Acest articol a fost scris ca răspuns la o serie de 13 articole apărute într-o revistă online din Statele Unite, The Compass Magazine, serie scrisă de Adelina Alexe, doctorand la Universitatea Andrews. Acest articol trebuia să fie parte dintr-o serie de 13 articole, dar apoi au fost publicate doar 10, iar acesta nu a mai fost publicat. Seria de zece articole va fi publicată pe site sub titlul „Pledoarie pentru teologia ultimei generații”.
O serie recentă de treisprezece articole dintr-o revistă adventistă independentă, publicată în mediul online, a prezentat o serie de provocări pentru structura teologică care a ajuns cunoscută în ultima vreme drept teologia ultimei generaţii, formulată de o studentă doctorand la Seminarul Teologic de la Universitatea Andrews[1]. Prezentul articol introduce o serie de articole care vor explica din scrierile inspirate ce este teologia ultimei generații (TUG), cum reflectă aceasta consensul dintre Biblie și scrierile lui Ellen White (deseori numite Spiritul Profeției), unde se termină faptele reale și încep falsurile, în percepțiile pe care le au unii cu privire la această construcție teologică. Din moment ce multe dintre aspectele abordate în seria de articole menţionată sunt analizate de mai multe ori, articolul critic care urmează va acoperi acelaşi obiect de discuţie de mai multe ori, deseori prin repetare. Principiul „repetă şi extinde”, ilustrat atât de clar în profeţia biblică din Apocalipsa va caracteriza mare parte din conţinutul materialului următor.
Autoarea abordează subiectul în discuţie pe baza unor premise foarte deficitare, prima dintre ele fiind enunţată la începutul primului articol al seriei sale. Chiar înainte ca seria de articole să debuteze, citim următoarele:
„Notă din partea autorului: Toate citatele lui Ellen White din prezentul articol sunt luate din cartea God’s Character and the Last Generation[2] şi nu sunt citate în mod direct din sursele originale.”[3]
Cu alte cuvinte, în loc să meargă mai întâi la sursele inspirate, originale, şi să înţeleagă din context ce spun afirmaţiile citate în cartea respectivă, autoarea acestei serii îşi pune, de fapt, încrederea în lucrarea altora – în cazul de faţă, în cartea la care face referire în nota de mai sus[4]. Din moment ce această serie de articole nu este o recenzie, se ridică invariabil o întrebare cu privire la independenţa şi originalitatea ştiinţifică a lucrării autoarei. Este oare scopul ei doar cel de a replica la scrierile altor autori, încrezându-se în metodologia lor, sursele folosite de ei şi concluziile lor într-un mod cu totul lipsit de spirit critic, sau îşi propune să demonstreze un punct de vedere propriu, folosind mijloacele ştiinţifice corespunzătoare?
În acest prim episod al seriei sale, al cărui scop declară că este să stabilească încă de la început ce învaţă cu adevărat teologia ultimei generaţii, autoarea nu face nicio referire la scrierile foarte numeroase ale celor care cred în această teologie, ci se bazează, în schimb, pe afirmaţiile cărţii numite mai sus, a cărei ostilitate faţă de doctrina în cauză este evidentă de la bun început[5]. Poate că viitoarele articole ale seriei se vor fi dovedi mai bune şi vor cita din sursele originale. Nu vreau să spun că această carte greşeşte întotdeauna în felul în care prezintă teologia ultimei generaţii, ci doar că niciunul dintre noi nu şi-ar dori să aibă convingeri, indiferent de domeniu, care să fie definite de oponenţii noştri ideologici. Puţini dintre cei din mediul academic ar considera că această abordare se apropie câtuși de puţin de standardele ştiinţifice acceptate.
Mult mai important decât atât, unde regăsim atitudinea bereenilor aleşi (Fapte 17:11) în această abordare a autoarei? Niciun profesor, predicator sau persoană cu rol de conducere în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu poate fi scutită de acest test. Biblia arată clar că Scrierile sfinte nu sunt o simplă colecţie de opinii omeneşti, ci că „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). În toate aspectele spiritualităţii, aceste scrieri trebuie să constituie autoritatea supremă pentru creştin (Isaia 8:20). Spus în cuvintele lui Ellen White:
„Când erorile apar şi sunt prezentate drept adevărul Bibliei, cei care au o vie legătură cu Hristos nu se vor încrede în ce spune pastorul, ci la fel ca bereeni aleşi, ei vor cerceta Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă ce li se spune este aşa.”[6]
Când decidem dacă teologia ultimei generaţii este adevărată sau falsă, trebuie să o facem în funcţie de mărturiile coroborate ale sfatului scris al lui Dumnezeu, nu de opiniile pastorilor şi teologilor neinspiraţi.
Chiar mai periculos, ultimul articol din seria autoarei conţine un colac de salvare pentru cei care ar putea decide că scrierile inspirate (Scriptura şi/sau Spiritul Profeției) îndreaptă spre o direcţie teologică cu care cititorul nu se simte confortabil. Următoarea afirmaţie, din cel de-al treisprezecelea şi ultimul articol al seriei, formulează această premisă periculoasă:
„Voi adăuga aici o notă importantă: darul profeţiei nu implică infailibilitate în înţelegere şi interpretare, nici o completă înţelegere a planului divin de mântuire. Un profet este mesagerul lui Dumnezeu cu privire la lucruri pe care El i le descoperă într-un mod special, un vizionar, dar nu în mod automat şi un interpret infailibil al Bibliei cu o înţelegere deplină a lui Dumnezeu şi/sau a planului de mântuire. Ne amintim că Daniel era profet, dar a avut o înţelegere limitată a vremurilor sfârşitului, iar acelaşi lucru poate fi spus şi despre alţi profeţi. Prin urmare, nu putem admite că înţelegerea lui White este completă şi lipsită de eroare; nicio fiinţă omenească nu posedă o astfel de înţelegere. Nu sugerez că vederile ei sunt eronate. Spun doar că poziţia ei de profet nu implică obligatoriu că ea are o înţelegere completă a mântuirii sau a vreunui alt subiect din Biblie. Ea a avut lupte la fel ca noi, iar vederile ei sunt de mare valoare, dar nu infailibile.”[7]
Este interesant de observat că în afirmaţiile anterioare nu se face nicio distincţie între profeţii canonici şi cei non-canonici. Nu doar că autoarea insistă asupra faptului că „nu putem admite că înţelegerea lui White este completă şi lipsită de eroare”[8]; acelaşi lucru este spus despre Daniel şi „alţi profeţi”[9], cei din urmă incluzându-i probabil pe ceilalţi oameni care au contribuit la scrierea Biblei. Suntem nevoiţi să întrebăm cum înţelege autoarea următoarele versete biblice, pe care articolul de faţă deja le-a menţionat:
„Fiindcă, mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:20-21).
Şi cum ar înţelege ea următoarele afirmaţii ale lui Ellen White, care vorbesc despre fiabilitatea Bibliei şi propria fiabilitate?
„Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o descoperire autoritară, infailibilă a voinței [lui Dumnezeu]. Ele sunt măsura caracterului, descoperitorul doctrinelor și dovada experienței.”[10]
„În tot ce am scris, există un lanț drept al adevărului, fără nicio propoziție care să conțină erezii.”[11]
În mod evident, simplul fapt că Scriptura şi Ellen White au aceste pretenţii cu privire la scrierile proprii, nu dovedeşte că ele sunt neapărat corecte. Dar ele distrug, fără îndoială, orice idee că aceste scrieri ar permite erorilor doctrinale sau de alt fel să le pătrundă şi ar lăsa cititorului omenesc să aleagă ce va fi acceptat sau respins.
Afirmaţia anterioară a autoarei seriei, conform căreia mesagerul profetic nu este „în mod automat şi un interpret infailibil al Bibliei”[12], este dificil, dacă nu chiar imposibil, de armonizat cu exprimarea clară a lui Ellen White în privinţa rolului ei în interpretarea biblică şi corectitudinea doctrinală:
„În acel Cuvânt a făgăduit Dumnezeu să dea viziuni în zilele de «pe urmă»; nu pentru o nouă regulă a credinței, ci pentru mângâierea poporului Său și pentru a-i îndrepta pe cei care se rătăcesc de la adevărul Bibliei.“[13]
„Nici un adevăr în plus nu este adus, dar Dumnezeu, prin mărturii, a simplificat marile adevăruri date deja.”[14]
„Domnul mi-a dat multă lumină, pe care aş vrea ca oamenii să o aibă; pentru că în ea se găseşte îndrumarea pe care Domnul mi-a dat-o pentru poporul Său. Este lumina pe care ei trebuie să o aibă, rând cu rând, învățătură după învățătură, puțin aici și puțin dincolo. Această lumină trebuie să vină acum peste popor, pentru că a fost dată ca să corecteze erori amăgitoare şi să arate precis adevărul.”[15]
„Greșeli serioase în doctrină și practică erau nutrite […] Dumnezeu mi-a descoperit în viziune aceste greșeli și m-a trimis la acești copii greșiți să le spun”[16].
„La data aceea, ideile greșite ne asaltau una după alta. Pastorii și cercetătorii Bibliei veneau cu tot felul de învățături noi. Atunci, noi studiam Scripturile cu multă rugăciune, iar Duhul Sfânt ne descoperea adevărul. […] Puterea lui Dumnezeu venea asupra mea și primeam puterea de a defini cu claritate adevărul și greșeala.”[17]
Recenta Declaraţie de încredere în scrierile lui Ellen White, votată la sesiunea Conferinţei Generale din 2015, confirmă afirmaţiile anterioare ale lui Ellen White privitoare la rolul spiritual şi de îndrumare al scrierilor ei, vizavi de părerile omeneşti, cultura populară, specularea ştiinţifică şi experienţa personală:
„Ne declarăm din nou convingerea că scrierile ei sunt inspirate divin, cu adevărat hristocentrice şi fundamentate pe Biblie. În loc să înlocuiască Biblia, ele înalţă caracterul normativ al Scripturii şi corectează interpretările imprecise, care derivă din tradiţie, logică omenească, experienţă personală şi cultura modernă.”[18]
Este regretabil că, în ceea ce priveşte stabilirea sursei de autoritate prin care pretenţiile teologiei ultimei generaţii pot fi verificate, seria în cauză începe şi se sfârşeşte cu o bază deficitară. Autoarea pune o încredere exagerată pe modul în care sunt tratate scrierile inspirate de către autorii unei anumite cărţi – încredere pe care prezenta serie o va dovedi a fi cu totul nesusţinută. Mai mult, după cum o dovedesc citatele inspirate de mai sus, scrierile inspirate se prezintă drept o unitate de măsură consecventă, lipsită de eroarea pe care o aduc ideile omeneşti şi conducerea omenească. În absenţa unei unităţi de măsură transcendentală cum este aceasta, creştinii nu sunt lăsaţi cu nimic mai mult decât cu propria raţiune failibilă, capriciile experienţei şi pretenţiile culturii populare pentru a da un verdict cu privire la credinţă şi practică
Seria în discuţie înregistrează o altă premisă înşelătoare prin folosirea unor termeni precum „adventism general”[19] şi „teologie adventistă”[20], pe care le aşază alături de anumite învăţături pretinse ale teologiei ultimei generaţii. Dar cum ajunge de fapt autoarea la definiţia „adventismului general” şi a „teologiei adventiste”? Vor fi aceste expresii lămurite prin declaraţia unitară a scrierilor inspirate? Sau poate prin opinia majoritară a pastorilor şi profesorilor adventişti dintr-o regiune sau mai multe ale bisericii mondiale?
Aparenta presupunere a autoarei este că teologia ultimei generaţii este ceva deosebit de doctrina adventistă generală. Dar chiar dacă ar fi aşa, pe ce bază se ajunge la această concluzie? Cel puţin în primul articol, ea nu oferă niciun indiciu.
