp grozav, cel neprihănit trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără un mijlocitor.”[46] Pe deplin cunoscători ai întregului sfat al lui Dumnezeu – sau cel puţin a ceea ce este esenţial pentru biruirea totală a păcatului – ei vor trăi prin harul Său conform luminii date. Tot păcatul din neştiinţă din vieţile lor va fi fost până la acest moment descoperit şi biruit, pentru că Mijlocitorul nu va mai fi disponibil pentru a face ispăşire pentru păcat – fie că e păcat din neştiinţă sau altfel. Din acest motiv, Ellen White declară că la a doua venire, „Curățitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curățire și să îndepărteze păcatele și stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă”[47].

Să ne amintim că Scriptura identifică experienţa din ultimele zile ale poporului lui Dumnezeu cu „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta” (Daniel 12:1). Şi conform cărţii Apocalipsa, aceastei strâmtorări nu i se va permite să vină pe pământ până când slujitorii lui Dumnezeu nu sunt sigilaţi şi pregătiţi pentru ea (Apocalipsa 7:1-3). De aceea Ellen White este în armonie cu Scriptura şi bunul simţ când scrie că ploaia târzie şi criza care va urma, vor cere de la poporul lui Dumnezeu o experienţă mai adâncă şi mai mare decât cea pe care o au în prezent, dacă vor trebui să îndure cu succes testul final:

„Lucrarea începută de Dumnezeu în inima omenească, prin dăruirea luminii și a cunoașterii, trebuie să înainteze continuu. Fiecare trebuie să-și dea seama de propria nevoie. Inima trebuie să fie golită și curățată de orice întinare, pentru ca Duhul Sfânt să locuiască în ea. Cu ocazia Cincizecimii, primii ucenici s-au pregătit pentru revărsarea Duhului Sfânt mărturisindu-și păcatele și renunțând la ele, rugându-se cu sârguinţă și consacrându-se lui Dumnezeu. Aceeași lucrare este necesară acum, dar într-o măsură mai mare.”[48]

„«Timpul de încercare cum n-a mai fost niciodată» se va dezlănțui în curând peste noi; și vom avea nevoie de o experiență pe care acum nu o avem și pe care mulți sunt prea nepăsători să o câștige. Adesea, se întâmplă că încercarea e mai mare în anticipare decât în realitate; dar acest lucru nu este adevărat cu privire la criza din fața noastră.”[49]

În acelaşi sens, ne amintim din nou următorul citat al lui Ellen White:

„Aceia care vor trăi pe pământ atunci când mijlocirea lui Hristos din Sanctuarul de sus va înceta, vor trebui să stea în fața unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curățite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor. (…) Când această lucrare se va fi împlinit, urmașii lui Hristos vor fi gata pentru arătarea Sa.”[50]

Observaţi cum ea descrie lucrarea necesară în acest timp, drept „o lucrare deosebită de curăţire”. Din nou, Dumnezeu a cerut întotdeauna curăţia de caracter, dar momentele finale ale istoriei necesită o curăţire care nu a fost văzută la modul general până atunci. În veacurile trecute, Dumnezeu a putut folosi oameni ca Martin Luther, un consumator de bere antisemit, a cărui ură faţă de evrei a fost mai târziu sărbătorită de nazişti[51]. Dar în ultimele ore ale luptei cu răul, Dumnezeu caută o realizare mai înaltă din partea celor care Îi slujesc. Puţini dintre cei din disputa prezentă ar dezaproba asta. (Unii dintre membrii mai lumeşti poate nu ar vedea o problemă cu consumul de bere, dar mă îndoiesc că ei ar vrea ca vreun antisemit să predea religie la vreuna dintre facultăţile sau universităţile noastre!)

Acum ceva vreme, o discuție online de pe un blog a prezentat un articol intitulat „Problema cu puritatea”, în care se susţinea că noţiunile creştinilor conservatori cu privire la moralitatea sexuală, reprezintă un standard „nou şi îmbunătăţit”, dincolo de ceea ce se aştepta de la societatea Vechiului Testament, în care soțiile multiple, concubinele şi roabele care rămâneau însărcinate păreau omniprezente.[52] Pe lângă greşeala de a confunda raportul Bibliei cu ceea ce Biblia aprobă, pasajele biblice pe care le-am analizat ne dau motive temeinice pentru a avea standarde de conduită mai ridicate în secolele ulterioare ale experienţei bisericii (ex: Proverbe 4:18; Faptele apostolilor 17:30; Iacov 4:17).

Ai putea cu siguranţă să speri la o înţelegere „nouă şi îmbunătăţită” a cerinţelor lui Dumnezeu pe măsură ce timpul înaintează. Poligamia lui David, deţinerea de sclavi de către Filimon şi antisemitismul lui Martin Luther poate că au fost permisibile în perioadele trecutului sacru, dar generaţia finală a istoriei nu poate să eşueze în a recunoaşte ceea ce timpurile anterioare au ratat – că o analiză mai profundă a Cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor sale nu lasă loc printre cei credincioşi pentru astfel de alterări ale idealului divin.

Din acest motiv Dumnezeu a dat bisericii Sale din timpul sfârşirului întregul sfat detaliat, de inspiraţie divină, cu privire la credinţă, stil de viaţă şi conducerea instituţională, regăsit în scrierile spiritului profeţiei. Aceasta explică de ce, pe baza instrucţiunilor inspirate, adventiştii de ziua a şaptea insistă asupra standardelor mai ridicate în alimentaţie, îmbărcăminte, relaţii, închinare şi divertisment decât cele care se găsesc în orice altă comunitate creştină. Nu pentru că ne-am considera superiori semenilor noştri creştini (sau necreştini) care îşi trăiesc viaţa diferit. Mai degrabă, este pentru că recunoaştem că ultima generaţie de credincioşi trebuie – prin colaborarea divino-umană – să dezvolte o experienţă capabilă de triumf, într-o luptă de moarte cu păcatul, cel mai adânc înrădăcinat, subtil şi pătrunzător păcat din istoria marii lupte.

