În primul rând, vreau să mulţumesc echipei redacţionale a revistei Compass pentru că şi-a dat acordul pentru publicarea acestei serii de articole asupra unui subiect atât de important. Este numai drept să afirmăm că nu au fost disponibile multe oportunităţi de felul acesta, într-un cadru precum cel dat, pentru susţinătorii teologiei ultimei generaţii (TUG), în anii recenţi ai bisericii. Motivele pot fi interesante, chiar provocatoare, dar dacă ar fi cercetate în contextul acestor articole ar distrage atenţia de la ideile esenţiale.
Vreau să închei această serie de articole cu câteva gânduri de încheiere, începând cu un rezumat al punctelor-cheie pe care articolele trecute au încercat să le transmită.
Mesajul acestor articole cu privire la conceptul cunoscut drept TUG poate fi rezumat în următorele douăzeci (20) puncte:
Într-un curs universitar la care participam nu cu mult timp în urmă, un profesor a susţinut că omul post-modern aşteaptă „autenticitate, nu desăvârşire” de la creştini. Dar la fel ca multe alte idei care circulă în citadelele academice aride, şi aceasta se dezintegrează când este testată de realitatea practică.
Opreşte-te şi gândeşte-te. Care sunt păcatele pe care eu, ca şi creştin, pot fi prins săvârşindu-le – chiar doar ocazional – care să nu compromită fundamental credibilitatea mărturiei mele spirituale faţă de alţii?
Dacă un părinte creştin este aspru şi nenecesar de sever cu un copil?
Dacă un soţ creştin este abuziv sau necredincios?
Dacă un administrator creştin al unei companii este mai puţin corect în purtarea cu asociaţii sau subordonaţii lui?
Dacă un creştin arată insensibilitate rasială sau prejudecată?
Dacă un creştin dovedeşte un spirit aspru, nesimţitor faţă de cei săraci şi nenorociţi?
Dacă un creştin îşi permite să-şi piardă cumpătul, chiar într-o conversaţie privată?
Care ar fi rezultatul unui astfel de comportament pentru mărturia creştină a unei astfel de persoane? Am putea noi să considerăm că, dacă un necredincios vede un creştin făcând oricare dintre aceste lucruri, chiar doar din când în când, el va accepta acest eşec doar ca pe un alt exemplu de nedesăvârşire inevitabilă?
Îmi amintesc de un cântec de acum mulţi ani care avea cuvintele: „Eşti singurul Isus pe care cineva îl va vedea vreodată. Eşti singurele cuvinte de viaţă pe care cineva le va citi vreodată.”
Justiţia socială a devenit un laitmotiv popular în mai multe cercuri de creştini contemporani, inclusiv în adventism. Şi aşa ar trebui să fie. Biblia este plină de îndemnuri de acest fel. Dar prea mulţi „luptători ai justiţiei sociale” adventişti se opun TUG, aparent nerealizând că dacă nedesăvârşirea de caracter este inevitabilă, astfel de scăpări vor include inevitabil defecte sociale, ca şi defecte personale. Creştinul care nu poate tolera diversitatea rasială, care îi abuzează sau îi neglijează pe cei dezavantajaţi material şi care dispreţuieşte imigranţi de o culoare a pielii diferită sub masca impunerii „legalităţii” va fi înclinat să permită păcate de acest fel, asemenea celor predispuşi la bârfă, pierderea cumpătului, supraalimentare sau imoralitate sexuală.
Deseori mă întreb dacă cei care susţin doctrina „nedesăvârşirii în această viaţă” au analizat cu adevărat implicaţiile ei practice. Îmi doresc să le onorez integritatea şi buna credință când insistă că ei cred la fel de puternic ca oricine altcineva că trăirea şi ascultarea evlavioasă faţă de cerinţele divine sunt esenţiale experienţei creştine. Problema apare când analizezi cum ar trebui să arate ascultarea mai-puţin-decât-desăvârşită. Mantra străveche a „toleranţei” auzită atât de des în aceste zile – că spiritualitatea fiecăruia este unică şi că creştinii ar trebui să se oprească din a se mai „judeca” unii pe alţii – nu este de niciun folos aici. Creştinii ar putea în mod convenabil să înceteze să se mai critice şi judece unii pe alţii, dar asta nu va opri lumea de la a-i critica şi judeca pe creştini! Ce credibilitate morală mai pot păstra creştinii înaintea omenirii, dacă păcatele lor atât de iute condamnate – fie că sunt în biserică sau în societate – sunt considerate de aceeaşi creştini inevitabile chiar și pentru cei mai credincioşi dintre sfinți?
Am crezut de mult timp că ideea desăvârşirii de caracter este una în care orice creştin sincer, când este presat, ar vrea cel puţin să creadă în ceea ce priveşte posibilităţile pământeşti. (Până la urmă, cine dintre noi nu şi-ar dori să fie iubitul sau iubita perfectă, soţul sau soţia perfectă, tatăl sau mama perfectă?) Până la urmă, care creştin adevărat nu şi-ar dori cu ardoare să existe şansa de a înceta să mai rănească inima Mântuitorului pe care Îl iubește?
Problema apare, cel puţin pentru unii, atunci când teologia desăvârşirii se amestecă cu pretenţii şi trăsături de caracter care nu sunt în armonie cu mărturia colectivă a sfatului scris al lui Dumnezeu (Isaia 8:20; Faptele apostolilor 17:11).
După publicarea primului articol al acestei serii, o persoană a scris un comentariu în care exprima frica ei că încheierea timpului de probă este un moment stabilit în mod artitrar. Ar fi greu de combătut realitatea existenţei acestei păreri greşite în minţile unor adventişti de-a lungul anilor. Dar o componentă-cheie a TUG prezentată în aceste articole este că Dumnezeu ţine vânturile pentru ca slujitorii Săi să poate fi sigilaţi (Apocalipsa 7:1-3) – pe scurt, Dumnezeu întârzie cea de-a doua venire (şi astfel încheierea timpului de probă) pentru ca toţi cei care se străduiesc cu sinceritate să obţină prin harul Său victoria promisă să poată reuşi. Nu se poate afirma de suficient de multe ori că Dumnezeul Scripturii „doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). El nu este pornit să ne scoată din Împărăţia Sa. Aceasta este lucrarea diavolului, nu a Domnului.
Foarte mulţi, am ajuns să cred, au cultivat o perspectivă asupra lui Dumnezeu nu foarte deosebită de cea a instructorului academiei maritime jucat de Lou Gossett Jr. în filmul anilor 1980 „An Officer and a Gentleman” (un film pe care cu siguranţă nu-l recomand, dar pe care unii dintre cititorii mai în vârstă poate că şi-l amintesc). În declamaţia de început faţă de cadeţi, „Sergent Foley” a jurat „să folosească fiecare mijloc necesar, corect şi incorect, pentru a vă prinde pe picior greşit”! Neliniştea, chiar trauma spirituală pe care o trăiesc unii adventişti cu privire la teologia desăvârşirii şi judecata de cercetare îşi poate avea originea – cel puţin din observaţiile mele – într-o perspectivă tragic de similară asupra modului în care Dumnezeu se poartă cu creştinul încercat.
Din păcate, după cum am observat când am răspuns întrebării privitoare la păcatele prin omisiune din ultimul nostru articol, mulţi oponenţi ai TUG au o perspectivă similară asupra lui Dumnezeu şi a cerinţelor Sale, doar cu inserarea Unuia mare şi suficient de puternic care a întrunit deja pretinsa cerinţă a lui Dumnezeu de „neprihănire infinită”. (Seria noastră de articole a observat, pentru cei care au urmărit-o, că dacă cu adevărat standardul mântuirii ar fi fost „neprihănirea infinită”, nici măcar îngerii fără păcat nu s-ar fi calificat, din moment ce înţelegerea lor asupra abordării lui Dumnezeu faţă de problema păcatului şi Satanei nu a fost perfectă la diferite momente din timpul marii lupte[52].) Nu se poate afirma suficient de des că această perspectivă asupra standardului divin este şi absurdă, şi oarbă față de caracterul iubitor al Domnului nostru, indiferent cine ar fi cei care o susţin. Dacă susţinătorii sau oponenţii TUG au o astfel de perspectivă, guvernarea lui Dumnezeu este redusă la tiranie.