Acest prim articol din seria autoarei deschide subiectul desăvârşirii de caracter, punând mult accent pe pretinsele experienţe ale unor persoane, îndeosebi pe aşa-numitele aşteptări şi consecinţe spirituale – aproape toate negative – pentru care consideră că este responsabilă această idee. Descurajarea, mândria, autodegradarea, părăsirea lui Dumnezeu, renunţarea la viaţa creştină din cauza unui scop presupus de neatins – toate primesc un loc în enumerare ei[21]. Nu se face nicio menţiune cu privire la felul în care teologia desăvârşirii a adus pentru alţii biruinţa asupra unor păcate devenite obiceiuri sau a unor comportamente autodistructive.
Prin aceasta nu neg că anumite distorsionări ale teologiei desăvârşirii au dus uneori la rezultatele negative menţionate anterior, dar se poate susţine cu siguranţă că ne confruntăm cu nişte consecinţe spirituale mult mai rele dacă vom concluziona că un anumit grad de conduită păcătoasă este inevitabilă pentru viaţa creştinului. Însă în final, sfatul scris al lui Dumnezeu – atât Scriptura cât şi scrierile Spiritului Profeției – trebuie să aibă autoritatea supremă în aspecte ce ţin de credinţă şi practică. Mărturiile experienţelor cu privire la trăirea creştină vin inevitabil împreună cu o serie de alţi factori, de multe ori derutanţi – bagaj cultural negativ, aşteptări spirituale conduse şi formate de idei luate din afara scrierilor inspirate, o înţelegere greşită a multor categorii de noţiuni şi lista poate continua.
De aceea este foarte periculos să folosim ilustraţii din experienţa personală ca mijloc de a evalua aspecte ce ţin de doctrină şi morală. Doar Dumnezeu cunoaşte inima (1 Împăraţi 8:39); de aceea doar El poate şti sigur de ce anumite obligaţii doctrinale şi morale au adus consecinţe pozitive sau negative în viaţa spirituală a unei persoane. Următoarele citate ale lui Ellen White oferă avertismente serioase cu privire la pericolele unei teologii conduse de experienţă, precum şi la nevoia de a considera Cuvântul lui Dumnezeu drept cel care are autoritatea finală în toate controversele religioase:
„Pot fi prezentate faptele cele mai clare și aduse înaintea minții adevărurile cele mai simple, susținute de Cuvântul lui Dumnezeu, însă urechea și inima vor fi închise, iar argumentul cel mai convingător este: «experiența mea». Unii vor spune: «Domnul m-a binecuvântat în ceea ce cred și fac; de aceea nu pot fi greșit.» Ei se prind de «experiența mea« și resping cele mai înălțătoare și mai sfințitoare adevăruri ale Bibliei pentru ceea ce lor le place să numească experiență.”[22]
„Eva a fost păcălită de șarpe și făcută să creadă că Dumnezeu nu va face ce a spus. Ea a mâncat și, gândind că simte senzația unei vieți noi și mai înalte, a dat din fruct și soțului ei. Șarpele îi spusese că nu va muri și ea nu a simțit niciun efect rău mâncând din fruct, nimic care ar fi însemnat moarte, ci dimpotrivă, o senzație de plăcere, iar ea a socotit că așa simțeau îngerii. Prin fapta ei, ea s-a ridicat împotriva poruncii clare a lui Iehova, și cu toate acestea, Adam i-a îngăduit să fie amăgită.”[23]
Ea continua, în contextul afirmaţiilor de mai sus:
„În fața celor mai clare porunci ale lui Dumnezeu, urmează propriile lor înclinații și apoi îndrăznesc să se roage pentru lucrul respectiv, vrând să-L convingă pe Dumnezeu să le îngăduie să meargă contrar voinței Sale clar exprimate. Satana dă târcoale acestor persoane, așa cum a făcut și față de Eva în Eden, și le impresionează. Ei au o anumită idee în minte la care fac referință ca la cea mai minunată experiență pe care le-a dat-o Domnul. Însă experiența autentică este în armonie cu legile naturale și divine, iar experiența falsă se ridică împotriva legilor vieții și preceptelor lui Iehova.”[24]
„Cuvântul Dumnezeului celui viu trebuie să hotărască în orice controversă. Dacă oamenii amestecă inteligenţa lor omenească cu cuvintele adevărului lui Dumnezeu doar ca să dea lovituri iscusite celor aflaţi în controversă cu ei, demonstrează prin aceasta că nu au o reverenţă sacră faţă de cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Ei amestecă umanul cu divinul, lucrurile profane cu cele sacre, micşorând valoarea cuvântului lui Dumnezeu.”[25]
„Înainte de a primi orice învățătură sau precept, trebuie să cerem un clar așa «zice Domnul» în sprijinul ei.”[26]
După cum am afirmat la început, mare parte din subiectul seriei scrise de această autoare are un caracter repetitiv. În acelaşi fel, marea parte din subiectul acestei serii de articole-răspuns va fi repetitivă. Dar ţinând cont de importanţa aspectelor analizate, reluarea subiectului-cheie şi a punctelor-cheie nu va însemna o pierdere de timp.
Autoarea seriei care atacă teologia ultimei generaţii vorbeşte astfel despre construcţia teologică pe care o dezbate:
„Pe lângă efectul direct asupra vieţii spirituale a creştinului, TUG (teologia ultimei generaţii) distorsionează însăşi esenţa punctelor de doctrină biblice, inclusiv pe cel care priveşte mântuirea, doctrina sanctuarului şi doctrina escatologiei (care se ocupă cu studiul ultimelor zile). Aşadar, este important să ne oprim atenţia asupra TUG, pentru: 1) a vedea cum se potriveşte cu metanaraţiunea marii lupte din Biblie, aşa cum este înţeleasă în adventism şi 2) a verifica dacă suntem de acord cu vreuna dintre ideile sale şi dacă acestea vor fi, prin urmare, preţuite sau înlăturate.”[27]
Putem doar spera că viitoarele articole ale seriei „îşi vor opri atenţia asupra TUG” pe baza unor declaraţii luate din mărturiile apărătorilor ei şi, cel mai important, pe baza dovezilor din Biblie/Spiritul Profeției, despre care mulţi cred că susţin pretenţiile teologiei ultimei generaţii. Simpla folosire a dovezilor din Ellen White citate de alţii implică, aşa cum am remarcat anterior, un grad foarte problematic de profesionalism.
În această serie de răspunsuri, vom lua în considerare afirmaţiile autoarei cu privire la impactul teologiei ultimei generaţii asupra unor puncte de doctrină ca: mântuirea, sanctuarul şi escatologia. Dar, cel mai important, vom căuta să înţelegem părerea inspirată cu privire la tema marii lupte. În acest fel vom compara părerea inspirată şi tema menţionată cu pretenţiile doctrinale pe care le are ceea ce a ajuns să fie cunoscută drept teologia ultimei generaţii.
În acest prim articol al seriei analizate, autoarea rezumă „tezele fundamentale ale TUG” (teologia ultimei generaţii) după cum urmează:
„1) Marea luptă este despre caracterul lui Dumnezeu.
2) Omenirea a decăzut.
3) Isus a murit pe cruce pentru a ne salva de păcat.
4) Ultima generaţie restaurează caracterul lui Dumnezeu prin atingerea desăvârşirii fără de păcat.”[28]
Toate aceste puncte, cu excepţia ultimului, sunt declarate adevărate – sau cel puţin nu sunt contrazise în mod deschis – de către autoarea seriei. Cel de-al patrulea dintre punctele de mai sus, în schimb, este contrazis din câteva motive. Le vom analiza în lumina dovezilor inspirate, în articolul prezent şi în următoarele.
Autoarea în cauză face următoarea declaraţie despre crezurile teologiei ultimei generaţii, privitoare la caracterul suficient al jertfei lui Hristos pe cruce şi la scopul procesului biblic numit ispăşire:
„Conform teologiei ultimei generaţii, în timp ce jertfa lui Isus pe cruce este necesară pentru a ne răscumpăra din păcat şi de sub domnia Satanei, ea nu oferă motive suficiente pentru restaurarea caracterului lui Dumnezeu în faţa universului. În acest fel, ispăşirea Sa, deşi este indispensabilă pentru mântuirea noastră, nu rezolvă în mod complet marea luptă. Încă este nevoie de o generaţie de oameni care vor ajunge la desăvârşirea lipsită de păcat, pentru a dovedi că ascultarea faţă de Dumnezeu este posibilă şi implicit că al Său caracter este fără pată. Această generaţie va fi ultima generaţie care va trăi înainte de a doua venire a lui Hristos. Având aceste vederi, ni se pare normal să identificăm două faze ale ispăşirii în TUG: moartea lui Isus pe cruce şi ultima generaţie de oameni fără păcat care va dovedi că ascultarea este posibilă.”[29]
Două erori esenţiale de înţelegere reies din citatul de mai sus – erori nu doar cu privire la formularea poziţiei susţinute de teologia ultimei generaţii, ci de asemenea (şi problemele implicate sunt foarte serioase) erori cu privire la mesajul Scripturii şi al scrierilor Spiritului Profeției în pivinţa aspectelor analizate.
Prima dintre aceste erori este încercarea de a separa realizările Calvarului de realizările pe care Calvarul le-a făcut posibile, prin puterea divină. Conform Bibliei, atât neprihănirea atribuită cât şi cea împărtăşită sunt disponibile oamenilor datorită sângelui lui Isus vărsat pe cruce (Efeseni 1:7; Coloseni 1:14; Evrei 13:12,20-21). Astfel, realizările sfinte ale tuturor generaţiilor de credincioşi sunt posibile doar datorită Calvarului, inclusiv cele ale ultimei generaţii din istoria sacră.
Pana inspirată nu prezintă nicăieri experienţa sfinţirii drept ceva ce se poate face separat de darurile de la Calvar. Nici Scriptura, nici Ellen White nu descriu nicăieri îndreptăţirea sau sfinţirea ca superioare sau inferioare una celeilalte. Neprihănirea, cea atribuită şi cea împărtăşită, lucrarea lui Hristos, cea pentru noi şi din noi, sunt prezentate în Biblie ca părţi – nu rezultate – ale procesului de salvare (Romani 3:24; 2 Corinteni 5:21; Efeseni 1:7; 2 Tesaloniceni 2:13; Tit 3:5).
Scrierile lui Ellen White fac totuşi următoarea declaraţie cu privire la relaţia dintre Calvar şi lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt:
„Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic.”[30]
Dar nici această declaraţie inspirată, nici vreo alta nu ne învaţă că jertfa şi lucrarea Duhului stau pe poziţii distincte şi sunt separate una de cealaltă. Fără jertfă, nici darul Duhului, nici conlucrarea creştinilor convertiţi cu puterea Duhului nu ar fi posibile. Conform scrierilor inspirate, Calvarul este sursă atât pentru iertarea cât şi pentru puterea experimentate de credinciosul transformat. Prezenta serie de articole va demonstra că făurirea unui contrast între valoarea salvatoare a îndreptăţirii şi cea a sfinţirii este una dintre cele mai mari erori susţinute de criticii teologiei ultimei generaţii.
Cea de-a doua eroare din afirmaţiile de mai sus ale autoarei seriei în discuţie este aparenta înţelegere a scopului ispăşirii. „Ispăşirea Sa” [a lui Hristos], după cum este descrisă[31], pare să fie limitată la evenimentele de la cruce. Aceasta este, de asemenea, o eroare fundamentală susţinută de oponenţii teologiei ultimei generaţii.