Astfel va străluci o mai mare măsură de lumină pe cărarea lor, şi astfel – în armonie cu principiile biblice menţionate anterior (Proverbe 4:18; Matei 13:8; Luca 12:48) – va fi cerută o realizare mai înaltă din partea lor. Dar ei Îl pot lăuda pe Dumnezeu că, la fel ca toate poruncile anterioare ale Domnului, „toate cerințele lui Dumnezeu sunt împuterniciri din partea Sa”.[53]

Departe de a fi – aşa cum unii au susţinut – o aberaţie făurită de extremişti periferici, TUG cuprinde raţionamentul de bază din spatele unicităţii doctrinale şi scopului moral al adventismului de ziua a şaptea. De aceea îndrăznim să-i chemăm pe ceilalţi creştini de o sinceritate neîndoielnică şi consacraţi lui Hristos, să acorde o atenţie mai serioasă legii lui Dumnezeu şi cerinţelor imperative ale sfântului Său sabat. TUG este încorporată – cum am văzut – în doctrina judecăţii de cercetare şi în importanţa anului 1844, în strigarea primului înger de a ne teme de Dumnezeu şi a-I da slavă prin demonstrarea caracterului divin în vieţile omeneşti, pe măsură ce tribunalul ceresc îşi deschide cărţile de aducere aminte şi aşază gândurile, cuvintele şi faptele celor care pretind a fi creştini, sub privirea divină cercetătoare (Apocalipsa 14:7). TUG explică, în era acestei permisivităţi post-moderniste în care mulţi creştini dau dovadă de indiferenţă docrinală şi morală, de ce adventiştii de ziua a şaptea continuă să susţină că adevărul contează şi că „eroarea nu este niciodată inofensivă”[54].

Va sta ultima generaţie „fără Dumnezeu”?

Ocazional, poţi auzi afirmaţia că cei care cred în TUG cred că sfinţii de după încheierea timpului de probă vor sta biruitori în propria putere. Un autor adventist proeminent, acum decedat, scria următoarele:

„Mulţi oameni cred, pe baza a câteva paragrafe din Tragedia veacurilor, că în timpul perioadei de încercare care va urma încheierii timpului de probă, creştinii vor trebui să trăiască în propria putere. Aţi auzit aceasta? Aţi auzit că va trebui să trăiţi fără un mijlocitor?”[55]

„Şi nu-mi spuneţi că trebuie să vină un timp, în cursul timpului de încercare care ne stă înainte, când va trebui să trăim pe cont propriu. Aceasta nu este, pur şi simplu, posibil.”[56]

Un critic mai recent al TUG petrece o perioadă de timp considerabilă rememorând impactul negativ pe care această teorie de „a sta în propriile noastre puteri după încheierea timpului de probă” l-a avut asupra experienţei sale spirituale[57] şi demonstrând – în mod corect, cu siguranţă – că această teorie este falsă.[58] Din nefericire, acelaşi autor continuă prin a formula profund greşit învăţăturile TUG, insistând că potrivit acestei teologii, „în momentul biruinţei supreme a ultimei generaţii, Isus se «ascunde»”.[59] Chiar mai nefericit şi scandalos de neadevărat, acelaşi autor pretinde că TUG „este o încercare, centrată pe sine şi pe om, de a realiza lucruri măreţe, de unul singur”[60].

Iar într-o serie recentă de articole care atacă TUG, o altă autoare întreabă: „Vor trăi credincioşii fără Dumnezeu?”[61] Ea scrie mai departe:

„Să clarificăm acum o pretenţie principală a TUG şi o înţelegere greşită des întâlnită: în timpul ultimelor zile, un grup special de credincioşi de la care se aşteaptă să atingă perfecţiunea (acei presupuşi 144.000) vor trebui să trăiască fără ajutorul Duhului Sfânt şi fără mijlocirea lui Hristos. Susţin Biblia şi Ellen White această idee?”[62]

Deşi autoarea de mai sus nu le contopește pe cele două, să stabilim acum clar că a trăi fără ajutorul Duhului Sfânt şi a trăi fără mijlocirea lui Hristos sunt două lucruri complet diferite. Un cititor superficial, analizând citatul de mai sus, ar putea crede că ele sunt unul şi acelaşi lucru.

Cu tot respectul pentru aceşti autori, eu niciodată – şi sunt a cincea generaţie de adventişti adânc înrădăcinaţi în cultura conservatoare a bisericii – nu am auzit un singur adventist de ziua a şaptea care să pretindă că sfinţii de după încheierea timpului de probă vor „trăi în propria putere” sau „fără Dumnezeu”. Aceasta nu înseamnă că niciunul dintre noi nu a învăţat sau crezut această erezie, ci înseamnă doar că pentru mai mulţi dintre noi decât câțiva, prezenţa ei în biserică pare foarte voalată, până la punctul în care se apropie de ceea ce sociologii numesc „mit urban”.

Fără a dori să pun la îndoială sinceritatea autorilor de mai sus, ar fi fost folositor dacă ar fi oferit dovezi documentate pentru această acuzaţie foarte gravă în privinţa învăţăturii TUG vizate. Luând în calcul cât de des, în slujirea mea, am auzit menţionată această teorie ca pretinsă trăsătură a TUG, ar fi cu adevărat o contribuţie folositoare la discuţia pe acest subiect dacă cineva, oricine, ar putea aduce dovezi documentate că o persoană din biserică a învăţat în realitate că sfinţii de după încheierea timpului de probă vor sta în propria putere.

