La fel ca subiectul ispăşirii şi al timpului ei, întrebarea despre îndreptăţirea lui Dumnezeu în lupta cu răul, analizează în ce măsură realizarea procesului de mântuire prezentat de scrierile inspirate este unilaterală sau cooperativă. Articolul prezent va analiza, din Scriptură şi scrierile lui Ellen White, problema centrală a marii lupte şi rolul pe care îl joacă Hristos şi poporul Său în rezolvarea ei şi justificarea caracterului lui Dumnezeu.
Articol înrudit: Tema marii lupte – partea I şi parte a II-a.
Capitolul 12 din Apocalipsa oferă rezumatul comprimat al Bibliei privitoare la bătălia supraomenească, de veacuri dintre bine şi rău. În câteva versete scurte, autorul Apocalipsei trece în revistă războiul dintre Hristos şi Satana (versetele 7-10), timpul petrecut de mântuitor pe pământ de la naştere la înălţarea Sa (versetele 2-5), încercările şi triumful credincioşilor lui Dumnezeu de-a lungul Evului Mediu (versetele 6, 14-16), culminând cu ultimul asalt al balaurului asupra rămăşiţei seminţei femeii, „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17, KJV).
În centrul acestui capitol găsim un indiciu cu privire la esenţa acestui conflict:
„Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: «Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.»” (Apocalipsa 12:10-11)
Pasajul ne aduce în minte o imagine din Vechiul Testament – întâlnirea dintre Iosua şi Înger, relatată în Zaharia, la capitolul 3.
„El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului şi pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?» Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: «Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!» Apoi a zis lui Iosua: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!»” (Zaharia 3:1-4)
Vom analiza mai detaliat relatarea în următorul articol al acestei serii. Dar poate, povestea care ne este mai familiară, care descrie răspunsul credinciosului perseverent la acuzaţiile marelui adversar al omenirii, este povestea patriarhului Iov, la care seria noastră de articole a făcut deja referire:
„Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era desăvârşit şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău.” (Iov 1:1, KJV)
Ştim din această întâmplare cum Satana l-a acuzat pe Iov că Îl ascultă pe Dumnezeu din motive egoiste (Iov 1:9-11) şi cum Dumnezeu i-a permis Satanei să-l testeze pe Iov prin pierderea a aproape tot – posesiuni materiale, copii, chiar sănătate fizică – toate lucrurile cu excepţia unei vieţi de suferinţă, a soţiei sâcâitoare şi a celor trei asociaţi care au dat o nouă însemnătate zicalei: „Cu prieteni ca aceştia, cine are nevoie de duşmani?”
Dar, de două ori în scenele timpurii ale acestei întâmplări suntem asiguraţi că Iov a trecut marele test: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22); „În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui” (Iov 2:10). Oricum, poate declaraţia mea preferată cu privire la acest sfânt năpăstuit – aparent lipsit de orice mângâiere omenească sau divină, viaţa lui fiind în mod literal făcută foc şi pucioasă – este cuprinsă în cuvintele: „Chiar dacă mă va ucide, eu tot mă voi încrede în El.” (Iov 13:15, KJV).
În fiecare dintre aceste relatări biblice – Apocalipsa 12, Iosua şi Îngerul, povestea lui Iov – întâlnim fiinţe umane acuzate de Satana în privinţa credincioşiei lor faţă de Dumnezeu. Cercetând parcursul celor credincioşi din fiecare dintre aceste experienţe, regăsim semne ale triumfului: poporul lui Dumnezeu biruindu-l pe Satana „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor” (Apocalipsa 12:11), înlăturarea neleguirii reprezentată prin dezbrăcarea hainelor murdare (Zaharia 3:4) şi declaraţia că în timpul testării fidelităţii în plină desfăşurare, cel testat nu a păcătuit (Iov 1:22; 2:10).
Ceea ce Biblia ne spune – atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament – este că de-a lungul luptei dintre bine şi rău, Satana a acuzat poporul lui Dumnezeu privitor la raportarea lor la cerinţele divine. Dezvoltarea suplimentară, adusă de Ellen White subiectului marii lupte, se bazează pe această temă repetitivă.
De la bun început să reţinem adevărul biblic; că dacă ascultarea de legea divină nu este deplină, ea nu este, de fapt, ascultare. Apostolul Iacov spune clar: „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate.” (Iacov 2:10). Astfel, când Scriptura şi Ellen White vorbesc despre păzirea poruncilor, ea nu poate fi confundată cu încercarea umanităţii slăbite de a face ceea ce poate mai bine. Ascultarea desăvârşită, făcută posibilă prin împărtăşirea puterii divine (Ioan 15:5; Filipeni 4:13), este standardul etern al lui Dumnezeu.