Scopul ispăşirii biblice este formulat cel mai clar în Vechiul Testament, cu precădere în cartea Leviticul, care cuprinde cea mai aprofundată evaluare a procesului ispăşirii biblice. Un număr consistent de pagini din această carte arată clar că ispăşirea nu se făcea pentru păcătos doar atunci când victima de sacrificat era înjunghiată, ci mai degrabă, se arată că ispăşirea nu era realizată până când sângele jertfei nu era dus de preot în Sanctuar (Lev. 4:16-20; 25-26,30-31,34-35; 5:9-10; 7:1-7). În descrierea din aceeaşi carte a serviciului anual din Ziua ispăşirii, găsim că până şi ţapul de trimis (Satana) asistă la realizarea ispăşirii (Lev. 16:10).
Contrar cu ceea ce mulţi critici din afara adventismului susţin, aceasta nu-l face pe Satana purtătorul de păcate al creştinilor. Înseamnă că până când creatorul răului nu este distrus, împăcarea dintre divin şi uman (împăcarea fiind cuvântul nou-testamentar pentru ispăşire; a se vedea Rom. 5:11) nu poate avea loc în mod deplin. Pentru ca acest proces să fie complet, toţi – păcat, păcătoşi şi creatorul păcatului – trebuie să fie nimiciţi.
Autoarea îşi concluzionează discuţia despre aspectele de mai sus cu următoarele afirmaţii:
„Pe măsură ce aţi citit aceste idei [cele patru puncte], probabil că aţi rezonat cu primele două, care corespund perfect teologiei adventiste. Punctul de plecare este înţelegerea ispăşirii şi a ceea ce Isus a realizat (sau nu a realizat) la cruce, ducând mai departe la înţelegerea îndreptăţirii şi a sfinţirii, şi, în general, a rolului oamenilor în salvare şi în desfăşurarea marii lupte.”[32]
Din nou ne confruntăm cu trimiterea nedefinită către „teologia adventistă”, care în mod evident îl lasă în confuzie pe cititor, neînţelegând ce anume înţelege autoarea prin „teologie adventistă”. Dovezile inspirate citate anterior, împreună cu dovezile pe care le vom parcurge în viitoarele articole pentru o analiză extinsă, oferă – şi vor oferi – motive ca răspuns la întrebarea de ce teologia ultimei generaţii – şi moştenirea clasică adventistă de la care porneşte – oferă o vedere mai largă a ispăşirii, a îndreptăţirii şi a sfinţirii, şi care este rolul oamenilor în salvare şi marea luptă, motive care se vor dovedi mai convingătoare decât cele susţinute de oponenţii teologici.
Cele de mai jos sunt zece (10) susţineri ale teologiei ultimei generaţii, aşa cum sunt rezumate de autoarea seriei, la finalul primului ei articol.
„1) Ispăşirea lui Isus nu este suficientă.
2) Satana nu a fost înfrânt la cruce.
3) Isus a moştenit înclinaţii păcătoase.
4) Oamenii contribuie în mod semnificativ la obţinerea biruinţei în marea luptă.
5) Desăvârşirea este posibilă înainte de glorificare.
6) Păcatul, înţeles ca acţiune, poate fi biruit în mod deplin.
7) Sfinţirea face ca îndreptăţirea să devină în final nefolositoare.
8) Accent excesiv pe ascultare exterioară.
9) Lupta cu vina şi îndoiala.
10) Întoarcerea lui Hristos depinde de atingerea perfecţiunii de către ultima generaţie.”[33]
Mare parte din răspunsul formulat de seria prezentă va fi inclusă în articolele următoare. Dar în cele ce urmează ne vom strădui să trecem succinct prin fiecare dintre afirmaţiile anterioare, pe rând:
Autoarea analizată scrie mai departe:
„Dacă ispăşirea lui Isus nu este suficientă pentru a stabili de care parte va fi victoria în marea luptă, atunci moartea Sa nu este cu adevărat necesară. Această idee este asemănătoare cu cea a unei generaţii de oameni fără păcat. Cu alte cuvinte, dacă oamenii pot deveni desăvârşiţi ascultând de lege, de ce mai este nevoie de cruce?”[34]
Deja am prezentat dovezile biblice care privesc scopul ispăşirii. E adevărat, există citate ale lui Ellen White care vorbesc despre finalizarea ispăşirii la cruce[35]. Dar mulţi neglijează să ia în considerare o declaraţie-cheie a lui Ellen White despre flexibilitatea limbajului inspirat:
„Același cuvânt are semnificații diferite și nu există câte un singur cuvânt pentru fiecare idee distinctă.”[36]
Cu alte cuvinte, uneori Ellen White – după cum este menţionat în declaraţia anterioară – foloseşte cuvântul „ispăşire” ca sinonim pentru jerftă. Jertfa lui Isus pe cruce a fost cu siguranţă completă, idee acceptată dintotdeauna de adventiştii de ziua a şaptea (când ați văzut ultima dată vreun adventist sacrificând un miel?). În alte citate, ea scrie despre ispăşirea continuă care are loc în sanctuarul ceresc[37]. Această idee despre ispăşire este evident în armonie cu ceea ce am găsit în Scriptură; conform acesteia, ispăşirea include mărturisirea de păcate, înjunghierea animalului de jertfă şi mijlocirea cu sângele jertfei. (Leviticul 4:16-20; 25-26,30-31,34-35; 5:9-10; 7:1-7).
Noul Testament confirmă aceste faze ale ispăşirii în pasaje precum 1 Ioan 2:1, unde este scris:
„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.”
Observaţi că Ioan nu zice: „Avem un Mântuitor care a murit la Calvar şi a înlăturat toate păcatele omenirii atunci şi acolo.” Da, la Calvar s-a adus jertfa cerută de procesul ispăşirii. Dar mărturisirea, pocăinţa şi mijlocirea rămân necesare pentru ca ispăşirea să fie completă. Iar versetul de mai sus (luat în context) arată clar că ţinta finală a lui Dumnezeu pentru credincioşii de pe pământ este ca ei să nu mai păcătuiască, puterea lui Dumnezeu fiind pusă la dispoziţie pentru a face această ţintă posibil de atins (a se vedea şi 1 Ioan 1:7,9; 3:2-3, 6-9). Apostolul scrie că iertarea este disponibilă dacă păcătuim, nu când păcătuim. (1 Ioan 2:1).
Din tot ceea ce am văzut până acum din Biblie, ne putem da seama cât de periculos este să afirmăm că „dacă ispăşirea lui Isus nu este suficientă pentru a stabili de care parte va fi victoria în marea luptă, atunci moartea Sa nu este cu adevărat necesară”[38]. Pentru cei mai puţin cunoscători, atât Scriptura, cât şi Ellen White exprimă clar că ispăşirea lui Isus nu include doar moartea Sa de pe Calvar, care este indispensabilă, ci la fel de indispensabilă este şi mijlocirea din ceruri. În acest sens, Ellen White declară:
„Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din sanctuarul de sus, este tot atât de importantă, pentru planul de mântuire, ca moartea Sa pe cruce.”[39]
Pe această bază, punctele de doctrină fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea declară că lucrarea de ispăşire a lui Hristos implică atât jertfa Sa de pe Calvar, cât şi lucrarea Sa din Sanctuarul ceresc:
„În ceruri, există un sanctuar – adevăratul tabernacul, ridicat nu de om, ci de Domnul. În el, Hristos slujește în favoarea noastră, punând la dispoziția credincioșilor beneficiile jertfei Sale ispășitoare, aduse o dată pentru toți, pe cruce. […] În anul 1844, la sfârșitul perioadei profetice de 2 300 de zile, El a intrat în cea de-a doua și ultima fază a slujirii Sale ispășitoare, care a fost prezentată simbolic prin lucrarea marelui-preot în Locul Preasfânt al sanctuarului de pe pământ.”[40]
Observaţi cum punctele de doctrină fundamentale prezintă în mod clar că lucrarea de ispăşire a lui Isus continuă după cruce. Toate citatele arătate exprimă ideea că jertfa lui Isus pe cruce formează o parte din procesul ispăşirii, care poate fi numit în mod corect ispăşire. Pe de altă parte, oponenţii teologiei ultimei generaţii susţin insistent că ispăşirea biblică s-a realizat exclusiv prin evenimentele de la Calvar. Dar aceasta nu este ceea ce învăţăturile şi scrierile inspirate sau punctele de doctrină fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea susţin. Jertfă finalizată, da. Ispăşire finalizată, nu.
Cu privire la posibilitatea unei ascultări desăvârşite care ar face crucea nenecesară, această afirmaţie ar fi adevărată doar dacă este posibilă o astfel de ascultare numai prin puterea umană lipsită de ajutor. Însă doar prin puterea divină, disponibilă prin sângele lui Isus vărsat pe cruce (Evrei 13:12, 20-21), ascultarea desăvârşită prezentată de teologia ultimei generaţii este realizabilă. Următorul citat al lui Ellen White, dintre multe altele pe care le-am putea da, arată clar că ascultarea desăvârşită nu face nici pe departe crucea nenecesară, ci este de fapt – la fel ca iertarea (Efeseni 1:7; Coloseni 1:14) – făcută posibilă prin puterea oferită de cruce:
„Hristos a murit ca să facă posibil pentru tine să încetezi a mai păcătui.”[41]
Cu alte cuvinte, necesitatea de a asculta în mod desăvârşit, prin puterea divină, nu este un adaos la Calvar mai mult decât este necesitatea pentru credincios de a avea iertate păcatele, tot prin puterea divină.
Autoarea analizată scrie:
„Dacă crucea nu oferă motive suficiente pentru a ne salva de păcat sau pentru a restaura caracterul lui Dumnezeu înaintea universului, atunci Satana nu a fost înfrânt la cruce. Pentru înfrângerea lui finală, fiinţele omeneşti trebuie să dovedească că ascultarea deplină este posibilă.”[42]
După cum studiul nostru a menţionat deja, Calvarul oferă mijloacele prin care credinciosul este atât iertat, cât şi umplut de putere (Efeseni 1:7; Coloseni 1:14; Evrei 13:12, 20-21; 1 Ioan 1:7, 9). Singurul mod prin care ascultarea deplină faţă de legea divină poate fi realizată de credincioşii de pe pământ este datorită puterii pe care Calvarul o oferă, putere prin care ascultarea deplină poate fi atinsă. A face diferenţă între evenimentele de la Calvar şi darurile mântuitoare oferite de Calvar, înseamnă a fabrica o dilemă falsă.
Satana a fost cu siguranţă înfrânt la cruce, dar atât Scriptura cât şi Ellen White arată clar că această înfrângere – deşi decisivă – nu a fost finală. În prima făgăduinţă a mântuirii, marelui adversar al lui Dumnezeu şi al umanităţii i s-a spus:
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15)
Dar apostolul Pavel spune clar că zdrobirea pe care Satana a suferit-o din mâna lui Hristos este aceeaşi cu cea pe care oamenii lui Dumnezeu i-o vor provoca: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” (Romani 16:20). Ellen White confirmă:
„Biserica va mai vedea vremuri tulburi. Ea va prooroci, îmbrăcată în saci. Dar cu toate că va trebui să întâmpine erezie și persecuție, cu toate că va trebui să lupte cu necredincioșii și cu apostaziații, totuși, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea va zdrobi capul lui Satana.”[43]
Pana inspirată prezintă, de asemenea, motivul pentru care au fost aduse la existenţă fiinţele omeneşti şi faptul că tronul lui Dumnezeu este în pericol dacă poporul lui Dumnezeu nu-şi face datoria:
„Am fost aduşi la existenţă deoarece era nevoie de noi. Cât de trist este gândul că, dacă rămânem de partea greşită, în rândurile vrăjmaşului, pierdem scopul Creatorului nostru pentru noi.”[44]
„Mi-a fost arătat cum tot cerul urmărește desfășurarea evenimentelor. Urmează să apară o criză în marea și lunga controversă a guvernării lui Dumnezeu pe pământ. Ceva măreț și hotărâtor trebuie să aibă loc și aceasta foarte curând. Pentru orice amânare, caracterul lui Dumnezeu și tronul Său vor fi compromise.”[45]
Ellen White explică în altă parte de ce Satana nu a fost distrus la cruce, ce anume rămâne de demonstrat în faţa universului şi vorbeşte despre răzbunarea finală a lui Dumnezeu care, de asemenea, urmează să fie realizată:
„Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înțeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Și, pentru binele omului, existența lui Satana trebuia să continue. Omul, ca și îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prințul vieții și prințul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească.”[46]
„Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârșitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toți să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcație. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter își va defini poziția; și toți vor arăta dacă au ales să fie de partea loialității sau de partea răzvrătirii. Atunci va veni sfârșitul. Dumnezeu va îndreptăți Legea Sa și va elibera pe poporul Său.”[47]
În timp ce Ellen White afirmă clar că biruinţa lui Isus asupra păcatului a infirmat pretenţia Satanei că legea divină nu poate fi păzită[48], alte citate stabilesc că dovedirea falsităţii pretenţiei lui Satana rămâne o activitate în desfăşurare pentru poporul lui Dumnezeu, pe care să o finalizeze prin harul Său[49].