Pe lângă confuzia pe care primul dintre autorii de mai sus o creează când insinuează că a trăi prin propria putere, este acelaşi lucru cu a trăi fără mijlocitor (două lucruri cât se poate de diferite), poţi fi doar uimit de pretenţia că „mulţi oameni cred” că vor trebui să stea în puterea lor în acea perioadă deosebită.[63] Răposatul Herbert Douglass, poate cel mai proeminent promotor al TUG din adventismul ultimei părţi a secolului XX, face o afirmaţie asupra acestui punct, pe care fiecare apărător al acestei teologii, cunoscut de autorul prezent, ar putea să o aprobe cu toată inima:

„Dar în timpul acestei domnii a Satanei, creştinul care a atins desăvârşirea morală, pe care Dumnezeu declară că o poate atinge în această viaţă, va spune «nu» ispitei la fel cum Isus a spus «nu» tuturor ispitelor. Nu va fi niciun punct de oprire unde creştinul să lase garda jos sau în care să nu mai aibă nevoie de harul susţinător al Duhului Sfânt.”[64]

Apărători recenţi ai TUG au afirmat în acelaşi sens:

„Va fi o diferenţă în cer după încheierea timpului de probă, în faptul că nu va mai fi nicio lucrare preoţească din partea lui Isus. Nu va mai fi niciun mijlocitor, niciun mediator care să pledeze pentru cauza păcătoşilor înaintea Tatălui. Aceasta nu înseamnă că puterea lui Isus pentru poporul Său de pe pământ va fi înlăturată. Dar lucrarea preoţească de iertare ajunge la capăt, odată cu încheierea timpului de probă.”[65]

„Chiar după ce Sanctuarul este închis, vom avea nevoie de ajutorul Duhului Sfânt (Matei 28:18-20). Nu, nu pentru iertarea continuei păcătuiri; acea lucrare va fi încheiată. Poporul lui Dumnezeu va fi încetat să păcătuiască. Dar pentru a trăi vieţi evlavioase, noi vom avea încă nevoie de puterea Sa. Vom avea mereu nevoie şi ea nu va fi retrasă de la ultima generaţie.”[66]

Şi din partea autorului prezent, într-un articol online intitulat „Five Popular Myths About Last Generation Theology” („Cinci mituri populare despre TUG”):

„Putem doar să ghicim de unde a pornit această presupunere (că sfinţii vor sta în propria putere). După cunoştinţele autorului prezent, nimeni, în niciun moment al istoriei adventiste care a învăţat TUG, nu a învăţat că sfinţii din orice vreme, după încheierea timpului de probă sau altcândva, vor sta în propria putere. Singurul lucru fără de care sfinţii vor sta în cursul acelei perioade de după încheierea timpului de probă este disponibilitatea permanentă a iertării. (…) Credinciosul pe deplin victorios are nevoie de Hristos la fel de mult ca unul care cade în păcat. Singura diferenţă este că cel care cade în păcat are nevoie şi de neprihănirea care iartă, şi de cea care împuterniceşte, în timp ce cel care a obţinut victoria are nevoie doar de neprihănirea care împuterniceşte. Dar într-un fel sau altul, este tot neprihănirea lui Hristos. Nu este niciodată neprihănirea noastră.”[67]

Unul dintre autorii citaţi anterior care se opune TUG, vorbind despre citatele lui Ellen White care descriu retragerea Duhului Sfânt în ultimele zile, scrie:

„Toate aceste citate vorbesc despre retragerea treptată a Duhului Sfânt de pe pământ şi aceasta a fost interpretată de apărătorii TUG ca însemnând că Duhului Sfânt nu va fi disponibil pentru nimeni în timpul ultimelor zile.”[68]

Dar în niciun moment această autoare nu identifică vreun apărător al TUG care învaţă, sau a învăţat, că Duhul Sfânt va fi indisponibil pentru sfinţii din vremea sfârşitului în orice moment din timpul conflictului final. După încheierea timpului de probă, Ellen White spune că „nelegiuiţii au trecut hotarul punerii lor la probă” şi că „Duhul lui Dumnezeu, căruia i-au rezistat cu încăpățânare, a fost în final retras”[69]. Dar acesta nu este cazul în privinţa poporului lui Dumnezeu. Descriind agonia sfinţilor din timpul strâmtorării lui Iacov, Ellen White afirmă:

„Deși poporul lui Dumnezeu este înconjurat de vrăjmași, care sunt hotărâți să-i distrugă, chinul de care suferă ei nu este teama de persecuția pentru adevăr; ei se tem că nu s-au pocăit de toate păcatele și că, din cauza vreunui defect, vor pierde împlinirea făgăduinței Mântuitorului: «te voi păzi de ora ispitirii, care va veni peste întreaga lume» (Apocalipsa 3:10 – KJV).”[70]

Observaţi că făgăduinţa lui Hristos de a-Şi păzi sfinţii de ispită este încă valabilă după încheierea timpului de probă, deşi disponibilitatea permanentă a iertării a încetat în urma încetării mijlocirii Domnului nostru. Este adevărat că poporul lui Dumnezeu din acest timp se va teme că nu s-a pocăit de toate păcatele, ei îşi vor chinui sufletele şi îşi vor cerceta vieţile pentru a se asigura că toate păcatele au fost mărturisite şi părăsite. Dar deşi se tem că nu merită făgăduinţa Mântuitorului cu privire la puterea asupra ispitei, acea făgăduinţă le aparţine. Ei nu stau în propria putere.

Alte persoane care obiectează faţă de TUG admit învăţătura ei despre nevoia sfinţilor de a se baza pe puterea Duhului Sfânt până la venirea lui Isus, dar pretind că această învăţătură Îl denigrează pe Hristos şi L-ar face pe Duhul Sfânt un mântuitor „înlocuitor”.

Un autor a spus acum câţiva ani în felul următor:

„Dacă asta ar fi adevărat (a trăi fără nevoia de iertare), ar însemna că ai ajunge într-un loc în viaţa creştină în care nu mai ai nevoie de Hristos. Învăţătura aceasta îl face pe Duhul Sfânt mântuitorul tău. Se spune că prin schimbarea pe care Duhul Sfânt o face în viaţa ta, poţi ajunge în final în locul în care eşti atât de bun încât nu mai ai nevoie de Isus.”[71]

Un autor adventist mai recent, vorbind despre TUG, spune acelaşi lucru:

Din nou şi din nou am observat ceea ce pare a fi o diminuare a nevoii după Hristos în acest tip de teologie.”[72]

Dar a nu avea nevoie de oferirea permanentă a iertării nu este acelaşi lucru cu a nu avea nevoie de Isus. După cum am menţionat anterior, apostolul Ioan scrie:

„Copilașii mei, vă scriu acestea, ca să nu păcătuiți. Și dacă cineva păcătuiește, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept.” (1 Ioan 2:1 – KJV)

Observaţi din nou că iertarea este disponibilă dacă păcătuim, nu când. Dar cei care trăiesc fără a păcătui, pot face asta doar prin puterea lui Isus, şi niciodată prin puterea lor, fără ajutor.