Un stil de viaţă extremist – definit aici ca un fel de pietate care trece de barierele de protecţie ale scrierilor inspirate, spre o concentrare neechilibrată asupra unor aspecte, care duce la neglijarea altora şi care deseori încalcă porunca categorică de a nu învăţa „ca învăţături nişte porunci omeneşti” (Matei 15:9) – este fiara întunecată care de multe ori pândeşte minţile adventiştilor sinceri când se discută despre desăvârşirea de caracter şi TUG. Pare că destul de mulţi (actuali sau foşti adventişti), pe paginile de blog sau în mişcările de reînviorare, spun o poveste de groază despre astfel de versiuni (mai degrabă perversiuni) ale conceptului doctrinal pe care aceste articole a încercat să-l apere.
Întorcându-mă la comentariul postat după publicarea primului articol din această serie, respectiva persoană a menţionat sentimentele de vinovăţie încercate în urma unor greşeli minore, precum a mânca un biscuite cu praf de copt sau o brioşă cu un ou stricat. Ideea aici nu este de a discuta înţelepciunea sfatului inspirat privitoare la aspectele minore ale conduitei, ci de a arăta cum însăşi pana inspirată este suficientă pentru a împiedica o conştiinţă hipersensibilă de la a avea acest fel de „strecurări ale ţânţarului” despre care vorbeşte persoana respectivă.
Aspectul reformei sanitare – împreună cu îmbrăcămintea şi relaţiile romantice, ceea ce eu numesc deseori „cei trei D” (în engl., dietary reform, dress, dating) în care stilul de viaţă extremist se manifestă de multe ori printre adventiştii credincioşi – este în mod frecvent menţionat de criticii prietenoşi sau ostili ai TUG. Din păcate, prea mulţi tind să blameze nu doar chemarea la desăvârşire a caracterului, ci şi concentrarea pretins a fi excesivă asupra scrierilor lui Ellen White, în special din cauza acestor aberaţii. În realitate, cei care rătăcesc într-un fanatism de acest fel nu sunt vinovaţi de faptul că pun prea mult accent pe Ellen White, ci mai degrabă că nu pun suficient. Am spus deseori că nu există „fanatici Ellen White” din simplul motiv că, dacă cineva aderă cu credincioşie la sfatul lui Ellen White (şi al Bibliei), fanatismul devine imposibil. Invers, dacă cineva se rătăceşte într-un extremism de acest fel, aceasta se poate întâmpla doar cu încălcarea sfatului Scripturii şi al scrierilor lui Ellen White.
Am întâlnit mulţi reformatori din cale afară de zeloşi cu privire la aspectele de mai sus. Nu voi uita niciodată o ocazie de la începutul lucrării mele oficiale, când într-o sâmbătă seară eram în compania unor zeloţi al sănătăţii din biserica locală, care s-au simţit foarte ofensaţi că am comandat un desert de ciocolată la restaurantul unde mâncam împreună. (Din felul în care s-au plâns despre asta – sigur că nu mie, ci altora – aş fi putut la fel de bine să comand cotlete de porc şi o sticlă de vin alb!) Deşi scopul meu nu este de a distrage atenţia de la conversaţia prezentă pentru a discuta lucruri minore cu privire la aspecte comportamentale, este evident că dacă am urma cu stricteţe sfatul inspirat în toate aspectele, acest fel de zel extrem ar fi evitat.
Cu siguranţă, câteva sentimente de revoltă faţă de adventismul conservator mă deranjează la fel de mult ca tiradele unora împotriva mesajului clasic adventist despre sănătate, în special problema vegetariană, din moment ce aceasta s-a demonstrat că nu mai este o problemă doar de sănătate fizică, ci chiar şi de sănătate a planetei. (Nu pot să nu fiu uimit de faptul că, pe 4 septembrie 2019, atunci când primăriile prezentau candidaţii la nominalizările din 2020 pentru alegerile prezidenţiale din Statele Unite, problema consumului de carne şi impactul ei asupra mediului au fost menţionate în mod repetat de canditaţi şi jurnalişti[53]. Aceasta spune destul de mult cu privire la argumentul „irelevanţei faţă de societate”, folosit deseori de adventiştii non-conservatori împotriva standardelor noastre clasice de credinţă şi stil de viaţă.) Dar unii dintre cei mai pasionaţi reformatori sanitari dintre noi tind să uite că scrierile lui Ellen White abundă în avertizări împotriva extremismului în dietă[54] şi a testelor create de om[55]. Un capitol remarcabil din volumul 3 al Soliilor alese, intitulat „Folosirea corectă a mărturiilor cu privire la reforma sănătăţii”[56], este unul care dacă ar fi urmat, ar duce la dezaprobarea justă a oricărui caz de fanatism în dietă pe care eu însumi l-am întâlnit sau de care am fost informat de martori credibili.
Următorul sfat inspirat cu privire la reforme, în general, este de asemenea frecvent ignorat de cei mânaţi de un zel nechibzuit în încercarea lor de a acuza comportamentele altora, iar uneori chiar pe ale lor înşişi:
„În reforme, am face mai bine să rămânem cu un pas în urma țintei propuse, decât să o depășim cu un pas. Și dacă există vreo greșeală, aceasta să fie din partea poporului.”[57]
Cu privire la „strecurarea ţânţarului” menţionată într-un comentariu online prezentat anterior cu privire la praful de copt sau ouăle stricate, cred că se poate corect afirma că, dacă persoana respectivă ar fi interiorizat impactul următorului citat al lui Ellen White – în care ea vorbeşte despre fariseii din vechime care strecurau ţânţarul – sentimentele de vinovăţie prezentate despre praful de copt şi ouăle stricate nu ar fi fost niciodată o problemă:
„Și alte legi fuseseră în același fel răstălmăcite de rabini. În îndrumările date lor prin Moise, era interzis să se mănânce ceva necurat. Folosirea cărnii de porc și a cărnii altor animale era oprită, deoarece putea să umple sângele de necurății și să scurteze viața. Dar fariseii n-au lăsat aceste restricții așa cum le dăduse Dumnezeu. Ei cădeau în extreme nejustificate. Între alte lucruri, li se cerea oamenilor să strecoare toată apa pe care o foloseau, ca nu cumva să conțină vreo insectă cât de mică dintre acelea clasificate între animalele necurate. Isus, arătând contrastul dintre aceste pretenții privind lucruri neînsemnate și mărimea păcatelor pe care le săvârșeau, a zis către farisei: «Povățuitori orbi, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!»”[58]
Dacă, aşa cum redă Ellen White, aspectul biblic important al mâncărurilor curate versus necurate – care în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea face parte din punctele noastre de doctrină[59] – ar putea fi dus la „extreme nejustificate”, atunci rigiditatea similară şi apăsarea vinei cu privire la probleme mult mai puţin importante precum praful de copt şi ouăle nu ar fi la fel de nejustificate? (În ciuda afirmațiilor unora, există o ierarhie bine definită a lucrurilor ce ţin de dietă în scrierile lui Ellen White[60], ierarhie deseori ignorată de reformatorii sanitari hiperzeloşi care tind să pună toate lucrurile în aceeaşi oală.)
Într-o prezentare recentă asupra TUG, o persoană cu vederi de o natură mai moderată asupra subiectelor menţionate a vorbit despre extremismul care a pătat uneori reputaţia acestei teologii. El a menţionat o instituţie adventistă auto-sustenabilă, fără a-i da numele, care, a raportat el, cere ca membrii săi să nu folosească deloc uleiul în alimentaţie[61]. Am fost mult timp uimit de popularitatea acestei practici şi a altora similare, din anumite cercuri ale bisericii, mai ales din moment ce această practică nu are niciun suport în Biblie sau scrierile lui Ellen White, avându-şi originea în teoriile unui guru nutritionist neadventist, care ulterior şi-a luat viaţa[62]. Deşi nu vreau să iau vreo parte în discuţiile dintre nutriţionişti, ideea de bază este că un stil de viaţă care îşi are originea în opinia omenească şi nu în sfatul scris al lui Dumnezeu nu ar trebui niciodată să fie susţinut ca normă de adventiştii de ziua a şaptea. Amestecarea unei astfel de ordini de zi cu chemarea la desăvârşire creştină poate aduce doar confuzie şi disperare.