Vom reafirma că orice realizează ultima generaţie se face doar datorită resurselor date prin cruce. Fără cruce, nici ultima generaţie de creştini, nici oricine altcineva nu ar putea realiza nimic pentru cauza Domnului. Orice încercare de a separa realizările de la Calvar de realizările creştinului, cu ajutorul puterii divine, înseamnă, de fapt, crearea unei diferenţe care nu există.
Autoarea seriei analizate scrie:
„Dacă ţinta noastră este de a fi ca Isus şi dacă aşteptarea este ca noi să ajungem desăvârşirea pe care Isus a exemplificat-o de-a lungul lucrării Sale pe pământ, atunci asta înseamnă că Isus a moştenit înclinaţiile păcătoase omeneşti. Să susţinem altceva, ar însemna să aruncăm umbre asupra corectitudinii lui Dumnezeu, când aşteaptă de la noi mai mult decât a fost capabil să facă însuşi Fiul Său. În acest fel, pornind în sens invers de la premisa că trebuie să atingem perfecţiunea lipsită de păcat, TUG (teologia ultimei generaţii), în mod inevitabil, Îi atribuie lui Isus o natură umană păcătoasă. Problema principală în aceasta este că dacă «păcatul este o condiţie care cere salvare din afară şi Hristos a moştenit această condiţie, atunci pare că El Însuşi ar avea nevoie de un Mântuitor» – o consencinţă imposibil de conciliat cu prezentarea biblică a răscumpărării.”[50]
Din nefericire pentru cazul autoarei de mai sus, Biblia arată clar că Isus a moştenit aceeaşi natură carnală pe care oamenii căzuţi o moştenesc şi că moştenirea acestei naturi a făcut posibil pentru Isus să dea pentru oameni un exemplu relevant de biruinţă practică şi de netăgăduit asupra păcatului (Romani 1:3; 8:3-4; Evrei 2:14-17; 4:15). În mod evident, aceste referiri la moştenirea naturii fireşti de către Domnului nostru nu are în vedere simplul ţesut fizic, ci mai degrabă priveşte natura umană care ne ispiteşte să nu-L ascultăm pe Dumnezeu (Romani 8:3-13). Ellen White confirmă moştenirea de către Hristos a dorinţelor omului căzut în afirmaţii precum cele care urmează:
„Deşi El [Hristos] simţea toată puterea pasiunii omeneşti, El nu a cedat ispitei de a face un singur act care să nu fie curat, înălţător sau nobil.”[51]
„Cuvintele lui Hristos îi încurajează pe părinţi să-şi aducă micuţii la Isus. Poate că sunt nestăpâniţi şi supuşi pasiunilor la fel ca toţi oamenii, dar aceasta nu ar trebui să ne oprească de la a-i aduce la Hristos. El a binecuvântat copii care erau stăpâniţi de aceleaşi pasiuni ca El.”[52]
Într-un alt citat, scris către o persoană care avea nevoie de control de sine, ea trasează o legătură chiar mai apropiată între necesitatea de a respinge înclinaţiile păcătoase şi exemplul lăsat de Hristos cel întrupat:
„Dumnezeu a arătat că ai putea fi educat să lucrezi într-o anumită parte a cauzei Lui, dar a fost necesar ca mintea ta să fie educată și disciplinată să lucreze în armonie cu planul lui Dumnezeu. Tu ai putea câștiga experiența care se cere, dacă ai vrea; ți s-a prezentat privilegiul de a respinge înclinația ta, după cum Mântuitorul tău ți-a dat un exemplu în viața Lui.”[53]
Următoarele articole din această serie-răspuns vor dovedi armonia dintre citatele anterioare ale lui Ellen White şi cele care, la o privire superficială, par să declare contrariul. Citatele variate ale lui Ellen White cu privire la Isus şi patimile şi înclinaţiile spre păcat reprezintă o mărturie consecventă, din momentul în care este înţeleasă[54] diferenţa dintre impulsurile biruite şi impulsurile manifestate.
Autoarea în cauză prezintă cu acurateţe poziţia teologiei ultimei generaţii vizavi de scopul pe care L-a avut Hristos când a luat natura umană căzută: „Să susţinem altceva (decât că Hristos ar fi luat natura de după cădere) ar însemna să aruncăm umbre asupra corectitudinii lui Dumnezeu în a aştepta mai mult de la noi decât Însuşi Fiul Său a fost capabil”[55]. Susţinătorii teologiei ultimei generaţii îşi fundamentează convingerea pe citate inspirate care lămuresc lucrurile cât de poate de clar, cum sunt cele care urmează:
„Biruința și ascultarea lui Hristos este aceea a unei adevărate ființe omenești. În concluziile noastre, noi facem multe greșeli din cauza vederilor noastre eronate despre natura omenească a Domnului nostru. Când noi atribuim naturii Sale omenești o putere care nu este disponibilă omului, în conflictele lui cu Satana, distrugem deplina Sa umanitate […].Ascultarea lui Hristos față de Tatăl Său a fost aceeași ascultare care este cerută omului. Omul nu poate birui ispitele Satanei fără puterea divină, combinată cu mijloacele sale. Tot așa, Isus nu a venit în lumea noastră pentru a da ascultarea unui Dumnezeu mai mic față de unul mai mare, ci, ca un om pentru a asculta Legea sfântă a lui Dumnezeu, și, în felul acesta El este exemplul nostru. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce poate face un Dumnezeu, ci pentru a descoperi ce poate face un om prin credința în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în orice împrejurare. Omul, prin credință, trebuie să fie părtaș al naturii divine, și să biruiască orice ispită cu care este asediat. Domnul cere acum ca orice fiu și fiică a lui Adam, prin credința în Isus Hristos, să-I servească în natura omenească, pe care o avem în prezent. Domnul Isus a făcut o punte peste prăpastia făcută de păcat. El a legat pământul cu cerul și omul finit cu Dumnezeul infinit. Isus, Mântuitorul lumii, a putut să țină poruncile lui Dumnezeu doar în același mod în care le poate păzi omenirea.”[56]
„Nu trebuie să considerăm că ascultarea lui Hristos, în ea însăși, a fost ceva pentru care El era adaptat într-un mod special, datorită naturii Sale divine deosebite, deoarece El a stat înaintea lui Dumnezeu ca reprezentant al omului și a fost ispitit ca înlocuitor și garant al omului. Dacă Domnul Hristos ar fi avut o putere specială, pe care omul nu are privilegiul de a o primi, Satana ar fi profitat de faptul acesta. Lucrarea lui Hristos a fost aceea de a contrazice pretențiile lui Satana că este stăpânul omului, iar El a putut să facă lucrul acesta numai așa cum a venit – ca om, ispitit ca orice om, ascultând de Dumnezeu ca un om.”[57]
„Suntem veșnic recunoscători că Isus ne-a dovedit cu fapte reale că omul poate să respecte poruncile lui Dumnezeu, contrazicând minciuna lui Satana care spunea că omul nu poate să le respecte. Marele Învățător a venit în lumea noastră pentru a fi Capul omenirii și a înălța și sfinți omenirea, prin împlinirea sfântă a tuturor cerințelor lui Dumnezeu, arătându-ne că este cu putință să respectăm toate poruncile Sale. El a demonstrat că este posibilă o ascultare de o viață întreagă. Ca urmare, El le încredințează aleșilor Săi, reprezentanților Săi din lume, lucrarea de a exemplifica viața lui Isus Hristos în viața lor, așa cum Tatăl I-a încredințat Fiului Său lucrarea de a-L reprezenta înaintea oamenilor.”[58]
„Isus n-a dat pe față însușiri și nu S-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă prin credința în El. Toți urmașii Lui pot avea natura Lui omenească desăvârșită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca El.”[59]
Autoarea în discuţie dă dovadă din nou de o dependenţă nechibzuită de scrierile şi argumentele unor teologi care împărtăşesc perspectiva ei, când îl citează din nou pe co-editorul cărţii la care a făcut referire la început, privindu-l drept autoritate finală pentru pretenţia ei, conform căreia dacă „păcatul este o condiţie care cere salvare din afară şi Hristos a moştenit această condiţie, atunci pare că El Însuşi ar avea nevoie de un Mântuitor”[60].
În continuarea acestei serii vom aborda problema păcatului şi vom vedea dacă este o condiţie involuntară sau o alegere. Dar, pentru moment, următorul citat ar trebui să fie suficient pentru a dovedi că în teologia lui Ellen White, dovada că umanitatea nu este „din fire total şi absolut depravată” este faptul că Isus a luat „natura umană”, trăind în natura în care noi trebuie să trăim, prin puterea Lui:
„Pe măsură ce vedem situaţia omenirii de astăzi, în mintea unora se ridică întrebarea: «Este omul prin natura sa cu totul şi pe deplin corupt?» Este el prăbuşit fără de speranţă? Nu, nu este. Domnul Isus a părăsit curţile împărăteşti şi, luând asupra Sa natura noastră umană, a trăit viaţa pe care orice om o poate trăi, dacă urmează exemplul Său. În această lume, putem desăvârşi o viaţă care este un exemplu de neprihănire şi putem învinge, după cum Hristos ne-a lăsat un exemplu în viaţa Lui, dovedind că putem birui la fel cum El, Modelul suprem, a biruit.”[61]
Autoarea în discuţie scrie:
„Este evident că în viziunea TUG (teologia ultimei generaţii), biruinţa asupra păcatului nu Îi aparţine doar lui Dumnezeu, ci de asemenea şi oamenilor, care sunt chemaţi să joace un rol important în apărarea lui Dumnezeu şi înfrângerea Satanei înaintea universului. Acceasta slăbeşte rolul lui Dumnezeu şi lucrarea lui Isus de a ridica fiinţe omeneşti. După cum Peckham spune: «TUG (teologia ultimei generaţii) face ca biruinţa lui Dumnezeu în marea luptă să depindă de fidelitatea unor simple creaturi, iar aceasta presupune să crezi că revelaţia şi intervenţia divină sunt insuficiente pentru a câştiga în marea luptă şi că trebuie suplinite prin intervenţia omului. »”[62]
Ceea ce autoarea acestor articole – împreună cu mentorul ei din care citează atât de des – pare să nu realizeze este că lucrarea „doar a lui Dumnezeu” include la fel de mult lucrarea de sfinţire, cât şi cea de îndreptăţire sau evenimentele de la Calvar. Nu putem repeta de suficiente ori că biruinţa sacră a sfinţilor lui Dumnezeu din ultima generaţie, sau din oricare altă generaţie, este posibilă doar datorită Calvarului şi a puterii împărtăşite, care a fost făcută posibilă prin Calvar. Ascultarea practică a celor sfinţiţi nu este, prin urmare, „contribuţia” umanităţii la mântuire, deoarece omenirea nu are de contribuit cu nimic! Orice efort de cooperare din partea umanităţii în procesul de salvare (Filipeni 2:12-13) este un simplu act al unor oameni care întorc către Dumnezeu ceea ce Îi aparţinea Lui încă de la început (1 Cronici 29:14). Ellen White explică cum absenţa totală a „meritelor creaturilor” este datorită faptului că tot ceea ce umanitatea are, vine în primul rând şi cu precădere ca dar de la Dumnezeu, după cum este exprimat în rugăciunea finală a lui David pentru Israel[63].