Ellen White arată clar că de-a lungul luptei dintre Hristos şi Satana, problema centrală a fost dacă legea lui Dumnezeu poate fi, de fapt, ascultată:
„La începutul marii lupte, Satana declarase că legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată.”[1]
„Pe acest pământ, Satana a căutat să ducă mai departe lucrarea pe care o începuse în cer. El a declarat că omul nu poate asculta de legea lui Dumnezeu.”[2]
După căderea lui Adam, Satana a insistat că argumentul său câştigase:
„Satana arătase spre păcatul lui Adam ca o dovadă că legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi nu poate fi ascultată.”[3]
„După căderea omului, Satana a declarat că s-a dovedit că făpturile omeneşti nu sunt capabile să respecte legea lui Dumnezeu şi a căutat să convingă universul să accepte această părere.”[4]
Timp de mulţi ani, oponenţii teologiei ultimei generaţii [TUG] – în particular, susţinătorii naturii umane a lui Hristos de dinainte de cădere – au insistat că ascultarea lui Isus a avut simpla intenţie de a dovedi că primul Adam nu ar fi trebuit să cadă, iar nu că fiinţele umane născute cu naturi căzute, păcătoase, pot trăi vieţi fără păcat. Afirmaţii precum cele care urmează, folosite de oponenţii teologiei perfecţiunii, au devenit tipice cu privire la acest aspect:
„Problema adusă înaintea universului nu este dacă oamenii căzuţi pot ţine poruncile lui Dumnezeu fără greşeală, ci dacă «omul, aşa cum a fost creat de Dumnezeu, poate să asculte fiecare cerinţă divină, dacă este în legătură cu Tatăl şi cu Fiul».”[5]
„Ascultaţi, Satana ştie că bărbaţii păcătoşi şi femeile păcătoase nu pot trăi vieţi de ascultare 100% desăvârşită. El o ştie la fel cum Dumnezeu o ştie. Argumentul nu este cu privire la omul căzut. Argumentul şi acuzaţia Satanei este împotriva legii lui Dumnezeu cu privire la fiinţele sfinte.”[6]
„Învinuirea ridicată de duşman în marea luptă nu este dacă cineva deja infectat de păcat ar putea ţine în mod desăvârşit legea lui Dumnezeu. Învinuirea Satanei este că legea lui Dumnezeu nu este corectă şi dreaptă în contextul fiinţelor complet fără păcat. Viaţa desăvârşită a lui Hristos şi moartea sa de bună voie ca jertfă pentru noi au dovedit că această acuzaţie este cu totul falsă.”[7]
„Isus a trăit o viaţă victorioasă şi aceasta a fost suficientă pentru a dovedi că Adam putea să-L asculte pe Dumnezeu.”[8]
Unul dintre autorii de mai sus declară, de asemenea, că „un comportament fără păcat este posibil doar pentru o natură fără păcat”[9]. Astfel de persoane indică deseori următorul citat al lui Ellen White pentru a-şi susţine pretenţia:
„Domnul Hristos a venit pe pământ şi a luat natura omenească şi poziţia de reprezentant al omului pentru a arăta, în controversa cu Satana, că omul, aşa cum a fost creat de Dumnezeu, poate să asculte fiecare cerinţă divină, dacă este în legătură cu Tatăl şi cu Fiul.”[10]
Mulţi au insitat îndelungat că sintagma-cheie din acest citat este „aşa cum a fost creat de Dumnezeu”, în acest fel arătând că acuzaţia Satanei despre ascultarea de lege priveşte doar fiinţele necăzute. Dar când este privită în lumina mărturiei lui Ellen White privitoare la marea luptă, a acuzaţiilor lui Satana şi a răspunsului lui Hristos şi a urmaşilor Săi – teme care vor fi analizate în profunzime în acest articol –, concluzia mult mai convingătoare este că sintagma-cheie din acest citat este „dacă este în legătură cu Tatăl şi cu Fiul”. Această legătură va fi refăcută în vieţile credincioşilor prin convertire şi sfinţire. Ellen White observă în acest sens:
„Când este în legătură cu Dumnezeu şi caută sincer aprobarea Sa, omul devine înălţat, înnobilat şi sfinţit.”[11]
„Mântuitorul a luat asupra Lui neputinţele firii omeneşti şi a dus o viaţă fără păcat, pentru ca oamenii să nu aibă, din cauza slăbiciunii naturii umane, frica că ei nu pot birui. Hristos a venit să ne facă «părtaşi de natură divină», iar viaţa Sa declară că umanul, combinat cu divinul, nu comite păcat. Mântuitorul a biruit pentru a-i arăta omului cum poate birui la rândul său.”[12]
„Legea lui Dumnezeu dată pe Sinai este o reproducere a minţii şi voii Dumnezeului infinit. Ea este onorată cu sfinţie de îngerii sfinţi. Ascultarea de cerinţele ei va desăvârşi caracterul creştin şi va readuce omul, prin Hristos, la starea sa de dinainte de cădere.”[13]
Mai mult, Ellen White arată clar că Isus a dovedit nu doar că Adam nu trebuia să păcătuiască, ci El a venit, de asemenea, pentru a dovedi că tu şi cu mine nu trebuie să păcătuim:
„Satana înfăţişează legea lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. (…) Viaţa Sa [a lui Hristos] dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm de legea lui Dumnezeu.”[14]
„Hristos a venit în lume pentru a contracara minciuna Satanei că Dumnezeu a dat o lege pe care omul nu o poate ţine. Luând umanitatea asupra Sa, El a venit pe acest pământ, şi printr-o viaţă de ascultarea a arătat că Dumnezeu nu a dat o lege pe care omul să nu o poată ţine. El a arătat că este posibil ca omul să asculte în mod desăvârşit de lege. Cei care Îl acceptă pe Hristos ca mântuitor al lor, devenind părtaşi de natură divină, sunt făcuţi în stare să urmeze exemplul Său, prin ascultare de fiecare precept al legii. (…) Hristos a avut aceeaşi natură pe care omul o are. El a fost ispitit în toate lucrurile la fel cum omul este ispitit. Aceeaşi putere prin care El a ascultat este la dispoziţia omului.”[15]
„Satana a susţinut că este cu neputinţă pentru om să asculte de poruncile lui Dumnezeu; şi este adevărat că în propriile noastre puteri noi nu putem să ascultăm de ele. Dar Hristos a venit în trup omenesc şi, prin ascultarea Lui desăvârşită, El a dovedit că împreună, natura umană şi natura divină pot să asculte de toate preceptele legii lui Dumnezeu.”[16]
„Satana a susţinut că este cu neputinţă ca fiii şi fiicele lui Adam să ţină legea Lui Dumnezeu şi L-a învinuit pe Dumnezeu de lipsă de înţelepciune şi dragoste. Dacă ei nu puteau ţine legea, atunci vina aparţinea dătătorului legii. Oamenii care sunt sub controlul Satanei repetă această acuzaţie împotriva lui Dumnezeu, când susţin că oamenii nu pot ţine legea lui Dumnezeu.”[17]
„Umanitatea lui Hristos era unită cu divinitatea, şi în această putere El a putut să suporte toate ispitele pe care Satana le-a adus asupra Sa şi totuşi să-Şi păstreze sufletul neatins de păcat. Iar această putere de a birui, El o dă fiecărui fiu şi fiice a lui Adam, care va accepta prin credinţă atributele neprihănite ale caracterului Său.”[18]
„Domnul cere ca fiecare fiu şi fiică a lui Adam, prin credinţa în Isus Hristos, să-I slujească în natura umană pe care o avem acum. Domnul Isus a construit podul peste prăpastia pe care păcatul a făcut-o. El a legat pământul de cer, pe omul finit de Dumnezeu infinit. Isus, răscumpărătorul lumii, a putut ţine poruncile lui Dumnezeu în acelaşi fel în care omenirea le poate ţine.”[19]
„Hristos a venit în această lume pentru a arăta că, primind putere de sus, omul poate trăi o viaţă neîntinată.”[20]
„Isus n-a dat pe faţă însuşiri şi nu S-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă prin credinţa în El. Toţi urmaşii Lui pot avea natura Lui omenească desăvârşită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca El.”[21]
„Prin propria Sa ascultare de lege, Domnul Hristos a dat mărturie pentru caracterul ei neschimbător şi a dovedit că, prin harul Său, ea poate să fie împlinită în chip desăvârşit de către orice fiu sau fiică a lui Adam.”[22]
Citate precum: „Satana a susţinut că este cu neputinţă ca fiii şi fiicele lui Adam să ţină legea Lui Dumnezeu”[23] şi „ Prin harul Său, ea (legea) poate să fie împlinită în chip desăvârşit de către orice fiu sau fiică a lui Adam”[24], oferă cea mai clară dovadă inspirată că abilitatea oamenilor căzuţi de a ţine legea divină este esenţa marii lupte. Observaţi, de asemenea, cum unul dintre citatele de mai sus – menţionat mai devreme în discuţia noastră despre natura umana a lui Hristos – declară că „fiecare fiu şi fiică a lui Adam” trebuie să-I slujească lui Dumnezeu „în natura umană pe care o avem acum”[25]. Evident, „natura umană pe care o avem acum” nu este natura necăzută pe care Adam o avea în Eden. Un alt citat de mai sus vorbeşte despre „noi” şi „nouă” când vorbeşte despre abilitatea fiinţelor omeneşti de a asculta prin puterea lui Hristos. Din nou, Ellen White vorbeşte în mod clar despre fiinţe căzute.