Un alt exemplu de stil de viaţă extremist cu origini neadventiste este genul „Adio amoruri” (n. tr., o carte scrisă de Joshua Harris) de ortodoxie socială, care a suportat recent o campanie de calomnii prin renunţarea fondatorului principal la creştinism şi propria căsătorie[63]. În ciuda zelului cu care unii au îmbrăţişat anumite practici asociate acestei mişcări – cum ar fi preferinţa termenului „curtenie” faţă de „relaţie romantică”[64] şi restricţiile strict reglementate, în stil talmudic, asupra contactului fizic premarital[65] – rămâne realitatea că aceşti parametri sunt creaţi de om şi duc lipsă de un suport biblic sau din scrierile spiritului profeţiei. Poate alegerea de a fixa astfel de limite pentru sine nu trebuie blamată; în zilele noastre, orice dorinţă după puritate merită lăudată, cel puţin la nivelul motivaţiei. Dar în final, doar îndrumările lui Dumnezeu sunt şi împuterniciri[66], iar atunci când creştinii depăşesc aceste limite create de om, nu ar trebui să le confunde cu păcat împotriva lui Dumnezeu.
Stricta respectare a scrierilor inspirate ca protecţie împotriva extremismului printre membrii consevatori ai bisericii a fost demonstrată recent de două incidente în care prezentul autor a fost implicat. Primul a avut loc cu ocazia unui articol online pe care l-am scris acum câţiva ani intitulat „Hristos şi Crăciunul”[67], care expune dovezile din spiritul profeţiei pentru o abordare echilibrată, centrată pe Hristos, a celebrării acelei sărbători. Pe măsură ce răspunsurile curgeau în secţiunea de comentarii, a devenit tot mai clar că mulţimea extrem de împotrivitoare, de tipul „Crăciunul este păgân” a fost cu totul atacată în punctul sensibil de citatele lui Ellen White despre Crăciunul în cămin şi biserică, la care s-a făcut referire în articol[68]. Dacă unele păreri au fost în final schimbate este greu, dacă nu imposibil de determinat, dar ce a devenit clar din dialogul care a urmat articolului este că cei care se opun sărbătoririi Crăciunului în orice formă nu au nicio idee coerentă despre cum să abordeze citatele inspirate care iau o poziţie foarte diferită de a lor. Multe persoane au mărturisit că nu au văzut anterior aceste citate din Ellen White, presupunând simplu că din cauza originii păgâne a sărbătorii, Ellen White nu ar fi putut avea nimic bun de spus despre aceasta.
Al doilea incident a avut loc mai recent, când o mare congregaţie adventistă din comunitatea mea a construit o replică a chipului din Daniel 2 care să stea în faţa bisericii lor, făcută în legătură cu efortul evanghelistic în desfăşurare. Unii s-au simţit ofensaţi de acea statuie, numind-o „idolatrie”. Dar protestatarii nu au părut să aibă decât puţin sau chiar nimic de spus când, la propunerea mea, un prieten a postat pe reţelele sociale un citat al lui Ellen White despre importanţa folosirii replicilor din hârtie a fiarelor din Daniel şi Apocalipsa ca ajutoare evanghelistice vizuale[69].
Ne este de folos să ne amintim că majoritatea adventiştilor care au cedat ademenirii extremismului conservator tind să fie cei care cred cu putere în scrierile lui Ellen White. Deşi sfatul corector al penei ei cu privire la punctele anterioare (şi altele) nu pot schimba părerile ferme, în experienţa mea am descoperit că acest sfat tinde să amorţească şi chiar să întoarcă impulsul acestor cauze din rândurile membrilor conservatori ai bisericii din punct de vedere teologic. Împotrivirea generală a adventiştilor conservatori din anii recenţi în faţa ereziilor precum fixarea de date apocaliptice şi anti-trinitarianism aduce o mărturie remarcabilă tiparului despre care vorbesc.
Din mulţii mei ani de implicare în mişcarea ultimei generaţii – care merge până cu cel puţin patruzeci de ani în urmă – am descoperit că poveştile de groază populare spuse cu privire la cei care cred în TUG sunt umflate peste dimensiunile lor în rândurile mişcării. Truismul jurnalistic „o ştire rea are cele mai multe copii” poate primi cea mai mare parte din vină pentru aceasta, fără a mai menţiona abilitatea lumii interconectate de a amplifica voci zeloase şi izolate, în ceea ce priveşte orice ideologie sau părere particulară. Înţelepciunea lui Jonathan Swift este cel mai bine amintită în această privinţă: „Este nebunia prea multora aceea de a confunda ecoul unei cafenele din Londra cu vocea împărăţiei.”[70]
Vorbind ca unul care călătoreşte mult şi predică des despre subiectele cuprinse în TUG, cred că este corectă afirmaţia că profilul credinciosului obișnuit în acest concept teologic este unul al devotamentului profund faţă de Hristos, cuplat cu seriozitate morală, dar înflăcărat în iubirea de viaţă şi de celilați, nefiind deraiat câtuşi de puţin în înclinaţiile extremiste descrise mai sus. Cu siguranţă există excepţii de la această regulă, dar în rândurile celor care aderă la TUG astfel de excepţii nu constituie – cel puţin din observaţiile mele – mai mult de o mică, deşi deseori foarte vocală, minoritate.
La final, aceleaşi scrieri inspirate care susţin învăţăturile TUG dezaprobă genul de pietate extremistă, creată de om, pe care unii au amestecat-o în mod ilegitim cu TUG. La fel ca în toate lucrurile spirituale, sfatul scris al lui Dumnezeu trebuie să rămână autoritatea noastră supremă când evaluăm orice teorie sau standard de conduită (Isaia 8:20; Faptele apostolilor 17:11). Acel sfat inspirat oferă aceleaşi bariere de protecţie împotriva fanatismului pe care îl oferă şi împotriva îngăduinţei de sine. Doar acel sfat, şi nu noţiunile create de om despre echilibru şi sănătate spirituală, vor reuşi să înjunghie fiara întunecată a fanatismului. „Ce spune Domnul?” trebuie să fie întrebarea pusă fiecărei afirmaţii doctrinale sau morale de către creştin, fie ea permisivă sau restrictivă.
O problemă majoră în provocările recente adresate TUG este sprijinirea puternică pe părerile ştiinţifice neinspirate ca mod de a construi puncte doctrinale cheie[71]. Dovezile sugerează că mulţi critici ai TUG abordează scrierile inspirate cu un cadru doctrinal deja fixat, în acest fel determinând care premise inspirate se potrivesc sau nu cadrului neinspirat pe care l-au fixat deja. Avertizarea lui Isus împotriva învăţării „ca învăţături nişte porunci omeneşti” (Matei 15:9) se aplică tuturor creştinilor şi tuturor adventiştilor de ziua a şaptea – indiferent de ideile pe care le îndrăgesc, de practicile pe care le urmează sau de locurile pe care le ocupă în spectrul teologic conservator sau liberal.
Un articol recent care atacă TUG încearcă să pună această teologie într-un cadru prestabilit, împărţind versiunile sesizate ale acestui concept în cinci (5) categorii: (1) TUG „poartă”; (2) TUG „a laicului”; (3) TUG „istorică”; (4) TUG „conservatoare”; şi în final (5) TUG „în curs de dezvoltare”[72]. Citind aceste estimări diferite, nu am putut să nu mă gândesc că asemenea „feliere şi tăiere” ar putea fi făcute credinţei adventiste de ziua a şaptea în general, creştinismului în sensul său cel mai larg sau chiar oricărei ideologii, fie ea sacră sau seculară.
Odată, când m-am confruntat cu întrebări complicate cu privire la o posibilă relaţie, un prieten apropiat m-a avertizat asupra pericolului „analizării excesive”. Gânduri de acelaşi fel mi-au venit în minte când am citit estimarea de mai sus a TUG. În final, singura măsură autentică a oricărei doctrine sau practici pentru creştinul adventist de ziua a şaptea este învăţătura sfatului scris al lui Dumnezeu (Isaia 8:20; Faptele apostolilor 17:11). Să luăm din nou în considerare următoarele avertismente inspirate privitoare la autoritatea noastră spirituală supremă:
„«Aşa vorbeşte Domnul: Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!» (Ieremia 17:5) Părerile oamenilor învățați, deducțiile științei, crezurile sau hotărârile consiliilor ecleziastice, atât de numeroase și contradictorii, cum sunt și bisericile pe care ele le reprezintă, glasul majorității – nici una și nici toate acestea laolaltă nu trebuie privite ca dovadă pentru sau împotriva vreunui punct al credinței religioase.”[73]
„Biblia n-a fost scrisă numai pentru cei învățați; dimpotrivă, ea a fost destinată oamenilor de rând. Marile adevăruri necesare pentru mântuirea noastră ne sunt prezentate tot așa de clar ca și lumina zilei; nimeni deci nu va fi dus în rătăcire și nu va pierde cărarea, cu excepția celor care urmează propria lor judecată în loc să urmeze voința lui Dumnezeu, care este așa de clar descoperită în Cuvântul Său. Nu trebuie să primim învățăturile nici unui om drept învățături ale Sfintelor Scripturi, ci personal trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu.”[74]
„Când erorile apar şi sunt prezentate drept adevărul Bibliei, cei care au o vie legătură cu Hristos nu se vor încrede în ce spune pastorul, ci la fel ca bereeni aleşi, ei vor cerceta Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă ce li se spune este aşa.”[75]
„O propoziție din Scripturi este de mai mare valoare decât zece mii de idei sau argumente omenești.”[76]
Un alt defect vădit al atacurilor recente aduse TUG este folosirea unor etichete care sunt şi fără rost, şi ofensatoare. Etichetarea, cu siguranţă, este de neevitat în orice schimb de idei, în ciuda inadecvării cu totul inevitabile a acestor cuvinte în a identifica corect tiparele de gândire de care oamenii se ataşează. Împotrivirea pioasă a unora faţă de etichetele puse într-un cadru spiritual sau religios poate fi înţeleasă, dar nimeni nu a elaborat încă mijloace care să funcţioneze şi prin care o astfel de categorisire să fie efectiv înlăturată.