Prin urmare, sfinţirea şi victoria ultimei generaţii, nu „ridică fiinţe omeneşti”, deoarece Dumnezeu este unica sursă a puterii care sfinţeşte şi a efortului prin care oamenii cooperează cu acea putere. Prezenta serie va dovedi că mântuirea biblică se face prin conlucrarea divinului cu umanul, ceea ce nu înseamnă că oamenii vor primi vreun merit pentru partea pe care o au în acest proces, deoarece singurul motiv pentru care această parte se realizează este pentru că Dumnezeu i-a adus pe oameni la existenţă. Textul: „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1 Cronici 29:14) nu se aplică doar la returnarea zecimii şi a darurilor. Se aplică fiecărui aspect din trăirea practică a creştinului.
Utilizarea cuvântului „suplinire” în afirmaţiile autoarei seriei aduce în atenţie un aspect interesant, din moment ce Ellen White foloseşte acest cuvânt pentru a descrie ceea ce ultima generaţie de creştini al lui Dumnezeu va demonstra la sfârşitul timpului:
„Înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, această biserică este depozitara bogăției milei, a iubirii și a harului Său și, în cele din urmă, trebuie să fie văzută în toată splendoarea ei. […] Darul Duhului Sfânt, bogat, abundent și deplin, trebuie să fie pentru biserica Sa asemenea unui zid de foc, pe care puterile răului nu îl pot doborî. Hristos privește spre poporul Său, în puritatea lor nepătată și desăvârșirea fără pată, ca fiind răsplata umilinței, iubirii și a tuturor suferințelor Sale, și suplinirea slavei Sale.”[64]
Autoarea în discuţie scrie:
„Dacă fiinţele omeneşti sunt în stare să ajungă nepăcătoșenia înainte de întoarcerea lui Hristos, atunci nepăcătoșenia este posibilă înainte de glorificare – o concluzie cu siguranţă problematică pentru cei dintre noi care înţeleg glorificarea ca pe un dar al lui Hristos pentru umanitate, făcut posibil prin jertfa lui Hristos şi simpla noastră acceptare a sa. De fapt, conform TUG (teologia ultimei generaţii), nepăcătoșenia ultimei generaţii este o condiţie prealabilă pentru întoarcerea lui Hristos. Drept urmare, ordinea mântuirii şi a glorificării este interschimbată şi rolul omului este înălţat.”[65]
Conform Bibliei şi scrierilor lui Ellen White, nepăcătoșenia nu este doar posibilă înainte de glorificare; este obligatorie – vorbim aici despre înlăturarea comportamentului păcătos şi nu despre dispariţia naturii noastre păcătoase. Ellen White arată într-un mod cât se poate de clar că eradicarea impulsurilor păcătoase nu va avea loc până la venirea lui Isus[66]. Dar după cum va arăta studiul nostru, moştenirea unei astfel de naturi nu face pe nimeni păcătos, lucru dovedit clar prin întruparea Domnului nostru (Romani 1:3; 8:3; Evrei 2:14-17; 4:15).
Poate pentru unii va fi surprinzător să afle că sunt mai multe versete biblice care vorbesc despre ascultarea fără păcat care este posibilă pe pământ prin puterea divină decât versete care înalţă pretenţiile Sabatului zilei a şaptea ca zi pusă deoparte. În ciuda afirmaţiilor unor persoane, aceasta nu este o doctrină fabricată din câteva citate ale lui Ellen White, fără o bază clară scripturistică. O mulţime de pasaje biblice din ambele Testamente prezintă imperativul unei trăiri fără păcat, prin puterea divină (ex: Psalmii 4:4; 24:3-4; 119:1-3, 11; Ţefania 3:13; Romani 8:4; 1 Corinteni 15:34; 2 Corinteni 7:1; 10:4-5; Efeseni 5:27; 1 Tesaloniceni 5:23; 1 Petru 2:21-22; 4:1; 2 Petru 3:10-14; 1 Ioan 1:7, 9; 3:2-3, 7; Iuda 24; Apocalipsa 3:21; 14:5).
Ellen White foloseşte în mod repetat expresia „fără păcat” şi un limbaj similar pentru a descrie starea pe care Dumnezeu o aşteaptă din partea poporului Său (a se vedea nota de subsol nr. 66). Aceasta este în special amintită atunci când vorbeşte despre ultima generaţie de credincioşi[67]. Orice noţiune cu privire la glorificarea care va eradica păcatul rămas în viaţa celor care aşteaptă întoarcerea lui Hristos este cu totul înlăturată prin afirmaţii cum sunt cele care urmează:
„În ziua judecății, comportamentul omului care a păstrat slăbiciunea și nedesăvârșirea naturii omenești nu va fi aprobat. Pentru el, nu va fi niciun loc în cer. El nu a putut să se bucure de desăvârșirea celor sfinți în lumină. Acela care nu are suficientă încredere în Hristos, pentru a crede că El este în stare să-l ferească de păcat, nu are credința care îi va da posibilitatea de a intra în Împărăția lui Dumnezeu.”[68]
„Când va veni, El nu va veni să ne curățe de păcatele noastre, să îndepărteze defectele din caracterele noastre sau să vindece infirmitățile temperamentului și firii noastre. Dacă, totuși, va face această lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înainte de acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinți vor fi sfinți și mai departe. […] Curățitorul nu va sta atunci să continue procesul Lui de curățire și să îndepărteze păcatele și stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcute în acest timp de probă.”[69]
„Când va veni Hristos, trupurile noastre degenerate vor fi schimbate și făcute asemenea trupului Său glorios, dar caracterele stricate nu vor fi făcute sfinte atunci. Schimbarea caracterelor trebuie să aibă loc înainte de venirea Sa.”[70]
„Mântuitorul este rănit din nou şi făcut de ruşine atunci când poporul Lui nu acordă nicio atenţie cuvântului Său. El a venit în această lume şi a trăit o viaţă lipsită de păcat, ca în puterea Sa, poporul Lui să trăiască în acelaşi fel vieţi de nepăcătoșenie. El Îşi doreşte ca prin practicarea principiilor adevărului, ei să arate lumii că harul lui Dumnezeu are puterea de a sfinţi inima.”[71]
Autoarea analizată scrie:
„Viziunea teologiei ultimei generaţii cu privire la importanţa nepăcătoșeniei ultimei generaţii aduce, de asemenea, o viziune problematică cu privire la păcat. Din nou, Peckham lămureşte lucrurile cu multă elocvenţă: «Dacă păcatul este privit doar ca nişte acţiuni care sunt alese în mod liber, atunci ai putea deveni fără păcat doar prin puterea voinţei libere. Dacă, pe de altă parte, păcatul este […] o dispoziţie a condiţiei umane cu înclinaţii către rău pe care nu le alege, atunci ar rezulta că oamenii nu sunt capabili să învingă păcatul în mod deplin prin puterea voinţei lor, deoarece însăşi voinţa umană este infectată de păcat.» Viziunea teologiei ultimei generaţii nu este în mod sigur aliniată teologiei adventiste sau teologiei creştine veche de secole, care a înţeles păcatul ca o înclinaţie moştenită a naturii umane căzute. Dar ce este cel mai important, Biblia include o mulţime de pasaje care susţin o vedere mai largă asupra păcatului decât simple acţiuni. Punctul de vedere optimist al TUG asupra posibilităţilor pe care le are omul, înlătură chiar rădăcina problemei păcatului şi se ocupă doar de simptome, dar a trata doar simptomele fără a înlătura rădăcina poate să ducă în cel mai bun caz la o aparenţă de rezolvare a problemei.”[72]
Este adevărat că teologia ultimei generaţii priveşte păcatul strict ca o acţiune, dar trebuie să ne amintim că în Biblie acţiunile includ intenţiile ascunse ale inimii. După cum Isus a explicat clar, ura este acelaşi lucru cu crima (Matei 5:21-22) şi pofta acelaşi lucru cu adulterul (Matei 5:28). Acelaşi principiu se aplică şi pentru neprihănire. Tâlharul de pe cruce nu putea să mai restitutie lucrurile furate, după cum Biblia cere (Ezechiel 33:15). Dar Isus i-a cunoscut inima (1 Împăraţi 8:29) şi dacă tâlharul ar mai fi avut această posibilitate, el ar fi făcut restituirea necesară.
Dar nicăieri Scriptura sau Ellen White nu pune semnul echivalenţei între „înclinaţii către rău care nu sunt alese” şi păcat în sine. Biblie spune clar că „sufletul care păcătuieşte acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său”. (Ezechiel 18:20). Deşi Romani capitolul 5 este folosit deseori pentru a susţine conceptul de păcat universal, involuntar, chiar limbajul acestui capitol nu permite o astfel de concluzie, deoarece apostolul declară aici că „moartea [veşnică] a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (versetul 12). Apostolul Iacov este şi mai clar în această privinţă: „Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului.” (Iacov 1:14-15)
Din acest motiv, Ellen White declară:
„Există gânduri şi sentimente sugerate şi stârnite de Satana care îl pot enerva chiar şi pe cel mai bun dintre oameni, dar dacă ele nu sunt preţuite, dacă sunt îndepărtate ca respingătoare, sufletul nu este mânjit de vină şi nimeni nu este poluat prin influenţa lor”.[73]
Într-un număr semnificativ de citate, Ellen White explică în mod clar că păcatul este o alegere, nu o condiţie involuntară:
„Nimeni nu poate fi forțat să păcătuiască. În primul rând trebuie să fie câștigat consimțământul său; sufletul trebuie să ia o hotărâre în legătură cu actul păcătos, mai înainte ca pasiunea să domine asupra rațiunii sau nelegiuirea să triumfe asupra conștiinței.”[74]
„Nu stă în puterea Satanei să forţeze vreun om să păcătuiască. Păcatul este actul personal al păcătosului. Înainte ca păcatul să existe în inimă, trebuie să fie dat acordul voinţei, iar de îndată ce este dat, păcatul triumfă şi iadul tresaltă de bucurie.”[75]
„Satana știe că nu poate să-l înfrângă pe om dacă nu reușește să-i controleze voința. El poate realiza aceasta înșelându-l astfel încât să coopereze cu el la călcarea legilor naturii în ceea ce privește mâncarea și băutura, ceea ce înseamnă călcarea legii lui Dumnezeu.”[76]
Citatele acestea pot primi cu greu sens dacă acceptăm că păcatul există în inimile omeneşti din momentul naşterii. Dacă oamenii sunt născuţi păcătoşi, deja condamnaţi, Satana deja controlează voinţa umană, înainte ca noi să luăm vreo decizie. Astfel de idei sunt cu totul necorespunzătoare învăţăturilor Scripturii şi ale lui Ellen White, aşa cum studiul nostru va arăta în continuare.