Conform Scripturii, aşa cum a arătat seria noastră de articole, creştinii sunt salvaţi atât prin îndreptăţire (Romani 3:24), cât şi prin sfinţire (2 Tesaloniceni 2:13), ambele fiind lucrarea lui Hristos pentru noi (2 Corinteni 5:21) şi lucrarea Lui în noi (Tit 3:5). Iar Ellen White declară că „sfinţirea noastră este lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”[73]. Nu este nicio întrecere între Membrii Dumnezeirii cu privire la mântuire. Toţi sunt implicaţi în fiecare etapă a procesului. Credinciosul care a biruit desăvârşit are nevoie de Hristos la fel de mult ca cel care cade în păcat. Singura diferenţă este că cel care cade în păcat are nevoie şi de neprihănirea care iartă, şi de cea care împuterniceşte, în timp ce cel care a obţinut victoria are nevoie doar de neprihănirea care împuterniceşte. Într-un fel sau altul, este tot neprihănirea lui Hristos. Nu este niciodată o neprihănire a noastră.

Pe scurt, a nu avea nevoie de un mijlocitor nu este acelaşi lucru cu a nu avea nevoie de un mântuitor, nici cu a nu avea nevoie de puterea cerului. A sta fără mijlocitor înseamnă doar a nu mai fi nevoie de disponibilitatea permanentă a iertării. Nu înseamnă că păcatele trecute ale credinciosului nu sunt încă acoperite, nici că ei pot să-şi supună naturile căzute fără puterea divină împărtăşită.

Pentru ce este de fapt un mijlocitor? Pentru a rezolva diferendele. Când Chrysler şi United Auto Workers se înţeleg bine, niciun mediator guvernamental nu este chemat. Între Dumnezeu şi om, diferendele se numesc păcate. Dacă niciun păcat nu intervine, nu este nevoie de un mediator. Dar puterea lui Dumnezeu este încă necesară pentru a reţine fiinţele omeneşti căzute de la a păcătui.

„Pământescul trebuie să fie mistuit”

În relatarea nopţii strâmtorării lui Iacov care urmează încheierii timpului de probă şi în relatarea luptei poporului lui Dumnezeu din acea perioadă, Ellen White observă într-un citat:

„Este necesar pentru ei să fie puși în cuptorul de foc; pământescul trebuie să fie mistuit, astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat în mod desăvârşit.”[74]

Unii, prin urmare, presupun că Ellen White spune că sfinţii lui Dumnezeu, în cursul marelui timp de încercare, nu sunt încă lipsiţi de păcat[75]. Din nou, când lui Ellen White – ca Scripturii – i se permite să se explice pe sine însăși, mesajul acestui citat şi al altora asemănătoare, devine clar.

Pentru început, ar trebui să parcurgem din nou alte pasaje, menţionate anterior în acest articol, cu privire la nivelul desăvârşirii de caracter pe care Dumnezeu îl cere de la generaţia finală de credincioşi. Unele dintre cele mai puternice sunt următoarele:

„Aceia care vor trăi pe pământ atunci când mijlocirea lui Hristos din Sanctuarul de sus va înceta, vor trebui să stea în fața unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curățite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curățire, de îndepărtare a păcatelor. (…) Când această lucrare se va fi împlinit, urmașii lui Hristos vor fi gata pentru arătarea Sa.”[76]

„Cei care primesc sigiliul viului Dumnezeu și sunt protejați în vremea strâmtorării trebuie să reflecte pe deplin chipul lui Isus.”[77]

„Am văzut că nimeni nu putea avea parte de «înviorare», dacă nu obținea biruința asupra oricărei ispite, asupra mândriei, egoismului, iubirii de lume și oricărui cuvânt și acțiune greșită.”[78]

„Niciunul dintre noi nu va primi sigiliul lui Dumnezeu, atâta timp cât caracterele noastre au o zbârcitură sau o pată pe ele. Nouă ne este lăsată remedierea caracterelor noastre, curățirea templului sufletului de orice întinăciune. Atunci, ploaia târzie va cădea asupra noastră, așa cum ploaia timpurie a căzut asupra ucenicilor în Ziua Cincizecimii.”[79]

„Căutăm noi umplerea Sa, înaintând continuu spre ţinta pusă înaintea noastră – desăvârşirea caracterului Său? Când poporul lui Dumnezeu ajunge această ţintă, ei vor fi sigilaţi pe frunţile lor. Umpluţi cu Duhul Său, ei vor fi compleţi în Hristos, iar îngerul raportor va declara: «S-a isprăvit.»”[80]

„Curățitorul nu va sta atunci (la a doua venire) să continue procesul Lui de curățire și să îndepărteze păcatele și stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă.”[81]

În lumina acestor citate, este clar că ceea ce rămâne de înlăturat din vieţile credincioşilor în acest moment nu include păcatul. Mulţi nu vor înţelege până la ultima criză nevoia de o încredere absolută, exclusivă în Dumnezeu, la cel mai adânc nivel.