Oricum, unele etichete negative recente, puse asupra TUG şi a susţinătorii ei, pot fi privite în mod corect ca lipsite de rost, ofensatoare şi în orice caz nefolositoare.
În al patrulea articol al seriei noastre am vorbit despre eticheta „legalistă” şi am comparat utilizarea sa populară în adventismul contemporan cu diferite utilizări ale sintagmelor „ascultare legalistă” şi „religie legalistă” din scrierile lui Ellen White – sintagme folosite consecvent de profetul modern cu referire la fiinţele omeneşti care se luptă să fie sfinte în propria putere, fără convertire[77]. Dar o serie de etichete şi mai puţin folositoare, care pot fi cu uşurinţă numite fără rost, sunt cele care se învârt în jurul pretinselor învăţături ale numitului Pelagius, un călugăr britanic din secolul al V-lea d. Hr., a cărui teologie a păcatului şi mântuirii a fost condamnată de biserica medievală[78]. Pelagius, pentru cei care nu ştiu, s-a opus doctrinei păcatului originar formulată de Augustin[79]. Etichetele asociate acestui nume ţin de vulgaritatea teologică populară ataşată învăţăturilor celor care cred că creştinii au un rol activ în procesul mântuirii biblice.
Cărţile recente care atacă TUG folosesc în mod repetat eticheta „pelagiană” cu referire la ideile legate de mântuire care diferă de ale lor[80] şi aplică această etichetă învăţăturilor TUG[81]. Dar adevărul este că aceasta este cea mai fără rost etichetă din discursul teologic creştin, din moment ce nimeni nu ştie cu siguranţă care era, de fapt, învăţătura lui Pelagius. Un autor, într-o carte recentă care se opune TUG, recunoaşte aceasta:
„Ar trebui menţionat chiar aici că se ştie foarte puţin despre Pelagius şi viaţa lui, iar nicio scriere de a sa nu s-a păstrat. (…) Prin urmare, când voi folosi de acum înainte numele «Pelagius» mă voi referi de fapt la o poziţie teologică mai degrabă decât la ceea ce omul Pelagius a crezut de fapt.”[82]
Ce afirmă de fapt autorul este că această etichetă este în mod esențial fără rost, că este o pensulă cu care oricine poate picta, din moment ce nimeni nu ştie de fapt care erau învăţăturile acestui om.
Tot ce ştim despre el sau învăţăturile sale este de la oponenţii săi[83]. (Cine dintre noi şi-ar dori ca noi înşine sau crezurile noastre să rămână în amintire în acest fel?) Scrierile lui Pelagius par să fi fost şterse cu totul – ceva ce catolicismul medieval chiar era în stare să facă. Drept rezultat, orice referire la aceste crezuri făcută de pretinşii acoliţi sau adversari este fără valoare, iar într-o instanţă judecătorească aceasta ar fi respinsă ca mărturie indirectă.
Aşa-numita teologie „semi-pelagiană” este identificată în cartea de mai sus astfel:
„Prin harul Său, Dumnezeu ia parte la procesul [mântuirii] şi îi ajută pe oamenii doritori în drumul lor spre cer. Mântuirea astfel înţelească este rezultatul unei colaborări (…) sinergice dintre Dumnezeu şi oameni.”[84]
Altundeva în cartea aceasta, semi-pelagianismul este definit drept crezul că „oamenii pot colabora în lucrarea mântuirii”[85]. Cartea continuă să susţină că „au fost mulţi semi-pelagianişti în rândurile [adventismului timpuriu] care au avut nevoie de mesajul că mântuirea este doar de la Dumnezeu, şi nu vine în urma colaborării cu Dumnezeu”[86].
Am putea întreba cum diferă această învăţătură cimentată cu această etichetă nocivă de pasaje biblice atât de clare precum 2 Corinteni 7:1; Filipeni 2:12-13; Coloseni 1:28-29 şi de multele citate ale lui Ellen White pe care le-am menţionat în aceste articole şi care vorbesc clar despre colaborarea divino-umană ca şi cale spre mântuire[87]?
Dar etichete mult mai ofensatoare – şi din anumite motive, ridicole – au fost folosite de un anume autor în cărţi recente care combat TUG. Mă refer aici la utilizarea repetată într-una dintre aceste cărţi a cuvintelor „disidenţă” și „disidenţi” cu referire la cei care susţin TUG[88]. Definiţia dată de acest autor „disidentului”, luată din dicţionar („a diferi de sau a dezaproba”[89]) este aplicată oponenţilor lui teologici în următorul citat:
„Simplu spus, cele două mişcări ale ultimei generaţii care s-au ridicat în anii 1950 diferă de, sau dezaprobă, poziţia conducerii oficiale a denominaţiunii.”[90]
Un alt autor de acest fel a sugerat, de asemenea, că TUG a fost accentuată în principal de lucrări „independente” şi „auto-sustenabile” încă din vremea lui M. L. Andreasen[91] – ignorând în mare măsură impactul părerilor vădite, moderne, de curent principal ale liderilor (inclusiv unul la fel de recent ca preşedintele actual al Conferinţei Generale [Kevin Paulson este un apropiat al președintelui Wilson, n.tr.]), menţionate în primul articol al acestei serii[92].
Ca cineva să vorbească despre „poziţia conducerii oficiale a denominaţiunii”[93] în legătură cu problemele ridicate în anii 1950 crează confuzie din două motive cruciale. Primul, „conducerea oficială a denominaţiunii” nu are nicio autoritate în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea de a stabili crezurile denominaţiunii fără votul Conferinţei Generale în cadrul sesiunii sale. Vederile controversate promovate în cartea Questions on Doctrine cu privire la aspecte precum natura umană a lui Hristos[94] nu au fost niciodată însuşite printr-un vot al Conferinţei Generale.
De aceea, se induce în special în eroare, atunci când cartea citată mai sus caută să pună în opoziţie ceea ce autorul numeşte „partida Conferinţei Generale” şi „câteva corpuri disidente din anii 1950 şi anii care au urmat”[95]. Din moment ce Conferinţa Generală în sesiune, nu şi-a însuşit niciodată modificările teologice introduse prin cartea Questions on Doctrine (QOD) – sau o altă poziţie în dezbaterea în desfăşurare asupra naturii umane a lui Hristos, la drept vorbind – a prezenta susţinătorii QOD drept „partida Conferinţei Generale”, iar pe oponenţii ei drept „disidenţi” înseamnă a lăsa o impresie profund eronată.
Conferinţa Generală, de fapt, are o definiţie oficială pentru mişcările şi organizaţiile disidente, neloiale. O găsim în Manualul Bisericii:
„Deși toți membrii au drepturi egale în biserică, niciun membru sau nicio grupare de membri nu poate să inițieze o mișcare, să formeze o organizație sau să încurajeze urmărirea atingerii vreunui obiectiv sau învățarea vreunei doctrine sau solii care nu este în armonie cu obiectivele și principiile religioase fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.”[96]
Dacă cineva nu este în stare să dovedească cum TUG contrazice principiile religioase fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea aşa cum au fost votate la sesiunea Conferinţei Generale, acea persoană nu are absolut niciun drept să identifice propria tabără teologică drept „partida Conferinţei Generale”, iar pe cele care diferă de perspectiva sa drept „disidente”.