Alte citate arată şi mai clar natura voluntară a păcatului omului:
„Lumina vieţii este oferită cu generozitate tuturor. Toţi cei care doresc vor fi îndrumaţi de razele Soarelui neprihănirii. Hristos este marele leac pentru păcat. Nimeni nu poate aduce împrejurările, educaţia sau temperamentul propriu ca scuze pentru o viaţa de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Oamenii sunt păcătoşi în urma alegerii lor deliberate.”[77]
„I-am spus [Mariei] că păcatul nu apare accidental, ci din vina omului. Omul nu este păcătos din cauza împrejurărilor, a educaţiei sau a temperamentului său, ci în urma alegerii sale deliberate. «Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.» Ioan 3: 19-20.”[78]
Din nou ne amintim următorul citat, menţionat anterior în acest articol:
„Pe măsură ce vedem situaţia omenirii de astăzi, în mintea unora se ridică întrebarea: «Este omul prin natura sa cu totul şi pe deplin corupt?» Este el prăbuşit fără de speranţă? Nu, nu este. Domnul Isus a părăsit curţile împărăteşti şi, luând asupra Sa natura noastră umană, a trăit viaţa pe care orice om o poate trăi, dacă urmează exemplul Său. În această lume, putem desăvârşi o viaţă care este un exemplu de neprihănire şi putem învinge, după cum Hristos ne-a lăsat un exemplu în viaţa Lui, dovedind că putem birui la fel cum El, Modelul suprem, a biruit.”[79]
În opoziţie cu pretenţia că „dacă păcatul este privit doar ca nişte acţiuni care sunt alese în mod liber, atunci ai putea deveni fără păcat doar prin puterea voinţei libere”[80], pana inspirată arată limpede că până şi acţiunile păcătoase sunt de nebiruit fără experienţa convertirii. Isus declară clar: „Despărţiţi de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Observaţi că această afirmaţie vorbeşte despre acţiuni. Fără legătura vitală cu viţa despre care Isus vorbeşte aici, victoria cerută de lege asupra comportamentului negativ este imposibilă. Tânărul bogat a primit această lecţie printr-o experienţă nefericită. Pretenţia lui cu privire la cele zece porunci că, „toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea” (Matei 19:20), nu a fost falsă din cauză că avea o natură păcătoasă moştenită, ci din cauza alegerilor lui. Vorbind despre această experienţă, Ellen White spune despre el:
„Pretenția lui că păzise Legea lui Dumnezeu era o amăgire. El dovedise că avuțiile erau idolul lui. El nu putea să țină poruncile lui Dumnezeu, câtă vreme lumea avea locul cel dintâi în inima lui.”[81]
Caracterul voluntar – şi natura desăvârşită care poate fi atinsă prin puterea lui Dumnezeu, pe care Isus a pus-o ca standard pentru acest tânăr – sunt clare din afirmaţia Domnului nostru: „Dacă vrei să fii desăvârşit du-te de vinde ce ai, dă la săraci” (Matei 19:21). Dacă tânărul bogat L-ar fi ascultat pe Isus în această privinţă, consecinţa clară pe care textul o arată este că el ar fi ajuns la desăvârşire, prin puterea lui Isus.
Ellen White rezumă corect imposibilităţile şi posibilităţile care se află înainte creştinului prin afirmaţii precum cele care urmează:
„Satana a susținut că este cu neputință pentru om să asculte de poruncile lui Dumnezeu; și este adevărat că în propriile noastre puteri noi nu putem să ascultăm de ele. Dar Domnul Hristos a venit în trup omenesc și, prin desăvârșita Lui ascultare, El a dovedit faptul că natura umană, contopită în natura divină, poate să asculte de toate preceptele Legii lui Dumnezeu.”[82]
Adevărul care se alătură celui din Ioan 15:5 („despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”) se găseşte în Filipeni 4:13: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.”
Autoarea în cauză scrie: „Viziunea teologiei ultimei generaţii nu este în mod sigur aliniată teologiei adventiste sau teologiei creştine veche de secole, care a înţeles păcatul ca o înclinaţie moştenită a naturii umane căzute.”[83] Din nou ne întrebăm care este definiţia ei pentru „teologia adventistă”, care sigur nu poate fi găsită în punctele de doctrină fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, care niciodată nu identifică natura păcătoasă moştenită cu păcatul în sine. Iar în ceea ce priveşte „teologia creştină veche de secole”, de când a devenit tradiţia omenească neinspirată baza pentru crezurile adventiştilor de ziua a şaptea? Folosind logica autoarei, ar trebui să acceptăm şi sfinţenia duminicii, imortalitatea sufletului şi tortura veşnică a celor răi, alături de numeroase alte erezii nebiblice.
Autoarea în cauză scrie:
„Adventismul înţelege în general îndreptăţirea şi sfinţirea ca două aspecte legate între ele, dar diferite în procesul mântuirii. Dacă îndreptăţirea – atribuirea neprihănirii lui Hristos către credincioşii care acceptă jerfta Lui – este declaraţia neprihănirii atribuite a credinciosului, atunci sfinţirea este procesul prin care Dumnezeu transformă fiecare credincios pentru a reflecta tot mai mult din caracterului lui Dumnezeu, ceva ce poate fi realizat doar la glorificare, la cea de-a doua venire a lui Hristos. În TUG (teologia ultimei generaţii) distincţia dintre aceste două concepte devine neclară. În contrast cu viziunea generală a desăvârşirii de caracter, unde sfinţirea este lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră, TUG promovează ideea unei desăvârşiri fără păcat – o poziţie spirituală la care credinciosul ajunge prin ascultare şi care, odată atinsă, face ca îndreptăţirea lui Hristos să fie practic nenecesară din moment ce credinciosul poate sta înaintea lui Dumnezeu în propria desvârşire lipsită de păcat.”[84]
Într-un anumit grad, declaraţia anterioară devine la un moment dat neclară, fie din cauza unei lucrări de editare precare, fie a vreunei alte probleme. Autoarea vorbeşte despre „viziunea generală a desăvârşirii de caracter” (din nou, lipseşte orice clarificare cu privire la ceea ce „general” ar putea însemna), „unde sfinţirea este lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră”[85]. Se referă, de fapt, la lucrarea lui Dumnezeu în noi, după cum s-ar putea presupune? Sau încearcă de fapt să prezinte o altă teorie?
Vestea bună este că autoarea afirmă că atât îndreptăţirea cât şi sfinţirea sunt „aspecte în procesul salvării”[86]. Această poziţie ar pune-o în contradicţie cu cartea pe care o menţionează în mod repetat ca autoritate, din moment ce această carte afirmă de mai multe ori că doar îndreptăţirea constituie neprihănirea care îl salvează pe credincios[87]. Am văzut deja că învăţătura Bibliei este că atât îndreptăţirea cât şi sfinţirea sunt părţi ale procesului de salvare (Romani 3:24; Efeseni 1:7; 2 Tesaloniceni 2:13; Tit 3:5). Ellen White este la fel de clară când afirmă că atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea corectează problema mândriei spirituale[88] şi că ambele reprezintă „un motiv de speranţă” pentru creştin, arătând că ascultarea de lege este cerută drept condiţie pentru viaţa veşnică[89].
Autoarea analizată în prezentul articol nu exprimă clar la ce se referă când spune că, în conformitate cu teologia ultimei generaţii, distincţia dintre îndreptăţire şi sfinţire este „neclară”[90]. Este foarte posibil, bănuiesc, ca ea să descrie – şi să dezbată – poziţia foarte clară a Scripturii şi a lui Ellen White, care afirmă că îndreptăţirea este în egală măsură o declaraţie şi o transformare. În Biblie, Dumnezeu niciodată nu numeşte ceva fără ca mai apoi să devină realitate. Când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină”, Biblia continuă: „şi a fost lumină” (Geneza 1:3). Când Isus i-a spus leprosului care a venit la El pentru vindecare: „Fii curăţit”, Biblia zice că „îndată a fost curăţită lepra lui” (Matei 8:3). Iată ce declară Ellen White despre acest subiect:
„La creațiune, «El zice, și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă». El «cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi.» (Psalmii 33:9; Romani 4:17); căci atunci când le cheamă, ele sunt.”[91]
Legat de înţelesul iertării (îndreptăţirii) şi al neprihănirii atribuite, Ellen White afirmă limpede că acest aspect al neprihănirii divine este şi o transformare, nu doar o simplă declaraţie:
„Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea adevărata idee despre iertare, când se ruga: «Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic.» (Psalmii 51, 10).“[92]
„Primind neprihănirea atribuită, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt noi devenim ca El.”[93]
Afirmaţia autoarei seriei analizate aici, conform căreia atingerea unei ascultări fără păcat „face ca îndreptăţirea lui Hristos să fie nenecesară”[94], este pur şi simplu falsă. Chiar atunci când ascultarea lipsită de păcat este atinsă de creştin prin puterea sfinţitoare, aceasta nu înseamnă că neprihănirea atribuită nu mai este necesară pentru a acoperi păcate din trecut[95]. De asemenea, să nu uităm că potrivit Scripturii, iertarea este disponibilă dacă păcătuim, nu când păcătuim (1 Ioan 2:1). Ultima generaţie de sfinţi care va sta fără un Mijlocitor după încheierea timpului de probă, care va trăi fără păcat şi nu va mai avea nevoie de iertare continuă, este încă total dependentă de neprihănirea lui Isus, din moment ce sfinţirea şi îndreptăţirea sunt în aceeaşi măsură neprihănirea fără pată a Domnului lor.
Aşadar, afirmaţia autoarei citate, care pretinde că teologia ultimei generaţii învaţă că în final credinciosul va sta „în propria desăvârşire lipsită de păcat”[96], induce în eroare. Da, această viețuire lipsită de păcat va fi o realitate practică în viaţa sfinţilor, dar nu va fi niciodată a lor – ea este în totalitate neprihănirea preţiosului lor Domn şi Mântuitor.
Folosirea cuvântului „desăvârşire” de către autoarea în discuţie aduce, de asemenea, multă confuzie. Acest termen, deşi este folosit des ca epitet pentru doctrina ascultării fără păcat învăţată de Scriptură şi scrierile lui Ellen White, este folosit şi cu un înţeles complet diferit în scrierile lui Ellen White – cuprinzând erezii precum „crede doar”, încrederea în sentimente şi pretenţia de a fi atins nepăcătoșenia[97]. Această analiză va dovedi că, în conformitate cu pana inspirată, chiar şi ascultarea lipsită de păcat este posibilă doar prin putere cerească şi nimeni nu poate pretinde că a atins-o[98], pentru simplul motiv că niciunul dintre noi nu ne cunoaştem propriile inimi (1 Împăraţi 8:39).
Iar în ceea ce priveşte teoria că sfinţirea este „ceva ce poate fi realizat doar la glorificare, la cea de-a doua venire a lui Hristos”[99], deja am văzut din scrierile lui Ellen White – şi mai ales din Biblie (1 Tesaloniceni 5:23; 2 Petru 3:10-14; 1 Ioan 3:2-3) – că toate păcatele trebuie să fie îndepărtate din viaţa creştinului înainte ca timpul de probă să se sfârşească[100].
Autoarea în discuţie scrie:
„După cum rezultă, firesc, din viziunea pe care o are teologia ultimei generaţii despre mântuire, sfinţire şi îndreptăţire, accentul în stilul de viaţă al creştinului cade cu precădere pe acţiuni. Dacă procesul de atingere a perfecţiunii este unul de ascultare faţă de legile lui Dumnezeu şi dacă păcatul este înţeles ca acţiune, atunci comportamentul exterior este grija principală a TUG, în contradictoriu cu adventismul general, în care păcatul este mai mult decât o acţiune şi se extinde spre esenţa înclinaţiilor umane, astfel că nu poate fi biruit deplin pe acest pământ. Astfel, pentru TUG, atenţia este în mod automat fixată pe comportamentul exterior pentru a dovedi ascultarea.”[101]
Niciun apărător al teologiei ultimei generaţii, după cunoştinţele autorului prezent, nu crede că ascultarea fără păcat este atinsă de poporul lui Dumnezeu doar la nivel exterior. Deja am luat în considerare dovezile biblice cu privire la acest subiect (ex: Matei 5:21-22, 28) şi este un concept însuşit deplin de către cei care cred învăţăturile teologiei ultimei generaţii.