Mai mult, în timp ce este adevărat că Isus a dovedit că Adam cel fără păcat nu trebuia să cadă, acesta poate fi cu greu aspectul principal al exemplului moral pe care El a venit să ni-l dea. Până la urmă, nenumărate fiinţe necăzute au reuşit să trăiască vieţi fără păcat. Ellen White evidenţiază cum exact testul care a fost căzut de primii noştri părţi, şi care implica pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, a fost dat tuturor lumilor pe care Dumnezeu le-a creat. Rememorând vizita ei în viziune la una dintre aceste lumi, ea scrie:
„Apoi am văzut doi pomi, unul arătând foarte asemănător cu pomul vieţii, din cetate. Fructele ambilor pomi arătau grozav, dar dintr-unul ei nu puteau mânca. Aveau libertatea de a mânca din amândoi, dar li se interzisese să mănânce dintr-unul. Apoi, îngerul care mă însoţea mi-a spus: «Nici unul din cei aflaţi în acest loc nu a gustat din pomul oprit; dacă ar mânca însă, ar cădea.»”[26]
Cu alte cuvinte, de ce ar avea nevoie universul de încă o dovadă că fiinţele necăzute nu au nicio scuză pentru a cădea? Fiinţele căzute erau cele care aveau nevoie de dovada că, în situaţia lor, biruinţa desăvârşită este posibilă. Astfel, în această natura umană căzută, cu toate înclinaţiile şi dorinţele ei, era necesar să se dea un exemplu de ascultare fără păcat, iar acesta a fost prezentat.
Ellen White scrie cum, în perioada de după cădere şi de dinainte de potop, Satana încă susţinea pretenţia sa privitoare la imposibilitatea ascultării de legea lui Dumnezeu:
„Viaţa cea sfântă a lui Abel era o mărturie împotriva susţinerilor lui Satana că este cu neputinţă ca omul să ţină legea lui Dumnezeu.”[27]
„Satana prezenta cu insistenţă oamenilor credinţa că nu există nicio răsplată pentru cei neprihăniţi şi nicio pedeapsă pentru cei nelegiuiţi şi, de asemenea, că este imposibil pentru oameni să păzească rânduielile divine.”[28]
„Iar acum (prin Enoh) Dumnezeu dovedea în faţa universului falsitatea acuzaţiei lui Satana că niciun om nu poate ţine legea lui Dumnezeu. El dovedea că deşi omul a păcătuit, el se poate lega în aşa măsură de Dumnezeu încât să aibă mintea şi spiritul lui Dumnezeu, şi să fie un simbol reprezentativ al lui Hristos. Acest om sfânt (Enoh) a fost ales de Dumnezeu să denunţe răutatea lumii şi să demonstreze că este posibil ca omul să ţină legea lui Dumnezeu în întregime.”[29]
În timpul lui Isus aceasta încă era problema controversată, iar Ellen White arată că aceasta a fost motivaţia principală pentru care Satana i-a amăgit pe farisei să facă adăugiri ale omului la poruncile lui Dumnezeu:
„În felul acesta, Satana lucra să-i descurajeze pe oameni, să diminueze înţelegerea lor despre caracterul lui Dumnezeu şi să atragă dispreţul asupra credinţei lui Israel. El spera să-şi dovedească afirmaţiile pe care le-a făcut atunci când s-a revoltat în ceruri — că cerinţele lui Dumnezeu erau nedrepte şi nu puteau fi ascultate.”[30]
Învingerea Satanei – o lucrare în curs de desfăşurare
Ambele părţi din controversa cu privire la ultima generaţie sunt de acord că Hristos l-a învins pe Satana la cruce. Ellen White exprimă foarte clar acest lucru:
„Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila Sa şi că păcatul poate fi iertat, că legea este neprihănită şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată. Acuzaţiile lui Satana erau astfel respinse.”[31]
„Satana declarase că fiinţele omeneşti nu pot ţine legea. Hristos a dovedit că această afirmaţie este falsă.”[32]
Atunci de ce, am putea întreba, a continuat lupta? De ce a fost lumea forţată să suporte încă două mii de ani de oroare şi tragedie de nedescris? Ce mai rămâne de dovedit înaintea universului?
Ellen White ne spune:
„Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în marea luptă. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească.”[33]
„Lupta împotriva legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte, ori de legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter se va dezvolta în mod complet; şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii. Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va îndreptăţii legea Sa şi va elibera pe poporul Său.”[34]
Vom analiza subiectul îndreptăţirii lui Dumnezeu, în mai mare profunzime, mai târziu, în acest articol.