Al doilea motiv pentru care se crează confuzie când se prezintă teologia controversată din Questions on Doctrine drept adventism „oficial” – aşa cum autorul cărţii în cauză a afirmat în mod repetat[97] – este că originile poziţiilor doctrinale avute de apărătorii TUG se întind departe în anii timpurii ai adventismului, până la începutul său. Este drept să spunem că dovezile prezentate în această serie de articole arată că, dacă privim la crezurile însuşite de adventiştii de ziua a şaptea proeminenţi de-a lungul istoriei noastre, s-ar putea construi mult mai uşor argumente că cei care se opun TUG din biserica de azi se califică mai bine drept „disidenţi”. Să nu uităm cuvintele învăţatului anglican Geoffrey Paxton din 1977, scrise după ce a cercetat mai mult de un secol de literatură şi crezuri adventiste:
„Doctrina desăvârşirii ultimei generaţii este apropiată inimii teologiei adventiste.”[98]
În lumina celor de mai sus, cineva se poate întreba dacă utilizarea repetată a etichetei „disident” de către autorul în discuţie nu este mai degrabă un efort de a-i considera pe oponenţii săi teologici ca persoane periferice în ce privește denominaţiune, efort diferit de încercarea directă de a analiza valoarea biblică a diferitelor poziţii contrare sau credibilitatea apărătorilor, ca purtători de cuvânt ai bisericii.
Alţi termeni ofensatori şi de-a dreptul fără rost folosiţi de acelaşi autor sunt „sectant” şi „sectarism”[99] – blesteme teologice de mică valoare pentru cei pentru care autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu este supremă, indiferent de etichetele răutăcioase folosite de oponenţi pentru a marginaliza crezuri şi practici nedorite. În caz că unii au uitat, creştinii timpurii care trăiau în Imperiul Roman erau de asemenea numiţi „sectanţi” sau „disidenţi”[100].
Mai mult, ca un om să se identifice pe sine cu ceea ce el numeşte „partida Conferinţei Generale” în această dispută teologică şi ca el să folosească eticheta „disident” aşa de nestingherit împotriva celor de o părere diferită, devine o ironie deranjantă, chiar monstruasă, când realizezi că autorul cărţii citate a comparat recent metodele folosite de conducerea Conferinţei Generale cu cele ale Germaniei naziste şi papalităţii medievale[101], iar ulterior a comparat în mod public metodele folosite de prezentul preşedinte al Conferinţei Generale cu cele ale lui Adolf Hitler, Iosif Stalin şi Mao Zedong[102].
Deşi nu-mi doresc să vorbesc aspru, mi se pare ciudat, chiar înspăimântător, că aceasta este aceeşi persoană care susţinea cândva că mişcarea TUG „afişează consecvent o atitudine critică împotriva bisericii şi conducerii ei”, pretinzând că TUG dezlănţuie „forţe puternice pentru a implica numeroşi adventişti în atitudini şi activităţi schismatice”[103]. Nu pot să nu observ inconsecvenţa crasă dovedită de această persoană când vorbeşte negativ despre „atitudini şi activităţi schismatice”, din moment ce ulterior a apărat în mod public dreptul anumitor formaţiuni teritoriale ale bisericii globale de a sfida politica corespunzător votată a Conferinţei Generale[104].
Alţi participanţi la dialogul teologic prezent au luat numele bisericii lor în râs, declarând că poziţii doctrinale opuse celei luate de TUG reprezintă „adventismul”[105]. Dar în absenţa unui vot în cadrul sesiunii Conferinţei Generale, nicio poziţie nu poate fi identificată în mod corect ca oficial „adventistă”. Cei care susţin că opoziţia faţă de TUG este sinonimă cu „adventismul” nu reuşesc să ofere o unitate de măsură proprie prin care crezurile „adventiste” sunt diferite de celelalte crezuri. Ideea este că nici majoritatea conducătorilor bisericii, a profesorilor de teologie, nici cea a membrilor obișnuiți ai bisericii nu poate reprezenta poziţia oficială a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea decât dacă Conferinţa Generală, în cadrul unei sesiuni convocate în mod corespunzător, aprobă respectiva poziţie doctrinală.
Cu siguranţă, multe poziţii cu care TUG este de acord nu au primit nici ele aprobarea Conferinţei Generale în sesiune. Dar din nou, observăm că anumiţi oponenţi ai TUG devin peste măsură de încântaţi să-i prezinte pe cei cu o părere diferită de a lor drept presupuse persoane „marginale” şi „în afara curentului principal”. Ei, şi noi toţi am face mai bine să ne concentrăm asupra mărturiei colective a penei inspirate ca autoritate supremă în probleme de credinţă şi practică.
Cum ne apropiem de încheierea acestei serii de articole, nu pot afirma de suficiente ori că numai dovedirea armoniei depline între scrierile inspirate – în interiorul Bibliei, în interiorul scrierilor lui Ellen White şi între cele două – dă speranţa aducerii adevăratei unităţi Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Isus a declarat că Cuvântul adevărului Tatălui Său este mijlocul prin care urmaşii Lui trebuie să devină una (Ioan 17:17-21). Când totul va fi spus și făcut, niciun alt mijloc nu va fi de ajuns.
Orice adventist de ziua a şaptea care a studiat Biblia cu creştini de alte credinţe ştie că, dacă unitatea Scripturii nu este arătată deplin asupra unui anumit subiect, sunt greu de obţinut deciziile pentru credinţa noastră din partea acestor persoane. Când un creştin evanghelic dintr-un asemenea context citează Coloseni 2:14-16 privitor la Sabat sau 2 Corinteni 5:8 privitor la moarte sau Apocalipsa 20:10 privitor la pedeapsa celor răi sau oricare alt text care pare la o primă citire să contrazică diferite crezuri adventiste, nu putem ignora aceste versete, întorcându-ne la cele care sunt evident în favoarea poziţiei noastre. Mai degrabă, trebuie să arătăm însemnătatea versetelor aparent problematice, în context şi în lumina mesajului Bibliei. Doar atunci ne putem aştepta să câştigăm credinţa oamenilor în credincioşia Bibliei şi mesajul advent.
Acelaşi lucru este adevărat pentru controversele din interiorul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Deşi ambele tabere din controversa ultimei generaţii au eşuat uneori în a demonstra această armonie inspirată, defectul principal al atacurilor recente împotriva TUG, aşa cum a fost arătat în această serie de articole, este eşecul în a lua în considerare dovezile inspirate la îndemână care întorc disputa în favoarea acestei teologii. Autorul prezent a încercat, în schimb, să dovedească în prezenta serie de articole felul în care dovezile inspirate citate de criticii TUG se află în armonie deplină cu dovezile în favoarea ei.
Vorbind despre punctele fundamentale de credinţă ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, nr. 13 este intitulat „Rămăşiţa şi misiunea ei” şi afirmă:
„Biserica universală este compusă din toți aceia care cred cu adevărat în Hristos. Totuși, în zilele sfârșitului – într-o perioadă de apostazie foarte răspândită – o rămășiță a fost chemată să păzească poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Această rămășiță anunță sosirea ceasului judecății, proclamă mântuirea prin Hristos și vestește apropierea revenirii Sale. Această proclamare este simbolizată de cei trei îngeri din Apocalipsa 14. Ea coincide cu lucrarea judecății din ceruri și are ca efect o lucrare de pocăință și reformă pe pământ. Fiecare credincios este chemat să participe personal la această acțiune mondială de mărturisire. (Daniel 7:9-14; Isaia 1:9; 11:11; Ieremia 23:3; Mica 2:12; 2 Corinteni 5:10; 1 Petru 1:16-19; 4:17; 2 Petru 3:10-14; Iuda 3, 14; Apocalipsa 12:17; 14:6-12; 18:1-4).”[106]
Aici, simplu spus, se regăseşte inima TUG. Motivul existenţei Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea este cuprins în următoarele două versete – menţionate în declaraţia de credinţă de mai sus – din cartea Apocalipsei:
„Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus Hristos.” (Apocalipsa 12:17, KJV)
„Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14:12)
Viziunea unei rămăşiţe credincioase, ascultătoare şi victorioase din poporul care se declară a fi al lui Dumnezeu este formulată prima data în scrierile profetice ale Vechiului Testament (ex: Isaia 11:11; Ioel 2:32; Mica 2:12; 4:7; 5:3,7-8; Ţefania 3:13). Multe dintre aceste versete întrezăresc această rămăşită în contexul primei şi celei de-a doua veniri a lui Mesia. Lucrul acesta este în special făcut clar în pasajul din Ţefania menţionat deja în seria noastră de articole în legătură cu profeţiile din Apocalipsa:
„Rămăşiţa lui Israel nu va mai săvârşi nelegiuire, nu va mai spune minciuni şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare. Căci se vor hrăni şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta.” (Ţefania 3:13, KJV; a se vedea Apocalipsa 14:5)
La fel ca rămăşiţa descrisă în versetele de mai sus, rămăşiţa prezentată în Apocalipsa este arătată ca păzitoare credincioasă a poruncilor fără vină, prin puterea harului transformator al lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:17; 14:5,12). Într-adevăr, prin credinţa lui Isus, aşa cum se arată în Apocalipsa 14:12, are loc această păzire fără vină a poruncilor.