Vorbind despre ce vor experimenta sfinţii în timpul acestei crize, Ellen White observă:

„În ultimul mare conflict în lupta cu Satana, cei care Îi sunt credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum fiecare sprijin pământesc este îndepărtat.”[82]

Multe sisteme de sprijin pământesc – familie, prieteni, părtăşia de la biserică – au fost stabilite pe cale divină şi a ne pune o anumită încredere în ele nu este păcat. Dar în cursul acestui timp, Dumnezeu trebuie să înlăture de la noi aceste ancore, pentru ca sufletele noastre să descopere pe deplin că, fără El, suntem lipsiți de putere. Într-un alt citat, Ellen White ne ajută să înţelegem mai bine acest principiu:

„Putem avea prieteni deosebiţi, selecţi, pe care, în mod cu totul neînţeles şi neconştientizat din partea noastră, îi punem în inima în care Dumnezeu ar trebui să fie, dar nu vom putea avea niciodată o experienţă creştină deplină, completă până când fiecare spijin omenesc este înlăturat şi sufletul îşi concentrază toată afecţiunea asupra lui Dumnezeu.”[83]

Acum să privim din nou la citatul despre pământescul care trebuie să fie mistuit:

„Este necesar pentru ei să fie puși în cuptorul de foc; pământescul trebuie să fie mistuit, astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat în mod desăvârşit.”[84]

Aşezând aceste citate împreună, alături de cele pe care le-am văzut despre biruinţa deplină a păcatului în vieţile credincioşilor dinainte de încheierea timpului de probă, devine clar că pământescul rămas în sfinţi în cursul marelui timp de încercare nu este păcatul, ci mai degrabă încrederea în diferite sisteme de sprijin pământesc, care trebuie să fie luate de la credincioşi pentru a le dovedi fidelitatea în cel mai profund mod posibil.

„Slăbiciuni și greșeli întâmplătoare sau accidentale”

Critici recenţi ai TUG au scris următoarele cu privire la presupusele imperfecţiuni reminiscente ale sfinţilor ultimei generaţii:

„Poporul sigilat şi credincios al lui Dumnezeu este privit ca desăvârşit în sensul că ei nu mai cultivă păcatul şi nu mai comit păcate făţişe – păcate care sunt realizate în mod deliberat şi voit. Oricum, ei vor fi nedesăvârşiţi în sensul că ei vor avea încă naturi păcătoase, aşa că tot ce vor face va fi mai puţin decât ce este cel mai bun. Ei vor avea încă deficienţe de neînlăturat, dar ei nu vor permite şi nu vor comite acte păcătoase premeditate. Isus încă compensează «deficienţele inevitabile», «defectele», «neajunsurile», «greşelile» şi «erorile» lor, dar El nu mai mijloceşte pentru cei nesigilaţi – păcătoşii rebeli, cu voia, arbitrari şi care îşi scuză păcatele.”[85]

Un alt astfel de autor scrie:

„Desăvârşirea biblică se referă la o dăruire şi loialitate deplină faţă de Dumnezeu, care reflectă caracterul Său, dar care lasă loc posibilităţii unor slăbiciuni şi greşeli întâmplătoare sau accidentale.”[86]

Citatele de mai sus ridică două probleme cât se poate de remarcabile. Prima, Isus nu „compensează” păcate de niciun fel – premeditate sau altfel – din momentul în care lucrarea Sa de mijlocire este încheiată. El nu mai continuă să mijlocească nu doar pentru cei nesigilaţi, după cum declară Ellen White cu privire la consecinţa încheierii timpului de probă: „În acel timp grozav, cel neprihănit trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără un mijlocitor.”[87]

A doua problemă – ai putea conduce un camion printre lacunele notate aici – „defecte”,  „neajunsuri”, „erori”, „slăbiciuni şi greşeli întâmplătoare sau accidentale”. Unele dintre păcatele comise de umanitate care au rănit cel mai mult pot fi încadrate în aceste categorii. Păcatele din impuls, fără premeditare, includ unele din cele mai distructive conduite din istoria umanității. Multe acte de destrăbălare, adulter, chiar violenţă fizică se pot potrivi în categoriile enumerate mai sus. Cel mai bine este să ne amintim acest avertisment al lui Ellen White, dat cu ocazia relatării păcatului lui Moise de a lovi stânca de la Cadeş:

„Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi povara ce apasă asupra sufletului, păcatul este propria noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului și nici a iadului să constrângă pe cineva să făptuiască răul. Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu trebuie să ne lăsăm înfrânți. Oricât de sever și de neașteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se îngrijește să ne dea ajutor, și în puterea Sa noi putem birui.”[88]

În ceea ce priveşte „deplina dăruire şi loialitate faţă de Dumnezeu”[89], Ellen White arată clar că loialitatea desăvârşită şi ascultarea desăvârşită sunt unul şi acelaşi lucru:

„Legea cere ascultare deplină. «Căci cine păzește toată Legea, dar greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate» (Iacov 2,10). Niciuna dintre cele zece porunci nu poate fi călcată fără a arăta necredincioșie față de Dumnezeul cerurilor. Cea mai mică deviere de la cerințele legii, prin neglijare sau prin călcare intenționată, este păcat.”[90]

Cei 144.000

Atât Scriptura, cât şi scrierile lui Ellen White îi identifică pe cei 144.000 din cartea Apocalipsei (capitolul 7:4; 14:1-5) cu ultima generaţie de credincioşi, care vor sta fără un mijlocitor după încheierea timpului de probă şi care vor fi strămutaţi la cer fără să vadă moartea.