Oponenţii recenţi ai TUG insistă că Isus a dat deja un răspuns complet întrebării dacă ascultarea desăvârşită de lege este posibilă sau nu, făcând nenecesară dovedirea finală a unei astfel de ascultări din partea sfinţilor ultimei generaţii[35]. Dar următoarele citate ale lui Ellen White arată clar că acuzaţia Satanei împotriva lui Dumnezeu cu privire la legea Sa continuă până astăzi, iar respingerea acestei acuzaţii rămâne o lucrare în desfăşurare:
„Toţi aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susţin pretenţia Satanei că legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată.”[36]
„Cei care trăiesc o viaţă de creştin se luptă împotriva minciunii diavolului că omul nu poate ţine legea lui Dumnezeu.”[37]
„Se cere o ascultare riguroasă, iar cei care spun că nu este posibil să trăiască o viaţă desăvârşită aruncă asupra lui Dumnezeu acuzaţia că este nedrept şi mincinos.”[38]
„De aceea el (Satana) caută fără încetare să-i amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofisticăria lui fatală că ei nu pot fi biruitori.”[39]
Al treilea dintre citatele de mai sus este în mod deosebit important în lumina următorului citat dintr-o carte recentă care atacă TUG şi care caută să respingă pretenţia acestei teologii conform căreia „orice negare a faptului că oamenii pot deveni complet fără păcat şi desăvârşiţi înainte de proslăvire ajunge să nege puterea lui Dumnezeu”[40]. Dar dacă, aşa cum Ellen White afirmă: „Cei care spun că nu este posibil să trăiască o viaţă desăvârşită aruncă asupra lui Dumnezeu acuzaţia că este nedrept şi mincinos”[41], atunci a spune că această ascultare este imposibilă pentru fiinţele omeneşti este mai mult decât a nega puterea lui Dumnezeu. Simplu spus, pana inspirată ne transmite ideea că a nega că o astfel de ascultare ar fi posibilă, înseamnă a-L acuza pe Dumnezeu de nedreptate şi falsitate.
Ce ar trebui să fie clar din citatele de mai sus este că pretenţia Satanei că legea lui Dumnezeu nu poate fi ţinută operează încă în marea luptă şi că poporul lui Dumnezeu este cel pe care Domnul se bazează pentru a respinge această acuzaţie printr-o sfinţenie desăvârşită, realizată prin puterea Duhului Sfânt.
Un alt citat arată clar că lucrarea de a respinge minciunile Satanei despre cerinţele lui Dumnezeu nu este doar lucrarea lui Hristos, ci atât a lui Hristos, cât şi a urmaşilor Săi:
„Altruismul, principiul Împărăţiei lui Dumnezeu, este principiul pe care-l urăşte Satana; el îi tăgăduieşte însăşi existenţa. De la începutul marii controverse, el s-a străduit să dovedească faptul că principiile după care acţionează Dumnezeu sunt egoiste; şi el procedează la fel cu cei care-I slujesc lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos şi a tuturor celor ce-I poartă Numele este aceea de a dovedi falsitatea pretenţiei lui Satana.”[42]
La fel ca în cazul ideii de ispăşire „completă, dar nu completată”, idee discutată anterior în această serie de articole[43], criticii recenţi ai TUG insistă că creştinii credincioşi „confirmă, dar nu cauzează” îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu[44]. Dar aceasta nu este o teorie pe care scrierile inspirate să o susţină. Viaţa şi moartea ca jertfă ale lui Isus, cu siguranţă fac posibilă biruinţa viitoare a sfinţilor Săi, dar Ellen White vorbeşte despre cum creştinul „trebuie să fie victorios în contul lui”[45].
La fel cum am observant în discuţia noastră despre ispăşire, crucea a fost într-adevăr locul în care „stăpânitorul lumii acesteia” a fost îndepărtat din poziţia de reprezentant al Pământului (Ioan 12:31; a se vedea Iov 1:6; 2:1)[46]. Dar în timp ce moartea lui Hristos a făcut inevitabilă învingerea şi distrugerea finală a lui Satana (Evrei 2:14), Satana nu a fost învins complet atunci, din moment ce el încă face acum lucrarea sa rea.
S-a făcut anterior referire de către un critic al TUG la faptul că Satana, acuzatorul, a fost aruncat jos (Apocalipsa 12:10)[47], eveniment despre care Ellen White spune că a avut loc la cruce[48]. Cu toate acestea, povestea vechi testamentară cu Iosua şi Îngerul dovedeşte că acuzaţiile Satanei împotriva lui Dumnezeu, în persoana sfinţilor Săi, vor continua până la sfârşit (Zaharia 3:1-4)[49]. Faptul că sfinţii sunt descrişi în Apocalipsa ca biruintori ai Satanei „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor” (Apocalipsa 12:11), dovedeşte clar că Isus nu a realizat toată biruinţa necesară. Victoria Sa la cruce a fost cu siguranţă una decisivă în marea luptă, dar nu a fost ultima, din moment ce războiul dintre bine şi rău se menţine.
TUG a fost acuzată în două cărţi recente că ar învăţa că „Satana nu a fost înfrânt la cruce” şi că „descoperirea şi acţiunea divină sunt insuficiente pentru a câştiga marea luptă”[50]. Dar o altă carte recentă, care a fost, de asemenea, gândită pentru a se opune TUG[51], vorbeşte în mod corect despre Calvar ca „victorie decisivă”[52] şi „bătălie decisivă”[53] în marea luptă, arătând clar că războiul continuă (Apocalipsa 12:11-17)[54]. Din nou, ne gândim la comparaţia cu cel de-al Doilea Război Mondial. Bătăliile decisive care au întors frontul împotriva puterilor Axei au avut loc în 1942, dar războiul a continuat până în 1945 cu o serie de victorii neîntrerupte – dar foarte dificile – ale Aliaţilor.
Din nou, accentuăm că nu este posibilă nicio rivalitate între aspectele variate ale neprihănirii lui Isus, nici între evenimentele de la Calvar şi evenimentele finale şi necesare ale istoriei, pe care Calvarul le-a făcut posibile. Criticii TUG sugerează această noţiune falsă a rivalităţii când insistă că „Dumnezeu însuşi asigură mijloacele şi motivele complete şi suficiente pentru justificarea caracterului Său. Nicio altă lucrare suplimentară nu este necesară”[55]. Unul dintre aceşti autori continuă pe această idee, afirmând că mântuirea noastră „nu este câştigată prin faptele noastre sau contribuţia noastră”[56].