Un critic recent al TUG insistă că punctul fundamental de credinţă nr. 10 al BAZŞ, intitulat „Experienţa mântuirii”, păstrează o presupusă „tăcere cu privire la desăvârşire”[107]. Însă această declaraţie de credinţă, aşa cum este citată chiar în acea carte, vorbeşte despre „eliberarea de sub stăpânirea păcatului” prin experienţa îndreptăţirii şi a sfinţirii[108].
Dacă mai păcătuieşti, eliberarea de păcat nu a avut încă loc. A fost nevoie de un singur păcat pentru a-i scoate pe primii noştri părinţi din Eden, iar apostolul Iacov arată clar – vorbind despre judecata finală în lumina poruncilor lui Dumnezeu – „căci cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2:10).
Senatorul Connecticutului, Abraham Ribicoff, în discursul său prin care l-a nominalizat pe senatorul George McGovern la Convenţia Naţional Democratică din 1968, şi-a descris colegul de Senat drept „un om fără vicleşug”[109]. Mai mult ca sigur, senatorul McGovern – prin natură nepretenţios şi modest – a fost jenat de această distincţie; nu multe persoane din orice domeniu, cu atât mai puţin din politică, pot fi descrişi astfel. Dar potrivit Scripturii, o întreagă generaţie de bărbaţi şi femei va fi declarată într-o bună zi fără vicleşug de Judecătorul suprem, de Cel care cercetează inimile (Ţefania 3:13; 1 Petru 2:21-22; Apocalipsa 14:5).
De fiecare dată când văd abţibildul care spune „creştinii nu sunt perfecţi, doar iertaţi” simt dezgust. Creştinii pot primi mângâiere din aceasta, dar mă îndoiesc că şi altcineva o mai primeşte! Pentru că, într-adevăr, ultimele două milenii au stat martore paradei neîntrerupte, dezgustătoare a nedesăvârşirii creştine. Litania e lungă şi grotească. Rasism. Sclavie. Inchiziţie. Brutalitate industrială. Epurare rasială. Călugări radiind în timp ce ereticii ard. Magnaţi afacerişti declarând dreptul lor creştin de a-i lăsa pe muncitori să moară de foame. Bărbaţi în aşternuturi dând foc la două beţe de lemn, pretinzând că-L slăvesc pe Isus. Oameni bisericoşi închizând ochii în timp ce trenuri încărcate cu rasa dispreţuită pufăie în drum spre soluţia finală.
Şi lista continuă. Raportul istoriei creştine din trecut şi prezent dă un sens dureros declaraţiei lui Mahatma Gandhi: „Îmi place Hristosul vostru. Nu îmi plac creştinii voştri. Creştinii voştri sunt aşa de diferiţi de Hristosul vostru.”[110]
Sarcina supremă a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este să schimbe toate acestea, înălţând standardul transcendent al Domnului ei, cu o pietate mai adâncă şi mai cuprinzătoare decât cea a oricărei alte generaţii trecute de credincioşi. Ne amintim cuvintele poetului Edgar Guest: „Mai degrabă aş vedea o predică decât să aud una” sau lamentaţia lui James Baldwin: „Nu pot să cred ce spui pentru că văd ce faci.” Cei care vor întâlni generaţia finală de credincioşi vor vedea şi vor auzi ultimul mesaj al lui Dumnezeu adresat omenirii. Maiestatea şi splendoarea acestei manifestaţii sunt prezentate în citate inspirate precum următorul:
„Când pomii ce nu aduc roade sunt tăiați pentru că ocupă pământul degeaba, când mulțimi de frați falși se deosebesc de cei adevărați, atunci cei ce erau în umbră vor ieși în față și cu osanale vor intra în rânduri sub steagul Domnului Hristos. Cei care au fost timizi și neîncrezători în ei înșiși se vor declara pe față pentru Hristos și pentru adevărul Său. Cel mai slab și cel mai ezitant din biserică va fi atunci ca David – hotărât să facă ceva şi să îndrăznească. Cu cât este mai adâncă noaptea pentru poporul lui Dumnezeu, cu atât stelele sunt mai strălucitoare. Satana îi va hărțui în mod teribil pe cei credincioși; dar în Numele lui Hristos ei vor ieși din această situație mai mult decât biruitori. Atunci, biserica lui Dumnezeu va apărea «frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca niște oști sub steagurile lor».”[111]
În ciuda afirmațiilor criticilor TUG că victoria lui Hristos „nu are nevoie să fie suplimentată”[112], că „victoria lui Isus este unică, completă şi netransferabilă şi nu poate fi desăvârşită sau suplimentată de niciun grup (cum ar fi ultima generaţie)”[113], Ellen White vorbeşte în cuvinte direct opuse acestora în citatul următor:
„Înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, biserica este depozitara bogăției milei, a iubirii și a harului Său și, în cele din urmă, trebuie să fie văzută în toate splendoarea ei. (…) Darul Duhului Sfânt, bogat, abundent și deplin, trebuie să fie pentru biserica Sa asemenea unui zid de foc, pe care puterile răului nu îl pot doborî. Domnul Hristos privește spre poporul Său, curățat și desăvârșit, ca fiind răsplata umilinței, iubirii și a tuturor suferințelor Sale, și reflectarea slavei Sale.”[114]
Iar în încheiere:
„Mântuitorul nostru este rănit din nou şi supus ruşinii atunci când poporul Său nu ţine seama de Cuvântul Său. El a venit în această lume şi a trăit o viaţă fără păcat, ca în puterea Sa, poporul Lui să poată de asemenea să trăiască o viață de nepăcătoşenie. El Şi-a dorit ca ei să pună în practică principiile adevărului pentru a arăta lumii că harul lui Dumnezeu are puterea de a sfinţi inima.”[115]
Preşedintele John F. Kennedy a spus cândva: „Avem potenţialul de a fi cea mai bună generaţie, sau ultima.”
„Prin harul lui Dumnezeu şi efortul [nostru] sârguincios”[116], poporul lui Dumnezeu – şi toţi cei care răspund chemării finale a harului Său – au şansa de a fi atât cea mai bună generație, cât și ultima.
Vezi toate articolele din serie.
Note de subsol:
[1] Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 595; Calea către Hristos, p. 89; Mărturii pentru comunitate, vol. 7, p. 71; Hristos biruitorul, p. 331; From the Heart, p. 297; Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 71; Sfaturi pentru sănătate, pp. 108-109; Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 146.
[2] Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 89; Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 331.
[3] Ellen G. White, Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, pp. 187-188; Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 462; Our High Calling, p. 207; Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 171; vol. 8, p. 157; Manuscript Releases, vol. 21, p. 346; Loma Linda Messages, p. 55.
[4] Ellen G. White, Solii alese, vol. 1, p. 42 (în engl.).
[5] Ibidem, p. 164.
[6] Ellen G. White, Scrieri timpurii, p. 78; Solii alese, vol. 3, p. 32 (în en.); Spiritual Gifts, vol. 2, pp. 98-99; Mărturii pentru comunitate, vol. 5, pp. 655-656, 665; Colporteur Ministry, p. 126; Slujitorii evangheliei, p. 302.