Următoarele citate ale lui Ellen White sunt poate cele mai clare în identificarea experienţei şi reuşitei, prin putere divină, ale acestui grup final de sfinţi victorioşi:

„Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, «cu harpele lui Dumnezeu în mână», stau cei o sută patruzeci și patru de mii care au fost răscumpărați dintre oameni; și se aude ca sunetul multor ape și ca sunetul unui tunet puternic «glasul cântăreților care cântau din harpele lor». Ei cântau «o cântare nouă» înaintea tronului, o cântare pe care niciun om n-o poate cânta în afară de cei o sută patruzeci și patru de mii. Este cântarea lui Moise și a Mielului — cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei o sută patruzeci și patru de mii nu poate învăța cântarea aceasta; căci este cântarea experienței lor – o experiență pe care nici o altă generație n-a avut-o până atunci. «Și-L urmează pe Miel oriunde merge El.» Fiind înălțați de pe pământ dintre cei vii, sunt socotiți ca «prim rod pentru Dumnezeu și pentru Miel» (Apocalipsa 15:2-3; 14:1-5). «Aceștia sunt cei care au venit din strâmtorarea cea mare»; au trecut printr-un timp de strâmtorare cum nu a mai fost de când sunt neamurile. Ei au rezistat groazei din timpul strâmtorării lui Iacov, au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a judecăților lui Dumnezeu. Dar au fost eliberați, căci «și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului». «În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără pată» înaintea lui Dumnezeu. «De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul Său. Și Cel care șade pe tron va locui în mijlocul lor.»”[91]

„Acesta era timpul strâmtorării lui Iacov. Apoi, toți sfinții au strigat cu sufletul sfâșiat de durere și au fost izbăviți de glasul lui Dumnezeu. Cei 144.000 au triumfat. Fețele le erau luminate de slava lui Dumnezeu.”[92]

„Mormintele s-au deschis și cei morți au ieșit îmbrăcați în nemurire. Cei 144.000 au strigat «Aleluia!» când și-au recunoscut prietenii care fuseseră smulși dintre ei prin moarte, și în același moment am fost preschimbați și luați alături de ei pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh.”[93]

„Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt, Isus și-a ridicat minunatu-I glas și a spus «numai cei 144.000 intră în acest loc», iar noi am strigat «Aleluia!». Acest templu era sprijinit de șapte stâlpi, toți dintr-un aur transparent, împodobiți cu pietre prețioase. Nu pot să descriu lucrurile minunate pe care le-am văzut acolo. Ah, dacă aș putea vorbi limba Canaanului, abia atunci aș putea să descriu într-o mică măsură slava acelei lumi mai bune. Am văzut acolo table de piatră pe care erau gravate numele celor 144 000 cu litere de aur.”[94]

Patru puncte, printre altele, reies din citatele de mai sus despre cei 144.000:

  1. Ei au o experienţă pe care nicio altă categorie de credincioşi nu a avut-o niciodată, de aceea doar ei pot cânta cântarea lui Moise şi a Mielului.
  2. Ei trec printr-un timp de necaz „cum n-a mai fost de când sunt neamurile” (Daniel 12:1), incluzând aici şi strâmtorarea lui Iacov.
  3. Ei stau fără mijlocitor sau mediator.
  4. Ei sunt mutaţi la cer fără să fi văzut moartea.

Unele persoane au pretins, din când în când, că cei 144.000 sunt doar o altă metaforă biblică pentru cei mântuiţi din orice secol. Dar citatele lui Ellen White de mai sus arată destul de clar că nu este aşa. Cei 144.000 au experienţa unică de a trece prin cel mai mare timp de încercare şi necaz din istoria umanităţii, stând fără un mijlocitor ceresc şi negustând niciodată moartea. Aceasta nu are cum să se refere la toţi cei care sunt mântuiţi. Se poate aplica doar ultimei generaţii, care este în viaţă când Domnul lor apare în final pe nori.

Unii au argumentat că necazul cel mare menţionat în Apocalipsa 7:14 se referă la încercările şi necazurile pe care fiecare urmaş credincios al lui Dumnezeu le-a suportat de-a lungul istoriei. Dar limbajul original nu permite o astfel de interpretare. Noul Testament traduce cuvântul thlipsis ca „nenorocire” „necaz”, „încercare”, „persecuţie”. Oricum, Apocalipsa 7:14 nu spune că cei descrişi în acest context au îndurat „necaz”, „necazuri”, „încercare”, „nenorocire” sau chiar „multe necazuri”, ci „necazul”, „cel mare”. Articolul hotărât[95] apare în ambele cuvinte: „necazul” şi „cel mare”. În alte texte ale Noului Testament, folosirea cuvântului thlipsis stă neurmat de articolul hotărât „-ul” (engl. – „the”).

Este adevărat că uneori Noul Testament reproduce cuvântul „necaz” cu expresii precum  „multe necazuri” (Faptele apostolilor 14:22; 2 Corinteni 2:4) sau „întristări uşoare” (2 Corinteni 4:17). Oricum, textul grecesc indică faptul că necazul din Apocalipsa 7:14 este un necaz specific prin care va trece un grup specific de oameni la sfârşitul timpului. Este o paralelă a timpului de strâmtorare aşa cum nu a mai fost şi nici nu va mai fi (Daniel 12:1).

Întrebarea dacă cei 144.000 sunt un număr literal sau simbolic a întreţinut ani de zile dispute între adventiştii de ziua a şaptea. Dar această întrebare depăşeşte scopul studiului nostru. În viziunea prezentului autor, poate fi argumentată oricare dintre concluzii. Sincer, nu văd cum sau de ce ar conta. Este la fel cu avertizarea lui Ellen White de a nu intra în controverse cu privire la „cine trebuie să alcătuiască cei o sută patruzeci şi patru de mii”[96]. Ce contează pentru noi, în schimb, este ce sunt cei 144.000 şi să ne străduim, aşadar, să desăvârşim acel tip de caracter, motiv pentru care serva Domnului ne sfătuieşte în altă parte:

„Să ne străduim, cu toată puterea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să facem parte dintre cei 144.000.”[97]

Şi cum, potrivit penei inspirate, ne vom strădui să facem aceasta? Ne spune următorul citat:

„Ioan a văzut un Miel pe Muntele Sionului şi cu El 144.000 având Numele Tatălui scris pe frunţile lor. Ei poartă semnătura cerului. Ei reflectă chipul lui Dumnezeu. Ei sunt plini de lumina şi slava Celui Sfânt. Pentru a avea chipul şi inscripția lui Dumnezeu asupra noastră, trebuie să ne separăm de orice neleguire. Trebuie să părăsim orice cale rea, iar apoi să ne încredinţăm cazul în mâinile lui Hristos. În timp ce ne lucrăm propria mântuire cu frică şi cutremur, Dumnezeu va lucra în noi voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere.”[98]

Concluzie: Sigilarea finală priveşte doar capacitatea de a nu mai „schimba tabăra”?