Dar nu poate fi subliniat suficient de des, că sfinţirea nu este „contribuţia noastră” la mântuire mai mult decât este îndreptăţirea. Biblia arată clar, aşa cum am văzut, că „de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” (2 Tesaloniceni 2:13). Ellen White declară că „sfinţirea noastră este lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”[57].
Ceea ce ultima generaţie va realiza în timpul crizei finale depinde în mod complet de puterea asigurată prin moartea lui Isus pe cruce. Nu este posibilă nicio rivalitate între aceste două evenimente. Toată puterea sfinţitoare exercitată de sfinţi în lupta lor cu păcatul vine de la Isus şi este privilegiul oferit de Calvar (Evrei 10:29; 13:12, 20-21). Aşa cum spune Ellen White într-un alt citat: „Dumnezeu dă talentele, puterile mintale; noi ne formăm caracterul.”[58] Nici partea noastră activă în acest demers nu este „contribuţia noastră”, după cum Biblia declară cu privire la sursa a tot ceea ce experimentează umanitatea: „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.” (1 Cronici 29:14).
Un critic proeminent al TUG a pretins că „în conformitate cu învăţătura TUG, ultima generaţie este însărcinată cu lucrarea pe care Isus a realizat-o deja la cruce: (1) El l-a învins decisiv, odata pentru totdeauna pe Satana”[59]. Decisiv, da. O dată pentru totdeauna, nu. Încă suntem aici şi războiul încă mai continuă (Apocalipsa 12:17).
Un critic fruntaş al TUG afirmă că zdrobirea capului şarpelui (Geneza 3:15) „s-a realizat la cruce, unde Isus l-a învins pe Satana, conducătorul uzurpator al acestei lumi (Ioan 12:31; 14:30; 16:11)”[60]. Aceeaşi carte insistă în altă parte: „Isus (şi nu sfinţii ultimei generaţii) a fost Cel care, în mod irevocabil, ireversibil şi definitiv, l-a învins pe Satana, L-a justificat pe Dumnezeu şi a asigurat veşnicia pentru întregul univers”[61].
Dar aceste afirmaţii nu iau în considerare paralela dintre prima făgăduinţă mesianică din Biblie şi un verset din Noul Testament despre lucrarea viitoare a bisericii. În prima făgăduinţă a mântuirii înregistrată în Scriptură, Dumnezeu declară înaintea Satanei: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdobi capul şi tu îi vei zdrobi câlcâiul.” (Geneza 3:15). Dar conform apostolului Pavel, Hristos nu este singurul de la care se aşteaptă să-L zdrobească pe Satana. Scriind bisericii, Pavel declară: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” (Romani 16:20). Dacă Isus a realizat zdrobirea deplină de care era nevoie, această făgăduinţă a apostolului ar fi cu totul inutilă.
În citatele următoare Ellen White este ecoul cuvintelor apostolului Pavel cu privire la zdrobirea Satanei de către poporul lui Dumnezeu:
„Biserica va mai vedea vremuri tulburi. Ea va prooroci, îmbrăcată în saci. Dar cu toate că va trebui să întâmpine erezie şi persecuţie, cu toate că va trebui să lupte cu necredincioşii şi cu apostaziaţii, totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea va zdrobi capul lui Satana.”[62]
„Dumnezeu să ne ajute să fim atenţi la noi înşine, altfel cu siguranţă vom pierde cerul. Mici abateri de la ceea ce este corect, mici îngăduinţe par un lucru nesemnificativ în prezent; dar Satana ne va conduce pe un drum care ne va separa de neprihănire şi de Dumnezeu. Nu vrem căile noastre, ci căile lui Dumnezeu. Vrem să ne luptăm cu toate puterile fiinţei noastre pentru a-l zdrobi pe Satana sub picioarele noastre şi a fi siguri că suntem împăcaţi cu Dumnezeu, că avem drept la moştenirea noastră veşnică.”[63]
Un critic al TUG afirmă: „Potrivit TUG, Dumnezeu are nevoie de ultima generaţie a celor credincioşi pentru biruinţa finală asupra Satanei şi pentru a-i respinge miciunile. Sunt profund afectat de afirmaţii de acest fel, pentru că ele sunt contrare învăţăturilor Bibliei şi ale lui Ellen G. White.”[64] În mod similar, E. J. Waggoner este criticat în aceeaşi carte pentru declaraţia lui că îndreptăţirea lui Dumnezeu este lăsată în seama fiilor Săi şi că El „Şi-a riscat reputaţia cu oamenii”[65]. Un apărător recent al TUG este criticat deoarece învaţă că sfinţii din vremea sfârşitului „realizează că totul depinde de ei. Ei realizează că pot dezonora tronul lui Dumnezeu”[66].
Un alt critic învinuieşte TUG că „face ca biruinţa lui Dumnezeu în Marea Luptă să depindă de fidelitatea unor simple creaturi”[67].