Din nou suntem confruntaţi cu eticheta „adventism general”, care, fără alte explicaţii suplimentare, este puţin mai mult decât un termen pe care oricine îl poate folosi superficial. Cu siguranţă, nicio declaraţie a Conferinţei Generale nu susţine teoria nebiblică conform căreia înclinaţiile către rău sunt ceva ce „nu poate fi biruit deplin pe acest pământ”[102].
Autoarea în discuţie scrie:
„Accentul pus pe comportament şi pe aşteptarea de a fi ca Isus în caracter pot fi atât de împovărătoare pentru credincioşi, încât să le aducă probleme la nivel emoţional, spiritual şi chiar fizic. Consecinţa acestor cerinţe severe, auto-impuse, poate fi doar eşecul, şi s-ar putea ca din Cer să lipsească câteva suflete tocmai din cauza acestei doctrine aspre şi a efectelor sale inevitabile. În loc să se concentreze pe Dumnezeu şi pe darul mântuirii, pe puterea jertfei lui Hristos şi pe harul şi conducerea Duhului Sfânt prin care creştem ca credincioşi, TUG (teologia ultimei generaţii) duce la vină, ruşine şi în final la îndoială, fie în bunătatea lui Dumnezeu (care ne cere ceea ce este imposibil pentru noi ca fiinţe păcătoase), fie în capacitatea Lui de a ne schimba. După cum am menţionat anterior, un alt pericol adus de concentrarea pe lucrurile exterioare este mândria desăvârşirii, care poate să-i facă pe oameni să se aşeze deasupra altora, pretinzând că sunt mai buni decât cei din jur, din moment ce comportamentul lor pare să indice acest lucru. Oricum, comportamentul adecvat, indiferent de standardele pe care le alegem (ceea ce ridică o problemă în sine), poate ascunde păcate îngrozitoare şi suflete care lâncezesc în întuneric, chiar în timp ce acţiunile publice sugerează o legătură cu Dumnezeul luminii. O atitudine critică urmează în mod firesc, cu efecte dăunătoare atât pentru cel care judecă, cât şi pentru cel judecat. În acest fel, TUG îi poate împinge pe credincioşi fie spre adâncimile disperării, fie spre mândria propriei favori.”[103]
Fără a mai fi nevoie să o spunem, paragrafele anterioare abundă în supoziţii care cer o analiză plină de atenţie. Putem fi în special uimiţi de folosirea etichetei „critic” cu referire la apărătorii teologiei ultimei generaţii, din moment ce înseşi afirmaţiile făcute de autoare depăşesc cadrul legitim de verificare a roadelor (Matei 7:16-20), ea încercând să cerceteze inimile – ceea ce nicio fiinţă muritoare failibilă nu are dreptul să facă (Matei 7:1), pentru că doar Dumnezeu ne cunoaşte inimile (1 Împăraţi 8:39).
Credem că s-a spus suficient pentru moment despre aşa-zisa atenţie pentru aspectele exterioare dată de teologia ultimei generaţii, supoziţie pentru care autoarea nu oferă nicio dovadă. (Poate că următoarele părţi ale seriei ei se vor încumeta să facă acest lucru.) Dar, vorbind ca unul care a adoptat teologia ultimei generaţii încă din tinereţe (acum am 59 de ani), unul care ani de zile a călătorit pentru a ţine conferinţe în promovarea teologiei ultimei generaţii şi a altor crezuri adventiste clasice, unul care ani de zile a interacţionat cu colegi pastori şi membri laici care au aderat la învăţăturile teologiei ultimei generaţii, cred că pot spune cu încredere justă că acuzaţiile de vină, ruşine sau alţi factori negativi, în timp ce nu sunt cu totul lipsite de credibilitate, nu reprezintă în mod corect, nici mărturia publică a marii majorităţi a apărătorilor teologiei ultimei generaţii, nici experienţele personale ale majorităţii celor pe care personal i-am cunoscut – inclusiv mulţi dintre tinerii bisericii – care aderă la acest crez doctrinal şi caută să atingă ţintele sale prin harul lui Dumnezeu.
Cu siguranţă, niciun promotor sincer sau adept al teologiei ultimei generaţii nu va nega că elementele negative descrise de autoare au fost sau vor continua să fie adevărate realităţi în viaţa unora dintre cei care susţin această învăţătură. Severitatea nenecesară din partea persoanelor care au autoritate, predilecţia unora pentru a crede că orice nouă idee restrictivă care vine trebuie să fie „pentru binele lor”, tendinţa unora de a trata standardele create de om cu aceeaşi reverenţă datorată sfatului Scripturii şi scrierilor Spiritului Profeției – fiecare dintre aceşti factori au dat uneori un nume rău ideii desăvârşirii de caracter. Soluţia, prin harul lui Dumnezeu, este de a te sili nu doar să atingi standardul de ascultare fără păcat al Bibliei/Spiritului Profeției, ci şi de a te împotrivi în egală măsură oricărei asprimi necuvenite în aplicarea cerinţelor practice ale evangheliei, ca şi a deosebi cu grijă îndemnurile penei inspirate de cele ale culturii conservatoare populare şi de părerile sincere, dar failibile ale predicatorilor pioşi, dar de multe ori prea zeloşi.
Pe scurt, sfatul scris al lui Dumnezeu trebuie să fie autoritatea noastră spirituală supremă şi trebuie să funcţioneze ca un zid de protecţie împotriva îndepărtării de la voia lui Dumnezeu, fie că se face în direcţia îngăduirii de sine sau a abnegaţiei de sine. Biblia şi scrierile lui Ellen White formează zidul cel mai bun împotriva exagerărilor care confundă căutarea unei vieţi fără păcat prin harul lui Dumnezeu, cu fanatismul şi nefericirea lipsită de orice bucurie.
Nici „mândria desăvârşirii” nici „mândria propriei favori”[104] nu-şi au niciun loc printre cei care aderă la teologia ultimei generaţii, deşi din nou ar trebui să ne întrebăm cum defineşte autoarea acestor articole expresiile menţionate. Sincer spus, de acum treizeci de ani, când un grup mic de fanatici i-au încurajat pe oameni să pretindă că au atins desăvârşirea[105], nu am mai întâlnit pe nimeni care să îndrăznească să declare aşa ceva despre sine. În privinţa favorii, Dumnezeu a dat într-adevăr bisericii rămăşiţei favoarea de a deveni ultima Sa generaţia biruitoare (Apocalipsa 12:17; 14:12), dar acesta ar trebui să fie un motiv de adâncă umilinţă din partea celor care sunt chemaţi la această lucrare şi în niciun caz un motiv de mândrie de orice fel.
Autoarea analizată scrie:
„În timp ce unele pasaje biblice şi scrieri ale lui Ellen White indică un anumit nivel de condiţionare a revenirii lui Hristos, aceasta are de a face în primul rând (dacă nu doar) cu misiunea şi răspândirea evangheliei până la marginile pământului. TUG (teologia ultimei generaţii), în schimb, propagă ideea unei condiţionări care face din nepăcătoșenia omenească o condiţie prealabilă a revenirii lui Hristos. Din punctul lor de vedere, «Hristos nu S-a întors încă deoarece El aşteaptă ca acest grup de oameni să ofere suficiente motive pentru a încheia marea luptă.» Din nou, oamenilor li se dă să joace un rol mult mai important în planul de mântuire şi pe câmpul marii lupte decât pare să indice raportul biblic.”[106]
Autoarea în cauză nu a luat în mod evident în considerare întreaga forţă probatorie a dovezilor biblice sau ale Spiritului Profeției legate de întârzierea venirii lui Isus şi rolul pregătirii spirituale (sau al lipsei acesteia) în materializarea celei de a doua veniri. Ea nu pare nici să fie informată că în învăţăturile Scripturii şi ale lui Ellen White, succesul misiunii bisericii şi al mărturiei publice depinde de importanţa egală a celor două elemente proverbiale: viaţă şi buze.
Apostolul Petru vorbeşte despre desăvârşirea caracterului ca element esenţial în grăbirea venirii lui Isus (2 Petru 3:12) – exact pasajul, am putea adăuga, pe care Ellen White îşi clădeşte declaraţia ei fundamentală pe acest subiect; conform ei, reproducerea caracterului lui Isus în viaţa oamenilor Săi este modul în[107] care venirea lui Isus este grăbită. Petru continuă prin a sfătui membrii bisericii să se silească „să fie găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace” (versetul 14). Alte pasaje ale Vechiului Testament susţin că sfinţirea deplină este o condiţie prealabilă pentru întoarcerea lui Isus:
„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23)
„Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat, şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori. Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Timotei 6:11-14)
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat.” (1 Ioan 3:2-3)
„Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 14:5)
Vechiul Testament este, bineînţeles, baza acestei cerinţe din Noul Testament, după cum arată clar următorul verset din Ţefania:
„Rămăşiţele lui Israel nu vor mai săvârşi nelegiuire, nu vor mai spune minciuni şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare. Ci vor paşte şi se vor odihni şi nimeni nu-i va tulbura.” (Ţefania 3:13)
Gemenii siamezi – caracterul desăvârşit şi o misiune plină de success – sunt prezentați în următorul citat al lui Ellen White:
„Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe față slava Sa. În propria lor viață și în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei. Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin fapte bune – prin cuvinte ale adevărului și fapte de sfințenie.”[108]
Alte afirmaţii ale lui Ellen White cu privire la întârzierea venirii lui Isus subliniază în mod clar necesitatea pregătirii caracterului şi a curăţirii pentru ca venirea să aibă loc la timp:
„Mântuitorul dorește așa de mult ca slujitorii Săi să prezinte lumii Spiritul și caracterul Său. Nu există nimic de care lumea să aibă atâta nevoie ca de manifestarea prin oameni a iubirii Mântuitorului. Întreg cerul așteaptă bărbați și femei prin care Dumnezeu să poată descoperi puterea creștinismului. […] Este privilegiul fiecărui creștin nu numai să nădăjduiască, dar să și grăbească venirea Mântuitorului. Dacă biserica va îmbrăca haina neprihănirii lui Hristos, îndepărtându-se de la orice supunere față de lume, atunci înaintea ei stau zorile unei zile strălucite și glorioase.”[109]
„Dumnezeu a încredinţat poporului Său o lucrare pe acest pământ. Solia celor trei îngeri trebuie să fie dată, minţile credincioşilor trebuie îndreptate spre Sanctuarul ceresc, unde Hristos a intrat pentru a face ispăşire pentru poporul Său. Reforma zilei de Sabat trebuie dusă mai departe. Spărtura din legea lui Dumnezeu trebuie astupată. Solia trebuie proclamată cu voce puternică, ca toţi locuitorii pământului să poată primi avertizarea. Poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi purifice sufletul prin ascultare faţă de adevăr şi să fie pregătit să stea fără vină înaintea Lui la venirea Sa [...] Timp de patruzeci de ani necredinţa, cârtirea şi răzvrătirea au ţinut vechiul Israel în afara ţării Canaan. Aceleaşi păcate au întărziat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. În nici una dintre situaţii nu a fost vina făgăduinţelor lui Dumnezeu. Necredinţa, spiritul lumesc, lipsa de consacrare şi dezbinarea dintre pretinşii oameni ai Domnului ne-au ţinut atât de mulţi ani în această lume de păcat şi durere.”[110]
„Poate că, asemenea copiilor lui Israel, va mai trebui să rămânem încă mulți ani aici, în lumea aceasta, din cauza nesupunerii. Totuși, pentru numele lui Hristos, cei din poporul Său nu trebuie să adauge păcat peste păcat, considerându-L pe Dumnezeu responsabil pentru consecințele comportamentului lor greșit.”[111]
Nimeni nu poate citi cu sinceritate citatele anterioare, şi susţine în acelaşi timp că „au de-a face în primul rând (dacă nu doar) cu misiunea şi răspândirea evangheliei până la marginile pământului”[112]. Ideea nu este de a denigra sau marginaliza importanţa misiunii, ci doar de a sublinia claritatea pasajelor de mai sus în ceea ce priveşte sarcina bisericii din timpul sfârşitului: „Poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi purifice sufletul prin ascultare faţă de adevăr şi să fie pregătit să stea fără vină înaintea Lui la venirea Sa.”[113] Cu siguranţă, proclamarea fără desăvârşire nu este nici mesajul Scripturii, nici al scrierilor Spiritului Profeției.