Un critic proeminent al TUG, negând faptul că „înainte de încheierea timpului de probă, poporul lui Dumnezeu va ajunge la starea de desăvârşire fără păcat”[99], continuă să pretindă că încheierea timpului de probă şi a sta fără un mijlocitor înseamnă doar că „păcătosul «nu va mai avea posibilitatea de a schimba tabăra»”.[100]

Vom lăsa cititorii să decidă, din dovezile expuse în această serie de articole, dacă respingerea desăvârşirii fără păcat de această parte a cerului este credibilă în lumina dovezilor inspirate pe care le-am analizat. Dar motivul pentru care unii se rătăcesc, este din cauză că se înșală că un singur păcat nu va face pe cineva să „schimbe tabăra”. Până la urmă, de câte păcate a fost nevoie pentru a-i scoate pe primii noştri părinţi din Eden? Biblia arată clar că „cine păzește toată Legea, dar greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Să analizăm din nou citatul lui Ellen White despre ascultarea desăvârşită şi loialitatea desăvârşită:

„Legea cere ascultare deplină. «Căci cine păzește toată Legea, dar greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate» (Iacov 2:10). Niciuna dintre cele zece porunci nu poate fi călcată fără a arăta necredincioșie față de Dumnezeul cerurilor. Cea mai mică deviere de la cerințele legii, prin neglijare sau prin călcare intenționată, este păcat.”[101]

Imperativul ascultării fără păcat ca pregătire pentru marele timp de necaz, a speriat de multe ori pe mulţi dintre noi, dar nu ar trebui să fie aşa. Puterea lui Dumnezeu de a da biruinţă deplină este suficientă (Filipeni 4:13). Mai mult, încheierea timpului de probă nu este un termen limită arbitrar, aşa cum s-au temut unii. Întregul principiu al venirii întârziate militează împotriva acestei noţiuni. Dumnezeu ţine vânturile ca slujitorii Săi să poată fi sigilaţi (Apocalipsa 7:1-3). El întârzie evenimentele finale ca cei care se luptă sincer pentru sfinţenie, prin puterea Sa, să se poată pregăti. El ne vrea în cer mult mai mult decât vrem noi să fim acolo, dorind ca „niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3:9).

În acel cântec poetic care îţi taie respiraţia, dedicat iubirii maritale de cel mai înţelept dintre regi, întrezărim bucuria Mântuitorului pentru triumful de neînfrânt al credincişilor săi din momentele finale ale istoriei sacre:

„Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai niciun cusur.” (Cântarea cântărilor 4:7).

Reflectând frumuseţea acestei pasiuni sacre, Noul Testament vorbeşte astfel despre sfinţii biruitori ai lui Isus:

„Soților, iubiți-vă soțiile, precum și Cristos a iubit biserica și s-a dat pe Sine însuși pentru ea, ca să o sfințească și să o curețe cu spălarea apei prin cuvânt, ca să Își prezinte Lui însuși o biserică glorioasă, neavând pată, sau zbârcitură, sau ceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă și fără cusur.” (Efeseni 5:25-27 – KJV).

„Să ne veselim și să ne bucurăm și să îi dăm onoare, pentru că a venit nunta Mielului și soția Lui s-a pregătit. Și i-a fost dat să se îmbrace în in subțire, pur și alb; fiindcă inul subțire este dreptatea sfinților.” (Apocalipsa 19:7-8 – KJV).

Astfel, profetul modern repetă aceste preziceri ale splendorii când scrie:

„Noi putem birui. Da, pe deplin, total. Isus a murit pentru a crea o cale de scăpare pentru noi, pentru ca să putem birui orice caracter rău, orice păcat, orice ispită și să putem sta în cele din urmă alături de El.”[102]

Următorul articol al acestei serii va purta titlul „Marea luptă şi îndreptățirea lui Dumnezeu”.

Vezi toate articolele din serie.

Note de subsol:

[1] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 71.

[2] A se vedea Kendra Jo Haloviak, „Can We Hasten the Advent?” Adventist Review, 2 ianuarie 1992, pp. 13-15 (vezi și Paul Bucur, „Grăbind venirea zilei lui Dumnezeu” – https://www.zguduireaadventismului.ro/nouateologie/grabind-venirea-zilei-lui-dumnezeu/, n.ed.).

[3] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 69.

[4] A se vedea Roy Adams, The Nature of Christ: Help for a church divided over perfection (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1994), pp. 120-124 (cartea a fost publicată de editura Viaţă şi sănătate în anul 2012 – Natura Domnului Hristos, n.ed.); George R. Knight, Angry Saints: Tensions and Possibilities in the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1989), pp. 145,147-149; Sam Millen, „Why I No Longer Believe in Last Generation Theology”, Spectrum, 17 aprilie 2014.

[5] Jiří Moskala şi John C. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 215.

[6] Ibidem, p. 261.

[7] Adelina Alexe, „Last Generation Theology, Part 2: Historical Development”, 28 martie 2019.

[8] Ellen White, Hristos lumina lumii, pp. 633-634.

[9] Idem, Cugetări de pe muntele fericirilor, pp. 108-109.

[10] Idem, Faptele apostolilor, pp. 600-601.

[11] Idem, Solii alese, vol. 1, p. 28 (pp. 67-69 – în engleză).

[12] Idem, Evanghelizare, p. 696.

[13] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 202.

[14] Ibidem, p. 260.

[15] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 2: Historical Development”, 28 martie 2019.

[16] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425.

[17] Ibidem, p. 623.

[18] Idem, Scrieri timpurii, p. 71.

[19] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 187.

[20] Idem, Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 506-507.

[21] Idem, Review and Herald, 19 noiembrie 1908.

[22] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 214.

[23] Ibidem, p. 216.

[24] Idem, Evanghelizare, p. 702.

[25] Idem, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1055.

[26] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 619.

[27] Idem, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1118; a se vedea şi Solii alese, vol. 3, p. 427 (în engleză).