Dar o analiză în profunzime dovedeşte că cei care ridică obiecţiile de mai sus faţă de TUG trebuie să privească cu mai mare atenţie dovezile inspirate care vorbesc pe acest subiect. Luaţi în considerare următoarele citate cu privire la rolul pe care poporul lui Dumnezeu este chemat să-l joace în marea luptă:
„Am fost aduşi la existenţă pentru că era nevoie de noi. Ce trist este gândul că dacă stăm de partea greşită, în rândurile vrăjmaşului, pierdem scopul avut cu noi de Creatorul nostru.”[68]
Următorul pasaj este şi mai uimitor:
„Tot cerul îmi apare privind evenimentele aflate în plină desfăşurare. O criză va fi descoperită în marea şi prelungita luptă asupra guvernării lui Dumnezeu pe pământ. Ceva mare, hotărâtor va avea loc foarte curând. Dacă s-ar permite vreo întârziere, caracterul lui Dumnezeu, şi tronul Său, ar fi compromis.”[69]
Cineva ar ajunge să se întrebe, dacă – aşa cum criticii TUG pretind – „Isus (şi nu sfinţii ultimei generaţii) a fost Cel care (…) a asigurat veşnicia pentru întregul univers”[70], atunci de ce Ellen White leagă desăvârşirea poporului lui Dumnezeu, direct de asigurarea universului împotriva răzvrătirii, aşa cum mărturisesc următoarele citate:
„Dumnezeu, în înţelepciunea şi mila Sa, pune bărbaţi şi femei la încercare aici, pentru a vedea dacă ei vor asculta de vocea Sa şi vor respecta legea Sa, sau dacă se vor răzvrăti la fel ca Satana. Dacă aleg să fie de partea Satanei, punând calea lui deasupra căii lui Dumnezeu, siguranţa cerului ar fi primejduită prin primirea lor în cer, pentru că ei vor cauza o altă răzvrătire împotriva lui Dumnezeu în curţile cereşti. Cel care împlineşte legea în fiecare cerinţă a ei dovedeşte că ascultarea desăvârşită este posibilă.”[71]
„Dumnezeu nu va primi nimic mai puţin decât o predare fără rezerve. Cei cu inima împărţită şi păcătoşi, care doar se declară creştini, ar strica cerul dacă li s-ar permite să intre. Ei ar stârni acolo o a doua răzvrătire.”[72]
„Fără desăvârşire de caracter nimeni nu poate intra pe porţile de perle ale oraşului lui Dumnezeu, pentru că dacă ni s-ar permite să intrăm în acel oraş cu imperfecţiunile noastre, ar avea loc curând o a doua răzvrătire în cer. Trebuie ca mai întâi să fim încercaţi, aleşi şi găsiţi credincioşi şi drepţi. Singura noastră speranţă pentru viaţa veşnică este în curăţirea caracterelor noastre.”[73]
„Fără Hristos este imposibil pentru (om) să asculte desăvârşit de legea lui Dumnezeu. Cerul nu va putea fi niciodată câştigat printr-o ascultare nedesăvârşită, deoarece aceasta ar pune întregul cer în primejdie şi ar face posibilă o a doua răzvrătire.”[74]
„Cei care Îl primesc pe Hristos ca mântuitor al lor devin părtaşi de natura Sa divină şi sunt făcuţi în stare să-I urmeze exemplul, trăind în ascultare de fiecare precept al legii. Prin meritele lui Hristos, omul arată prin ascultarea lui că oferă garanţia că nu se va răzvrăti în cer.”[75]
Nevoia ca Dumnezeu să fie îndreptăţit este formulată de David după păcatul său cu Batşeba (Psalmi 51:4) şi este repetată de apostolul Pavel în cartea Romani:
„Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: «Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat».” (Romani 3:4)
Mesajul primului înger declară: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui.” (Apocalipsa 14:7). Nu doar poporul lui Dumnezeu este judecat, ci în judecarea lor, Dumnezeu însuşi este pus la încercare.
Slava lui Dumnezeu, potrivit Bibliei, este caracterul Său (Exodul 33:18-19; 34:6-7; Romani 3:23) şi Biblia arată clar că slava Sa va fi descoperită înaintea întregii lumi (Numeri 14:21; Isaia 40:5). Cele două Testamente arată la fel de clar că această slavă va fi descoperită prin poporul lui Dumnezeu (Isaia 60:1-3; Efeseni 3:21; Filipeni 1:11; Coloseni 1:26-27; Apocalipsa 10:7; 14:7). Biblia chiar afirmă că acesta a fost motivul pentru care omenirea a fost creată de la bun început:
„Voi zice miazănoaptei: «Dă încoace!» şi miazăzilei: «Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea.»” (Isaia 43:6-7)
Nu e de mirare că Ellen White a scris, după cum am văzut, că „am fost aduşi la existenţă pentru că era nevoie de noi”[76].
Un critic de seamă al TUG încearcă să arate că una este a crede că Hristos Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu, şi alta că ultima generaţie de sfinţi realizează această îndreptăţire[77]. Dar Biblia afirmă clar că Dumnezeu este cel care realizează îndreptăţirea Sa prin poporul Lui. Următorul pasaj din Vechiul Testament vorbeşte clar pe acest subiect:
„Eram îngrijorat pentru Numele Meu cel sfânt, pe care-l pângărea casa lui Israel (…) De aceea, spune casei lui Israel: «Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,Nu datorită vouă voi acţiona, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu cel sfânt, pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers. Eu voi îndreptăţi sfinţenia Numelui Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt Domnul», zice Domnul, Dumnezeu, «când Îmi voi îndreptăţi sfinţenia prin voi sub ochii lor.’»” (Ezechiel 36:21-23, versiunea engl. RSV)
„Cum va fi realizată îndreptăţirea lui Dumnezeu prin poporul Său? Veţi fi curaţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţa. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi cu atenţie legile Mele.” (versetele 25-27, RSV)
Cu siguranţă, putem spune că îndreptăţirea nu a avut loc în experienţa poporului lui Dumnezeu din trecut, altfel planul de mântuire ar fi arătat cu mult diferit. Această profeţie, prin urmare, rămâne să fie împlinită în experienţa victoriei finale a ultimei generaţii prezentată şi în Biblie, şi în scrierile spiritului profeţiei, aşa cum studiul nostru va dovedi.
În mod interesant, însuşi Isus a declarat că urmaşii Săi vor face lucruri mai mari decât El:
„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan 14:12)
Ar fi greu de imaginat o persoană care să realizeze minuni mai mari decât cele făcute de Isus şi cu siguranţă să nu treacă de magnitudinea jertfei şi suferinţei pe care El le-a experimentat. Dar ansamblul dovezilor inspirate arată clar, aşa cum am văzut, că poporul lui Dumnezeu – prin harul Său – va realiza o demonstrare a neprihănirii care va duce la încheierea luptei a cărei victorie a asigurat-o Isus. În acest sens, putem vedea cum urmaşii lui Isus vor face lucrări mai mari decât El.