Doar pana inspirată ne poate ghida în clarificarea nivelului sfinţirii umane implicat în încheierea luptei cu răul. Deja am văzut afirmaţiile inspirate foarte clare, care confirmă rolul practic al poporului lui Dumnezeu în punctul culminant al acestei lupte şi în restaurarea guvernării divine[114]. Dovezile inspirate nu pot fi constrânse să se armonizeze cu sistemele teologice şi mentalităţile create de om. Mai degrabă, sistemele teologice şi mentalităţile create de om trebuie constrânse să se supună dovezilor inspirate (Isaia 8:20; Fapte 17:11).
Aşa după cum am menţionat, folosind principiul „repetă şi extinde”, următoarele articole ale acestei serii-răspuns vor examina provocările adresate de articolele online analizate şi vor căuta să măsoare aceste provocări cu mărturia autorilor inspiraţi – Scriptura şi scrierile lui Ellen White.
Click pentru a citi întreaga serie.
Note de subsol:
[1] https://thecompassmagazine.com/tag/adelina-alexe-last-generation-theology
[2] Caracterul lui Dumnezeu şi ultima generaţie, a fost publicată de Pacific Press Publishing Association, având ca editori pe Jiří Moskala, decan al Universității Andrews, și John Peckham, profesor de teologie la aceeași universitate. Cartea este alcătuită din articole scrise împotriva TUG, precum și a celor ce o susțin, de către autori ca D. Fortin, R. Stefanovic, M. Hanna, W. Whidden etc., toți fiind profesori la Universitatea Andrews. Pastorul L. Kirkpatrick a făcut o recenzie video care poate fi urmărită aici – https://www.zguduireaadventismului.ro/video/carti-noi-eroare-veche/, n.ed.
[3] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[4] Jiří Moskala şi John C. Peckham (editori), God’s Character and the Last Generation (Nampa, Pacific Press Publishing Assn, 2018).
[5] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[6] Ellen White, From the Heart, p. 297
[7] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-13-final-thoughts
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 7
[11] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 26 (în limba engleză, p. 52)
[12] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-13-final-thoughts
[13] Ellen White, Scrieri timpurii, p. 78
[14] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 665
[15] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 14 (în engleză p. 32)
[16] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, pp. 655-656
[17] Ellen White, Slujitorii Evangheliei, p. 302
[18] Statement of Confidence in the Writings of Ellen White, sesiunea Conferinţei Generale, San Antonio, Texas, votată pe 9 iulie 2015
[19] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[20] Ibidem
[21] Ibidem
[22] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 71
[23] Ellen White, Sfaturi pentru sănătate, pp. 108-109
[24] Idem, p. 109
[25] Ellen White, Christ Triumphant, p. 331
[26] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 595
[27] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[28] Ibidem
[29] Ibidem
[30] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 671
[31] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[32] Ibidem
[33] Ibidem
[34] Ibidem
[35] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 6, p. 364; That I May Know Him, p. 73; Review and Herald, 1 iulie 1890; 11 septembrie 1890; 24 septembrie 1901; Signs of the Times, 28 iunie 1899; 16 august 1899.
[36] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 6 (în limba engleză p. 20)
[37] Ellen White, Tragedia vecurilor, p. 623; Spirit of Prophecy, vol. 4, p. 440; Spiritual Gifts, vol. 1, p. 163; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, p. 37; Christ Triumphant, p. 288; From the Heart, p. 365; Review and Herald, 6 mai 1884; 24 noiembrie 1885; 8 aprilie 1890; 22 august 1893; 17 martie 1903; Manuscript Releases, vol. 10, p. 157; Sermons and Talks, vol. 2, pp. 112, 222; Materialele 1888, vol. 1, p. 127.
[38] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[39] Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 489
[40] Punctul nr. 24, citat din Manualul bisericii (ediţia 2016), p. 219
[41] Ellen White, Review and Herald, 28 august 1894
[42] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[43] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 594
[44] Ellen White, Signs of the Times, 22 aprilie 1903
[45] Ellen White, Manuscrisul 27, 1892.
[46] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 761
[47] Idem, p. 763
[48] Idem, p. 762; a se vedea şi Review and Herald, 24 septembrie 1901
[49] Ellen White, Hristos lumina lumii, pp. 24, 309; Tragedia veacurilor, p. 489; Parabolele Domnului Hristos, p. 314; The Faith I Live By, p. 114; That I May Know Him, p. 292; SDA Bible Commentary, vol. 7, pp. 929, 930; Lift Him Up, p. 169; Signs of the Times, 10 iulie 1901; Manuscript Releases, vol. 1, p. 369
[50] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[51] Ellen White, In Heavenly Places, p. 155
[52] Ellen White, Signs of the Times, 9 aprilie 1896
[53] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 4, p. 216
[54] A se vedea Kevin D. Paulson, The Lower and Higher Natures: The Key to Resolving the Adventist Christology Debate, http://campus.hartland.edu/college/resources/P_Public/Kevin%20Paulson's%20Fall%202014%20Week%20of%20Chapel/PDF%20Files/THE%20LOWER%20AND%20HIGHER%20NATURES.pdf
[55] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[56] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 929
[57] Idem, p. 930
[58] Ellen White, Lift Him Up, p. 169
[59] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 664
[60] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[61] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 9, p. 238
[62] https://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[63] Ellen White, Credinţa şi faptele, pp. 20-23
[64] Ellen White, Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 18-19
[65] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[66] Ellen White, Hristos Lumina lumii, p. 311; Evangelizare, p. 385; Mărturii pentru comunitate, vol. 3, p. 83; Calea către Hristos, p. 34; Parabolele Domnului Hristos, pp. 419-420; Solii alese, vol. 3, p. 360 (în engleză); Review and Herald, 25 septembrie 1900; 1 aprilie 1902; 27 septembrie 1906; Signs of the Times, 10 iunie 1903; 17 iunie 1903; 9 august 1905; Youth’s Instructor, 16 aprilie 1903
[67] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 425, 623; Scrieri timpurii, p. 71; Mărturii pentru comunitate, vol. 1, pp. 187, 340, 610; vol. 2, pp. 355, 505; vol. 3, p. 472; vol. 5, pp. 214, 216; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 506-507; Evanghelizare, p. 702; Solii alese, vol. 3, p. 427 (în engleză); SDA Bible Commentary, vol. 6, pp. 1055, 1118; vol. 7, p. 978; From the Heart, p. 44; Review and Herald, 30 mai 1882; 19 noiembrie 1908; Signs of the Times, 22 octombrie 1885.
[68] Ellen White, Solii alese, vol. 3, p. 195 (în engleză p. 360)
[69] Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 2, p. 355
[70] Ellen White, Our High Calling, p. 278
[71] Ellen White, Review and Herald, 1 aprilie 1902
[72] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[73] Ellen White, That I May Know Him, p. 140
[74]Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 177
[75] Ellen White, Signs of the Times, 18 decembrie 1893
[76] Ellen White, Temperanţă, p. 16
[77] Ellen White, From the Heart, p. 151
[78] Ellen White, Scrisoarea 57, 1876
[79] Ellen White, Manuscript Releases, vol. 9, p. 238
[80] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[81] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 520
[82] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 314
[83] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[84] Ibidem
[85] Ibidem
[86] Ibidem
[87] Moskala and Peckham (eds.), God’s Character and the Last Generation, pp. 78, 85-87, 98, 112, 283 etc.
[88] Ellen White, Hristos lumina lumii, p. 300
[89] Ellen White, Calea către Hristos, p. 63
[90] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[91] Ellen White, Educaţie, p. 254
[92] Ellen White, Cugetări de pe Muntele fericirilor, p. 114
[93] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1098; a se vedea şi Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 346; Solii alese, vol. 3, pp. 139-140
[94] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[95] Ellen White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092; Hristos lumina lumii, p. 762; Signs of the Times, 15 decembrie 1887
[96] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[97] White, Scrieri timpurii, pp. 101-102; Schiţe din viaţa mea, pp. 83-84
[98] A se vedea Iov 9:20-21; 1 Ioan 1:8; Ellen White, Faptele apostolilor, pp. 561; The Faith I Live By, p. 140; Credinţa şi faptele, p. 54; Solii alese, vol. 3, p. 355 (engleză)
[99] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[100] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 425, 623; Scrieri timpurii, p. 71; Mărturii pentru comunitate, vol. 1, pp. 187, 340, 610; vol. 2, pp. 355, 505; vol. 3, p. 472; vol. 5, pp. 214, 216; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 506-507; Evanghelizare, p. 702; Solii alese, vol. 3, p. 427 (în engleză); SDA Bible Commentary, vol. 6, pp. 1055, 1118; vol. 7, p. 978; Our High Calling, p. 278; From the Heart, p. 44; Review and Herald, 30 mai 1882; 19 noiembrie 1908; Signs of the Times, 22 octombrie 1885
[101] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[102] Ibidem
[103] Ibidem
[104] Ibidem
[105] Se face referire aici la ereziile aşa-zisei mişcări „Domnul, Neprihănirea noastră”, ai cărei membri au exprimat pretenţii nu doar cu privire la desăvârştirea personală, ci şi la divinitate (a se vedea Jeff Reich, “Fanaticism”, Our Firm Foundation, iulie 1989, pp. 12-15, 30 https://hopeint.webs.com//OFF%201989/July%201989.pdf)
[106] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[107] Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 69
[108] Idem, pp. 415-416
[109] Ellen White, Faptele apostolilor, pp. 600-601
[110] Ellen White, Solii alese, vol. 1, pp. 67-69 (engleză)
[111] Ellen White, Evanghelizare, p. 696
[112] htps://thecompassmagazine.com/blog/last-generation-theology-part-1-contours-and-problems
[113] Ellen White, Solii alese, vol. 1, p. 68 (engleză)
[114] Ellen White, Tragedia veacurilor, pp. 425 ,623; Parabolele Domnului Hristos, p. 69; Scrieri timpurii, p. 71; Mărturii pentru comunitate, vol. 1, pp. 187, 340, 610; vol. 2, pp. 355, 505; vol. 3, p. 472; vol. 5, pp. 214, 216; Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, pp. 506-507; Evangelizare, p. 702; Solii alese, vol. 3, p. 427 (engleză); SDA Bible Commentary, vol. 6, pp. 1055, 1118; vol. 7, p. 978; Our High Calling, p. 278; From the Heart, p. 44; Review and Herald, 30 mai 1882; 19 noiembrie 1908; Signs of the Times, 22 octombrie 1885; 22 aprilie 1903; Manuscrisul 27, 1892
Paul Bucur:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Filip Balt:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Paul Bucur:
a comentat la: De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? - partea 1