[7] A se vedea James White, Review and Herald, 29 ianuarie 1857; Life Sketches of James White and Ellen G. White, p. 431; Herbert E. Douglass, De ce aşteaptă Isus? Cum explică mesajul Sanctuarului misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1976), pp. 47-49; La răscruce de drumuri. Questions on Doctrine: Istorica dezbinare adventistă din 1957 (Coldwater, MI: Remnant Publications, 2008), p. 19; W.H. Branson, Drama of the Ages (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1950), pp. 155-161; H. Douglass, „Men of Faith: The Showcase of God’s Grace” în Perfection: The Impossible Possibility (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1975), pp. 13-56; De ce aşteaptă Isus? Cum explică mesajul Sanctuarului misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1976); Jesus—The Benchmark of Humanity (With Leo Van Dolson) (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1977); The End: Unique Voice of Adventists About the Return of Jesus (Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Assn, 1979); The Heartbeat of Adventism: The Great Controversy Theme in the Writings of Ellen G. White (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2010); C. Mervyn Maxwell, „Ready for His Appearing” în Perfection: The Impossible Possibility (Nashville, TN: Southern Publishing Assn, 1975), pp. 141-200; Dennis E. Priebe, Faţă în faţă cu adevărata Evanghelie (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1985); J.R. Zurcher, Atins de slăbiciunile noastre: o schiţă istorică a concepţiei adventiste cu privire la natura umană a lui Hristos (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Assn, 1999); Ralph Larson, Cuvântul a fost făcut carne. O sută de ani de hristologie adventistă de ziua a şaptea: 1852-1952 (Cherry Valley, CA: The Cherrystone Press, 1986); Robert H. Pierson, pe coperta din spate a cărţii lui W.D. Frazee, Răscumpărare şi împăcare prin Sanctuar (Wildwood, GA: Pioneers Memorial, 1994). A se vedea şi R. Pierson, We Still Believe (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1975), p. 243; https://m.facebook.com/PastorTedWilson/photos/a.893482760707617.1073741827.221442104578356/924770757578817/?type=3&source=48; Malcolm Bull and Keith Lockhart, Seeking a Sanctuary: Seventh-day Adventists and the American Dream (Bloomington, IN: Indiana University Press, 2007), pp. 86-87.
[8] Geoffrey J. Paxton, The Shaking of Adventism (Wilmington, DE: Zenith Publishing Co, 1977), p. 114.
[9] Ellen White, That I May Know Him, p. 140.
[10] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 421; Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 177; From the Heart, p. 151; Signs of the Times, 18 decembrie 1893.
[11] King James Version.
[12] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 951; Solii alese, vol. 1, p. 320 (în en.); Tragedia veacurilor, p. 493; Credinţa şi faptele, p. 56; Our High Calling, p. 141; Review and Herald, 15 iulie 1890; Signs of the Times, 24 noiembrie 1887; 3 martie 1890; General Conference Bulletin, 2 martie 1897; Sermons and Talks, vol. 1, p. 228.
[13] Ellen White, Faptele apostolilor, pp. 560-561; Profeţi şi regi, p. 84; Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, p. 20; Solii alese, vol. 2, p. 33
[14] Ellen White, Hristos lumina lumii, pp. 49,112; Lucrarea misionară medicală, p. 181; Solii alese, vol. 3, p. 134; Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 39; Spiritual Gifts, vol. 1, p. 25; Istoria mântuirii, p. 44; From the Heart, pp. 38, 132; Ye Shall Receive Power, p. 368; Review and Herald, 15 decembrie 1896; 17 iulie 1900; Signs of the Times, 17 octombrie 1900.
[15] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 117.
[16] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 5, p. 1128; Mărturii pentru comunitate, vol. 2, pp. 201-202,509; Mărturii pentru comunitate, vol. 4, pp. 216,235; In Heavenly Places, p. 155; Signs of the Times, 9 aprilie 1896; Hristos biruitorul, p. 260.
[17] Ellen White, Divina vindecare, p. 130; Parabolele Domnului Hristos, pp. 114, 388; Solii pentru tineret, p. 237; Review and Herald, 11 august 1887; Căminul adventist, p. 127; Sfaturi pentru sănătate, p. 42.
[18] Ellen White, In Heavenly Places, p. 155; Mărturii pentru comunitate, vol. 4, pp. 216, 235; Hristos lumina lumii, p. 329; Confrontation, p. 78; A Solemn Appeal, p. 78 (a se vedea şi Our High Calling, p. 337); Signs of the Times, 9 aprilie 1896; Bible Echo & Signs of the Times, 1 decembrie 1892; Hristos biruitorul, p. 260.
[19] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 305; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 171-172; Solii pentru tineret, p. 42; SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 943.
[20] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 523; Mărturii pentru comunitate, vol. 2, pp. 561, 679, 694; SDA Bible Commentary, vol. 7, pp. 920, 972; Christian Service, p. 96; This Day With God, p. 72; From the Heart, p. 181; Bible Echo, 9 decembrie 1895; Review and Herald, 22 iulie 1890; 26 octombrie 1897; 26 iunie 1900; Signs of the Times, 24 noiembrie 1887; 15 decembrie 1887; 15 noiembrie 1899; Manuscript Releases, vol. 18, pp. 73-74.
[21] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 762; SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092; Signs of the Times, 15 decembrie 1887.
[22] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 254.
[23] Ellen White, Calea către Hristos, pp. 62-63; Parabolele Domnului Hristos, pp. 310, 312; Solii pentru tineret, p. 35; Hristos lumina lumii, p. 300.
[24] Ellen White, Credinţa şi faptele, p. 118; SDA Bible Commentary, vol. 1, p. 1103; Sons and Daughters of God, p. 45; Sfaturi pentru sănătate, p. 51; Review and Herald, 3 mai 1898; Signs of the Times, 15 decembrie 1887; 28 decembrie 1891.
[25] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 344.
[26] Ellen White, This Day With God, p. 151; In Heavenly Places, p. 34; Sons and Daughters of God, pp. 50, 227; Christian Service, p. 263; Faptele apostolilor, p. 532; SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 909; Manuscript Releases, vol. 2, p. 337; Review and Herald, 26 noiembrie 1901.
[27] Ellen White, Calea către Hristos, pp. 62-63.
[28] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 523.
[29] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 172; SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1077; Solii alese, vol. 3, p. 189; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, p. 94.
[30] Ellen White, Educaţie, p. 254; Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 114; That I May Know Him, p. 336; SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1098; Sons and Daughters of God, p. 346; The Upward Look, p. 328; Ye Shall Receive Power, p. 96; Review and Herald, 18 august 1890.
[31] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 366.
[32] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 128-129.
[33] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 821; Tragedia veacurilor, p. 467; Credinţa şi faptele, pp. 53-54; Sons and Daughters of God, p. 239; Signs of the Times, 20 ianuarie 1881.
[34] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425; Maranatha, p. 249; Review and Herald, 21 ianuarie1890; Manuscript Releases, vol. 11, p. 55.
[35] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 311; Evanghelizare, p. 385; Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 83; Calea către Hristos, p. 34; Parabolele Domnului Hristos, pp. 419-420; Solii alese, vol. 3, p. 360; Review and Herald, 25 septembrie 1900; 1 aprilie 1902; 27 septembrie 1906; Signs of the Times, 10 iunie 1903; 17 iunie 1903; Youth’s Instructor, 16 aprilie 1903.
[36] Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn, 1992), p. 54.
[37] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 311; Cugetări de pe muntele fericirilor, pp. 76-77; Signs of the Times, 17 iulie 1901.
[38] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 425, 623; Scrieri timpurii, p. 71; Mărturii pentru comunitate, vol. 1, pp. 187, 340, 619; vol. 2, pp. 355, 505; vol. 5, pp. 214, 216; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 506-507; SDA Bible Commentary, vol. 6, pp. 1055, 1118; Evanghelizare, p. 702; Solii alese, vol. 3, p. 427; From the Heart, p. 44; Review and Herald, 30 mai 1882; 19 noiembrie 1908; Signs of the Times, 22 octombrie 1885.
[39] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 254.
[40] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, pp. 692-693.
[41] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355; SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1118.
[42] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 648-649; Scrieri timpurii, pp. 16, 19, 37.
[43] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 970.
[44] Jiří Moskala şi John C. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), p. 215; a se vedea şi p. 261.
[45] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 69.
[46] Ellen White, Hristos lumina lumii, pp. 633-634; Faptele apostolilor, pp. 600-601; Cugetări de pe muntele fericirilor, pp. 108-109; Solii alese, vol. 1, pp. 67-69; Evanghelizare, p. 696.
[47] Desmond Ford, „The Relationship Between the Incarnation and Righteousness by Faith” în Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith (Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, Publisher, 1976), p. 33; Steve Marshall, What’s the Difference? (Arroyo Grande, CA: Concerned Communications, 1979), p. 12; J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, pp. 213, 276.
[48] Ellen White, Hristos lumina lumii, pp. 117, 761; Solii alese, vol. 1, p. 252 (în en.); Signs of the Times, 23 iulie 1902.