În definitiv, întreaga lume nu a fost martora lucrărilor lui Hristos în timp ce El era pe pământ. Dar întreaga lume va fi, într-adevăr, martoră a slavei lui Dumnezeu, aşa cum va fi descoperită prin ultima Sa generaţie. Biblia afirmă aceasta prin predicţii precum:
„Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu, atât este de adevărat că slava Domnului va umple tot pământul.” (Numeri 14:21, KJV)
„Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 40:4)
Atât Scriptura, cât şi Ellen White, ne spun cum va fi descoperită această slavă, şi prin cine:
„Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta a venit şi slava Domnului a răsărit peste tine! Căci iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine.” (Isaia 60:1-2, KJV)
„Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. Căci cea mai aprinsă aşteptare a creaţiunii este demonstraţia fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8:18-19, KJV)
Ellen White despre îndreptăţirea lui Dumnezeu
Ellen White declară, într-unul dintre pasajele ei cheie cu privire la îndreptăţirea lui Dumnezeu:
„Dar planul mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu – în influenţa sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului – Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: «Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii». (Ioan 12, 31-32.) Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului.”[78]
Observaţi cum citatul de mai sus afirmă că Isus a îndreptăţit caracterul lui Dumnezeu prin viaţa şi moartea Sa. Nicio parte din prezenta dezbatere nu neagă aceasta. Dar citatele lui Ellen White arătate mai jos, la fel ca versetele biblice analizate anterior, arată clar că Isus nu a realizat El însuşi toată îndreptăţirea necesară. O carte recentă care se opune TUG susţine că „Isus a curăţat Numele lui Dumnezeu (Ioan 12:27, 28)” la cruce[79]. Din nou, suntem de acord asupra acestui lucru. Cu toate acestea, Ellen White spune, după cum vom vedea imediat, că poporul lui Dumnezeu va trebui să cureţe, de asemenea, Numele Lui.
Asemenea Bibliei, Ellen White arată clar că slava lui Dumnezeu – caracterul Său – trebuie să fie descoperit înaintea lumii în aceste ultime zile:
„De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, să descopere lumii plinătatea şi desăvârşirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscut slava Sa. Biserica este depozitara bogăţiilor harului lui Hristos; şi, prin biserică, se va descoperi în cele din urmă, chiar domniilor şi «stăpânirilor din locurile cereşti», ultima şi deplina desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu (Efeseni 3:10).”[80]
„Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut harul lui Dumnezeu pentru ei.”[81]
Deşi întotdeaun voia lui Dumnezeu a fost ca slava Sa (caracterul Său) să fie dovedite înaintea lumii în fiecare vreme (Efeseni 3:21), citatele de mai sus afirmă clar că această lucrare va fi în mod special realizată în momentele finale ale istoriei sfinte.
Am vorbit anterior despre experienţa lui Iov. Ascultaţi ce spune Ellen White despre cum Iov a îndreptăţit caracterul lui Dumnezeu:
„Lui Iov i s-a făcut după credinţa sa. «Dacă m-ar încerca», a spus el, «aş ieşi curat ca aurul». Iov 23:10. Aşa a şi fost. Prin răbdarea sa neobosită, şi-a îndreptăţit propriul caracter şi în felul acesta caracterul Aceluia al cărui reprezentant era.”[82]
Acum Dumnezeu aşteaptă îndreptăţirea prin biserica Sa din timpul sfârşitului:
„Rugaţi-vă, rugaţi-vă cu ardoare şi fără încetare, dar nu uitaţi să aduceţi laude. Este de datoria fiecărui copil al lui Dumnezeu să-I îndreptăţească caracterul. Voi puteţi să preamăriţi pe Domnul; puteţi să arătaţi puterea harului Său susţinător. Sunt mulţimi care nu apreciază marea iubire a lui Dumnezeu şi nici divina împreună simţire a lui Isus.”[83]
„Dacă a fost vreodată un popor care să aibă nevoie de o lumină din cer mereu crescândă, atunci acesta este poporul lui Dumnezeu pe care, în acest timp de primejdie, Dumnezeu l-a chemat să fie depozitarul legii Sale sfinte şi să îndreptăţească caracterul Său înaintea lumii.”[84]
„Să ne amintim cu toţii că (…) îngerii înregistrează în cartea de aducere aminte fiecare cuvânt care îndreptăţeşte caracterul şi misiunea lui Hristos. Despre cei care mărturisesc dragostea lui Dumnezeu, Domnul spune: «Ei vor fi ai Mei, (…) în ziua în care Îmi pregătesc comorile» Maleahi 3:17.”[85]
„Inima Lui plină de simpatie se îndreaptă spre toţi suferinzii de pe pământ, iar El cooperează cu toţi cei care lucrează pentru eliberarea acestora. La fel cum este redată sănătatea împreună cu binecuvântarea Lui, caracterul lui Dumnezeu va fi îndreptăţit şi minciuna aruncată înapoi asupra Satanei, autorul ei.”[86]
„În natura omenească trebuia să se refacă însuşi chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos necesită desăvârşirea caracterului poporului Său.”[87]
„Inima rece trebuie să fie înviorată şi să strălucească de iubire divină. Ea trebuie să bată la unison cu inima răscumpărătorului. Slava lui Hristos trebuie să fie completă în desăvârşirea de caracter a poporului Său ales. El doreşte ca ei să-I reprezinte caracterul înaintea lumii.”[88]
„Teritorii noi trebuie adăugate Împărăţiei lui Dumnezeu. Întinderi noi ale viei spirituale trebuie să fie cultivate ca grădină a Domnului. Onoarea legii lui Dumnezeu trebuie să fie îndreptăţită înaintea lumilor necăzute, înaintea universului ceresc şi înaintea lumii căzute. Cea mai aprigă persecuţie va veni, dar atunci când Sionul se arată, îmbrăcată în hainele ei frumoase, ea străluceşte în frumuseţea sfinţeniei.”[89]
În lumina celor de mai sus, cineva poate fi cu adevărat consternat de un citat ca cel care urmează, aparţinând unui oponent de seamă a TUG:
„Este important de observat că nicăieri în Biblie sau în scrierile lui Ellen White nu se afirmă că ultima generaţie de credincioşi îl va învinge pe Satana şi că prin trăirea unor vieţi desăvârşite ei Îl vor îndreptăţii definitiv pe Dumnezeu şi vor cauza terminarea procesului de curăţire a Sanctuarului ceresc şi încheierea marii lupte. Această tăcere este suficient de clară pentru a-i face pe credincioşi să abandoneze acest mod de gândire şi să nu mai speculeze pe acest subiect.”[90]
Articolele noastre au dovedit deja suportul puternic regăsit atât în Biblie (Leviticul 16:10; 23:28-30) cât şi în scrierile lui Ellen White[91] pentru legătura dintre curăţirea Sanctuarului (de pe pământ sau din cer) şi desăvârşirea caracterului creştin care va curăţi templul sufletului. Dovezile aduse în prezentul articol ar trebui să arate, la fel de clar, că îndreptăţirea lui Dumnezeu prin desăvârşirea caracterului de către biserica Sa din timpul sfârşitului este o învăţătură clară a Scripturii şi a scrierilor lui Ellen White.