[28] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 472.

[29] Idem, From the Heart, p. 44.

[30] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 505.

[31] Ibidem, vol. 1, p. 340.

[32] Idem, Solii alese, vol. 3, p. 235 (p. 427 – în engleză).

[33] Idem, Review and Herald, 30 mai 1882.

[34] Idem, Signs of the Times, 22 octombrie 1885.

[35] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355.

[36] Dennis Hokama, „Wallowing in the Gulley of Indecision—Christ’s All-Atoning Sacrifice versus Jesus the Model Man: An Analysis”, Adventist Currents, iulie 1983, p. 14.

[37] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425.

[38] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 12: Ellen White on Perfection and the Last Generation”, 12 iulie 2019 (sublinierea din original).

[39] Ibidem.

[40] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425.

[41] Idem, Maranatha, p. 200.

[42] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 8: Biblical Perspectives: Sanctification”, 13 iunie 2019.

[43] Ellen White, Calea către Hristos, p. 62; Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 76; Solii alese, vol. 2, p. 381 (în engleză).

[44] Idem, Scrieri timpurii, p. 254.

[45] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, pp. 692-693.

[46] Idem, Tragedia veacurilor, p. 614.

[47] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355.

[48] Idem, Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, p. 507.

[49] Idem, Tragedia veacurilor, p. 622.

[50] Ibidem, p. 425.

[51] A se vedea William L. Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich: A History of Nazi Germany (New York: Simon and Schuster, 1960), pp. 91, 236.

[52] http://spectrummagazine.org/node/5578.

[53] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 333.

[54] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 292.

[55] Morris L. Venden, Never Without An Intercessor: The Good News About the Judgment (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1996), p. 58.

[56] Ibidem, p. 59.

[57] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), pp. 236-237.

[58] Ibidem, pp. 246-250.

[59] Ibidem, p. 203.

[60] Ibidem, p. 206.

[61] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 4: Biblical Perspectives: Will Believers Live Without God?”, 1 aprilie 2019.

[62] Ibidem.

[63] M. Venden, Never Without An Intercessor, p. 58.

[64] Herbert E. Douglass, „Men of Faith: The Showcase of God’s Grace”, Perfection: The Impossible Possibility (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1975), p. 51 (subliniere adăugată).

[65] Dennis E. Priebe, Faţă în faţă cu adevărata Evanghelie  (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1985), pp. 85-86 (subliniere adăugată).

[66] Larry Kirkpatrick, Cleanse and Close: Last Generation Theology in 14 Points (Highland, CA: GCO Press 2005) p. 99, (Curățat și încheiathttps://carti.zguduireaadventismului.ro/carti/ci/).

[67] Kevin D. Paulson, „Five Popular Myths About Last Generation Theology”, ADvindicate, 21 mai 2017.

[68] A. Alexe, „Last Generation Theology, Part 4: Biblical Perspectives: Will Believers Live Without God?”, 1 aprilie 2019.

[69] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 614.

[70] Ibidem, p. 619.

[71] Steve Marshall, What’s the Difference? (Arroyo Grande, CA: Concerned Communications, 1979), p. 23.

[72] R. Adams, The Nature of Christ, p. 23 (sublinierea din original).

[73] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 908.

[74] Idem, Tragedia veacurilor, p. 621.

[75] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), pp. 230-232.

[76] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425.

[77] Idem, Scrieri timpurii, p. 71.

[78] Ibidem.

[79] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 214.

[80] Idem, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1118.

[81] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355.

[82] Idem, Hristos lumina lumii, p. 121.

[83] Idem, Scrisoarea 6, 1894, apud The Fannie Bolton Story: A Collection of Source Documents (Silver Spring, MD: Ellen G. White Estate, 1990), p. 36.

[84] Idem, Tragedia veacurilor, p. 621.

[85] Woodrow W. Whidden, Ellen White on Salvation (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1995), p. 136.

[86] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 233.

[87] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 614.

[88] Idem, Patriarhi şi profeţi, p. 421.

[89] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 233.

[90] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 105 (p. 218 – în engleză).

[91] Idem, Tragedia veacurilor, pp. 648-649 (subliniere adăugată).

[92] Idem, Scrieri timpurii, p. 36.

[93] Ibidem, p. 16.

[94] Ibidem, p. 19.

[95] N.t. – în limba engleză, expresiile sunt „the tribulation” („necazul”) și „the great one” („cel mare”). Articolul hotărât „the” are o poziție proclictică, asemenea articolului nehotărât din română („un”/„o”/ș.a.). În cazul cuvântului „necazul”, avem un articol hotărât („-ul”), la fel ca în limba engleză („the”). În cazul expresiei „cel mare” din limba română, spre deosebire de cea din engleză „the great one”, unde avem tot un articol hotărât, „cel” nu este un articol hotărât (nici nehotărât), ci un articol demonstrativ. Dar deoarece în limba engleză, „the” e un articol hotărât, autorul spune că acest tip de articol se regăsește în ambele expresii, chiar dacă, în limba română, nu este valabil din punct de vedere gramatical.

[96] Idem, Solii alese,  vol. 1, p. 84 (p. 174 – în engleză).

[97] Idem, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 970.

[98] Ibidem, p. 978 (subliniere adăugată).

[99] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 228.

[100] Ibidem; a se vedea şi W. Whidden, Ellen White on Salvation, p. 134.

[101] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 105 (p. 218 – în engleză).

[102] Idem, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 144.

Aplicație smartphone

Aplicație 1888 Minneapolis

Podcast

Comentarii recente

Politica pentru comentarii

  1. Paul Bucur: Trimite pe contact@zguduireaadventismului.ro adresa de Gmail pe care…

    a comentat la: Tabăra MAHANAIM

  2. David Ionita: Paul cum pot viziona prezentările de la tabăra…

    a comentat la: Tabăra MAHANAIM

  3. Robert Neacsu: Cred ca ar trebui analizata si trinitatea in…

    a comentat la: Despre sanctuar

Distribuie