[49] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, pp. 77,88; Hristos lumina lumii, pp. 24, 29, 309; Tragedia veacurilor, p. 489; Parabolele Domnului Hristos, p. 314; Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 49; Educaţie, p. 154; The Faith I Live By, p. 114; That I May Know Him, p. 292; Review and Herald, 18 ianuarie 1909; Signs of the Times, 16 ianuarie 1896; 10 iulie 1901; Manuscript Releases, vol. 1, p. 369.
[50] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 762; Signs of the Times, 24 septembrie 1901.
[51] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 671,763; Mărturii pentru comunitate, vol. 5, pp. 317, 746; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 18-19; Our High Calling, p. 168; Ye Shall Receive Power, p. 338; Christian Educator, 1 octombrie1898; Signs of the Times, 25 noiembrie 1897.
[52] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 758; Hristos biruitorul, p. 11.
[53] Umair Irfan, David Roberts, Eliza Barclay, Ella Nilsen şi Tara Golsham, „6 Winners and 3 Losers from CNN’s Climate Town Hall” în Vox, 5 septembrie 2019.
[54] Ellen White, Divina vindecare, pp. 318-324; Dietă şi hrană, pp. 195-213.
[55] Ellen White, Solii alese, vol. 2, pp. 14-15.
[56] Idem, vol. 3, pp. 154-156 (în en., pp. 283-288).
[57] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 21.
[58] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 617.
[59] Manualul bisericii, ediţia 2015, p. 170 (în en.).
[60] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 7, p. 135; Solii alese, vol. 3, pp. 287-288.
[61] https://www.audioverse.org/english/sermons/recordings/20158/revelations-final-generation.html.
[62] https://en.wikipedia.org/wiki/Nathan_Pritikin.
[63] „Author Joshua Harris Kisses His Faith Goodbye: ‘I Am Not a Christian’ ” în CBN News, 28 iulie 2019.
[64] Joshua Harris, Boy Meets Girl: Say Hello to Courtship (Sisters, OR: Multnomah Publishers, 2000).
[65] Idem, pp. 141-143, 157-158, 161-162; a se vedea şi I Kissed Dating Good-bye (Sisters, OR: Multnomah Publishers, 1997), p. 219.
[66] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 333.
[67] Kevin Paulson, „Christ and Christmas”, ADvindicate.com, 18 decembrie 2016.
[68] Ellen White, Căminul adventist, pp. 478-479, 482-483; Review and Herald, 26 decembrie 1883; 17 decembrie 1888.
[69] Ellen White, Evanghelizare, p. 204.
[70] Jonathan Swift citat de Rick Perlstein, Before the Storm: Barry Goldwater and the Unmaking of the American Consensus (New York: Hill and Wang, 2001), p. vii.
[71] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, pp. 37, 51-57, 58-62, 63-64, 80, 81, 82, 84, 87-98, 106, 108, 110, 114-115, 117, 119-121, 151, 154, 157, 159, 165-166, 169-173, 180, 182, 188-189, 190, 197, 206, 209-215, 218, 232-235, 251, 262, 282.
[72] Marcos Torres, „The Unbearable Failure of Last Generation Theology, Part 1: The Spectrum” în Compass, 5 iulie 2019.
[73] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 595.
[74] Ellen White, Calea către Hristos, p. 89.
[75] Ellen White, From the Heart, p. 297.
[76] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 7, p. 71.
[77] Ellen White, Hristos lumina lumii, pp. 172, 523; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, p. 94; Solii alese, vol. 3, p. 189; SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1077; Review and Herald, 10 aprilie1895; Youth’s Instructor, 27 mai 1897.
[79] Ibidem.
[80] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 118; George R. Knight, End-Time Events and the Last Generation: The Explosive 1950s (Nampa, ID: Pacific Press Publishing Assn, 2018), pp. 109, 117; Martin F. Hanna, Darius W. Jankewicz şi John W. Reeve (editori), Salvation: Contours of Adventist Soteriology (Berrien Springs, MIA: Andrews University Press, 2018), pp. pp. x, 4, 5, 166-170, 182, 184, 262, 268-275, 283-285, 297.
[81] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 105.
[82] M. Hanna, D. Jankewicz şi J. Reeve (editori), Salvation: Contours of Adventist Soteriology, p. 100.
[84] M. Hanna, D. Jankewicz şi J. Reeve (editori), Salvation: Contours of Adventist Soteriology, p. 103.
[85] Ibidem, p. 271.
[86] Ibid., p. 285.
[87] Ellen White, Faptele apostolilor, p. 482; Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 694; vol. 6, p. 147; Christian Service, p. 96; SDA Bible Commentary, vol. 7, pp. 920, 972; This Day With God, p. 72; From the Heart, p. 181; Review and Herald, 22 iulie 1890; 26 octombrie 1897; 26 iunie 1900; Signs of the Times, 24 noiembrie 1887; 15 decembrie 1887; 15 noiembrie 1899; Manuscript Releases, vol. 18, p. 74.
[88] G. Knight, End-Time Events and the Last Generation, pp. 9, 14, 16, 19, 24, 25, 35, 36, 55, 59, 72, 75, 81, 82, 93, 102.
[89] Ibidem, p. 9.
[90] Ibid.
[91] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 38.
[92] A se vedea „O scurtă istorie” în articolul „Pledoarie pentru teologia ultimei generaţii, partea I: Primele principii”.
[93] G. Knight, End-Time Events and the Last Generation, p. 9.
[94] Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine (Washington, D.C: Review and Herald Publishing Assn, 1957), pp. 50-65.
[95] G. Knight, End-Time Events and the Last Generation, p. 35.
[96] Manualul bisericii, ediţia 2016, p. 59; a se vedea şi p. 62 (în eng.).
[97] G. Knight, End-Time Events and the Last Generation, pp. 15, 24, 26-27, 29, 31, 42, 103, 107-108.
[98] Geoffrey J. Paxton, The Shaking of Adventism (Wilmington, DE: Zenith Publishing Co, 1977), p. 114.
[99] G. Knight, End-Time Events and the Last Generation, pp. 33, 72.
[100] A se vedea Michael Grant, The Roman Emperors: A Biographical Guide to the Rulers of Imperial Rome, 31 B.C. to A.D. 476 (New York: Charles Scribner’s Sons, 1985), p. 38; Miriam Griffin, Nero: The End of a Dynasty (New Haven: Yale University Press, 1984), p. 133; Stephen Williams, Diocletian and the Roman Recovery (New York: Methuen, Inc, 1985), p. 163; H.H. Scullard, From the Gracchi to Nero: A History of Rome from 133 B.C. to A.D. 68 (New York: Routledge, 2003, fifth edition), pp. 362-363, 366.
[101] G. Knight, „Catholic or Adventist: The Ongoing Struggle Over Authority + 9.5. Theses” în Unity 2017 Conference, 12 iunie 2017.
[102] G. Knight „Adventism’s Shocking Fulfillment of Prophecy” în Spectrum, 28 august 2018.
[103] G. Knight, End-Time Events and the Last Generation, p. 78.
[104] G. Knight, „The Role of Union Conferences in Relation to Higher Authorities” în Spectrum, 7 octombrie 2016.
[105] Adelina Alexe, „Last Generation Theology, Part 7: Biblical Perspectives: Justification”, 7 iunie 2019; „Last Generation Theology, Part 8: Biblical Perspectives: Sanctification”, 13 iunie 2019; „Last Generation Theology, Part 13: Final Thoughts”, 19 iulie, 2019. A se vedea şi comentariul lui Mike M la articolul lui Kevin Paulson, „Pledoarie pentru teologia ultimei generaţii, partea a III-a: Natura umană a lui Hristos,” 4 septembrie 2019, în care el identifică opoziţia faţă de TUG ca fiind poziţia „adventistă”.
[106] Manualul bisericii, ediţia 2016, p. 166-167 (în eng.)
[107] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 104.
[108] Manualul bisericii, ediţia 2016, p. 165 (în eng.); citat de J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 103.
[109] Thomas J. Knock, The Life and Times of George McGovern: The Rise of a Prairie Statesman (Princeton: Princeton University Press, 2016), p. 409.
[110] Mahatma Gandhi citat de Bill Wilson, Christianity in the Crosshairs (Shippensburg, PA: Destiny Image Publishers, 2004), p. 74.
[111] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 81.
[112] Angel Manuel Rodriguez, „Theology of the Last Generation” în Adventist Review, 10 octombrie 2013, p. 42.
[113] J. Moskala şi J. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation, p. 197.
[114] Ellen White, Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 18-19.
[115] Ellen White, Review and Herald, 1 aprilie 1902.
[116] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 425.
ZA:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
David Ionita:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Robert Neacsu:
a comentat la: Despre sanctuar