Din nou, ar trebui să fie clar că ceea ce ultima generaţie de creştini va realiza, şi ceea ce crucea a realizat, nu sunt în niciun fel în tensiune sau rivalitate una faţă de alta. Sfinţirea credincioşilor din orice generaţie este la fel de mult rezultatul Calvarului ca şi îndreptăţirea lor (Efeseni 1:7; Coloseni 1:14; Evrei 10:29; 13:12, 20-21), iar acest lucru este adevărat pentru ultima generaţie ca şi pentru cele de dinainte. Fără cruce nu poate exista desăvârşire a caracterului creştin la sfârşitul timpului, sau altcândva.
Mai mult, acest articol a arătat că Dumnezeu este Cel care îl zdrobeşte pe Satana sub picioarele urmaşilor Săi (Romani 16:20) şi Dumnezeu este Cel care Se îndreptăţeşte prin curăţirea lor spirituală (Ezechiel 36:21-23, 25-27). E adevărat că sfinţii cooperează activ, prin puterea harului, în acest proces, dar tot ceea ce fac ei este posibil doar datorită puterii creatoare şi re-creatoare a lui Dumnezeu. Cuvintele regelui David în rugăciunea Sa finală pentru Israel, citate anterior în acest articol, subliniază această Evanghelie veşnică a adevărului:
„Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.” (1 Cronici 29:14)
Următorul articol al acestei serii va răspunde unor întrebări cu privire la desăvârşirea de caracter şi ultima generaţie.
Vezi toate articolele din serie.
Note de subsol:
[1] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 761.
[2] Ellen White, Signs of the Times, 23 iulie 1902.
[3] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 117.
[4] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 123 (în engleză la p. 252).
[5] Desmond Ford, „The Relationship Between the Incarnation and Righteousness by Faith,” Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith (Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, Publisher, 1976), p. 33 (sublinierea din original).
[6] Steve Marshall, What’s the Difference? (Arroyo Grande, CA: Concerned Communications, 1979), p. 12 (sublinierea din original).
[7] Jiří Moskala şi John C. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 276.
[8] Ibidem, p. 213.
[9] D. Ford, Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith, p. 28.
[10] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 123 (în engleză la p. 252).
[11] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 339.
[12] Ellen White, Divina vindecare, pp. 180-181.
[13] Ellen White, Our High Calling, p. 138.
[14] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 24.
[15] Ellen White, That I May Know Him, p. 292.
[16] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 314.
[17] Ellen White, Signs of the Times, 16 ianuarie 1896.
[18] Ellen White, Review and Herald, 18 ianuarie 1909.
[19] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 929.
[20] Ellen White, Divina vindecare, p. 25.
[21] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 664.
[22] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 49.
[23] Ellen White, Signs of the Times, 16 ianuarie 1896.
[24] Ellen White, Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 49.
[25] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 929.
[26] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 40.
[27] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 77.
[28] Ibidem, p. 88.
[29] Ellen White, The Upward Look, p. 228.
[30] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 29.
[31] Ibidem, p. 762.
[32] Ellen White, Signs of the Times, 24 septembrie 1901.
[33] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 761.
[34] Ibidem, p. 763.
[35] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, pp. 24, 178, 179, 182-183, 196-197, 285.
[36] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 308.
[37] Ellen White, Signs of the Times, 10 iulie 1901.
[38] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 1, p. 369.
[39] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 489.
[40] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 276.
[41] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 1, p. 369.
[42] Ellen White, Educaţie, p. 154.
[43] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, pp. 192, 193, 203, 205, 207, 210-211, 277; a se vedea şi Martin F. Hanna, Darius W. Jankewicz, şi John W. Reeve (editori), Salvation: Contours of Adventist Soteriology (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 2018), pp. 221-222.
[44] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 198.
[45] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 33.
[46] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 761.
[47] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 195.
[48] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 781; SDA Bible Commentary, vol. 7, pp. 973-974.
[49] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, pp. 467-476.
[50] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 17; a se vedea şi pp. 187, 191, 196; George R. Knight, End-Time Events and the Last Generation: The Explosive 1950s (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 31.
[51] G. Knight, End-Time Events, pp. 15-16.
[52] M. Hanna, D. Jankewicz şi J. Reeve (editori), Salvation: Contours of Adventist Soteriology, p. 28.
[53] Ibidem, p. 30.
[54] Ibid., pp. 29-30.
[55] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 281; vezi şi p. 183.
[56] Ibidem, p. 281.
[57] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 908.
[58] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 331.
[59] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 197.
[60] Ibidem, pp. 182, 186, 196.
[61] Ibid., p. 207.
[62] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 594.
[63] Ellen White, This Day With God, p. 27.
[64] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 195 (sublinierea din original).
[65] Ibidem, p. 25.
[66] Ibid., p. 192.
[67] Ibid., p. 280; a se vedea şi G. Knight, End-Time Events, p. 32.
[68] Ellen White, Signs of the Times, 22 aprilie 1903.
[69] Ellen White, Manuscrisul 27, 1892.
[70] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 207.
[71] Ellen White, Review and Herald, 21 iulie 1891.
[72] Ellen White, The Upward Look, p. 197.
[73] Ellen White, Sermons and Talks, vol. 2, p. 294.
[74] Ellen White, Signs of the Times, 30 decembrie 1889.
[75] Ellen White, That I May Know Him, p. 292.
[76] Ellen White, Signs of the Times, 22 aprilie 1903.
[77] G. Knight, End-Time Events, pp. 32-33.
[78] Ellen White, Patrarhi şi profeţi, pp. 68-69.
[79] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 186.
[80] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 9.
[81] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, pp. 415-416.
[82] Ellen White, Educaţie, p. 156.
[83] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 317.
[84] Ibidem, p. 746.
[85] Ellen White, Our High Calling, p. 168.
[86] Ellen White, Christian Educator, 1 octombrie 1898.
[87] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 671.
[88] Ellen White, Signs of the Times, 25 noiembrie 1897.
[89] Ellen White, Ye Shall Receive Power, p. 338.
[90] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 216.
[91] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425; Maranatha, p. 249; Manuscript Releases, vol. 11, p. 55; Review and Herald, 21 ianuarie 1890.
Paul Bucur:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Filip Balt:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Paul Bucur:
a comentat la: De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? - partea 1