31.07.2020

Sanctuarul și Sabatul

A Decrease font size. A Reset font size. A Increase font size.

În conformitate cu mesagerul inspirat al lui Dumnezeu, sanctuarul și Sabatul vor fi ținte speciale ale atacurilor lui Satana, pe măsură ce intrăm în evenimentele finale ale istoriei acestei lumi.

Din punct de vedere istoric, teologic și experiențial, sanctuarul și Sabatul sunt strâns legate între ele. Fie vor sta împreună, fie vor cădea împreună. Cel care respinge oricare dintre aceste două adevăruri, îl va respinge, în curând, și pe celălalt.

Pentru a susține această afirmație, luați aminte la următoarele dovezi:

În Exodul 31 găsim versetele 1-11 care oferă instrucțiuni pentru detaliile construirii sanctuarului, urmate de versetele 12-18 în care respectarea atentă a Sabatului este ferm încurajată. Ellen White scrie că această instrucțiune a fost dată pentru că unii dintre conducătorii lui Israel și-au propus grăbirea construirii sanctuarului, lucrând în Sabat, dar Dumnezeu a interzis o astfel de acțiune auto-contradictorie.[1]
Pe 2 aprilie 1847, în Topsham, Maine, lui Ellen White i-a fost arătat în viziune că legea lui Dumnezeu se află în chivotul sacru din cadrul locului prea sfânt al templului ceresc. A văzut o aureolă de slavă care înconjura porunca Sabatului. Ea a scris:

„Am văzut că Sabatul sfânt este și va fi zidul de separare între adevăratul Israel al lui Dumnezeu și necredincioși, și că Sabatul este marele subiect care va uni inimile sfinților așteptători, dragi, ai lui Dumnezeu.”[2]

Pe 24 martie 1849, i s-a arătat că Sabatul nu fusese un test înainte ca adevărul sanctuarului să fie cunoscut, dar că va fi un test de atunci înainte.[3]
În Tragedia veacurilor, ea scrie:

„Niciunul n-a putut să vadă că (…) acceptarea adevărului cu privire la sanctuarul ceresc cuprindea și recunoașterea cerințelor legii lui Dumnezeu și obligativitatea Sabatului poruncii a patra. Acestui fapt i se datorează înverșunata și hotărâta ostilitate față de armonioasa expunere a învățăturilor Scripturilor, care au descoperit lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc.”[4]

Opozanții nu urau sanctuarul atât de mult pe cât urau Sabatul, care nu putea fi separat de sanctuar. Ca o probă finală, putem introduce sfatul lui Satan însuși, care este citat adresându-se îngerilor săi:

„Aceeași lumină care dezvăluie adevăratul Sabat, dezvăluie și slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc.”[5]

De aceea, nu trebuie să fim surprinși când ne este amintit faptul că ambele, atât Sabatul, cât și sanctuarul, fac parte din lista stâlpilor credinței.[6] Citim următoarea anticipare uimitoare:

„După ce adevărul a fost proclamat ca mărturie tuturor națiunilor (…) va exista o înlăturare a pietrelor de hotar și o încercare de a dărâma stâlpii credinței noastre. Se va depune un efort mult mai hotărât pentru a înălța falsul Sabat.”[7]

Cetatea tăriei noastre

În 5 august 1875, Uriah Smith a scris în Review and Herald:

„După cum este probabil natural, dușmanul adevărului pare cel mai perseverent în încercarea de a tulbura și a destabiliza mințile în legătură cu sanctuarul, căci aceasta este cetatea tăriei noastre.”

Cuvântul cetate combină conceptele de fortăreață și loc de ședere, cum ar fi un castel sau un palat. În mod firesc, ar fi ținta către care un inamic și-ar direcționa atacurile cele mai cumplite. Smith sugerează că pentru adventiștii de ziua a șaptea, cetatea tăriei noastre teologice este doctrina despre sanctuar și că nu ar trebui să fim surprinși să găsim această doctrină puternic atacată de inamic. Ellen White se pare că a fost de acord. Ea a scris în 1905:

„Satana depune eforturi continue pentru a introduce păreri fanteziste cu privire la sanctuar, degradând imaginea minunată a lui Dumnezeu și a slujirii lui Hristos pentru mântuirea noastră, în ceva potrivit minții carnale. El îndepărtează puterea care domină în inimile credincioșilor, o înlocuiește cu teorii închipuite, care au fost inventate pentru a anula adevărurile ispășirii și distruge încrederea noastră în doctrinele pe care noi le-am considerat sacre, încă de când solia celui de-al treilea înger a fost dată. Astfel, el ne va jefui de însăși credința în solia care ne-a făcut să fim un popor aparte și care a oferit identitate și putere lucrării noastre.”[8]

În anii 1980 am văzut tocmai un astfel de atac, format în jurul întrebării provocatoare: „Unde a mers Hristos în anul 31 d.Hr.?”

S-a pretins că, din moment ce Scripturile afirmă că El a mers la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 1:3), acest verset nu putea însemna decât că a mers în locul preasfânt din sanctuarul ceresc, iar pionierii bisericii noastre erau niște studenți ai Bibliei atât de neatenți și naivi, încât au trecut cu vederea acest fapt evident.

Un număr uluitor de pastori adventiști de ziua a șaptea și membri ai bisericii au fost dezorientați, nedumeriți și dezamăgiți de această provocare, atât de mult încât unii au renunțat la credința lor și s-au separat de biserica noastră. Au abandonat cetatea și au fost ușor luați de inamic.

Această dezertare a avut loc în anii '80. În anii 1880 cu greu s-ar fi putut întâmpla. Pionierii noștri, departe de a fi ignoranți față de afirmațiile biblice despre locul în care a mers Hristos în anul 31 d.Hr., au folosit pe scară largă aceste versete în apărarea cetății. Ei nu numai că știau unde a mers Hristos în anul 31 d.Hr., dar știau foarte bine și ce făcea El acolo. Această cunoaștere a fost o parte esențială și integrală a doctrinei lor despre sanctuar. Dacă atacul anilor '80 ar fi fost lansat în anii 1880, pastorii adventiști de ziua a șaptea și membrii bisericii din acea generație l-ar fi respins imediat fără îndoială.

Scopul acestui articol este să prezinte un studiu biblic din partea pionierilor și să furnizeze cititorului documentația prin care profunzimea percepției pionierilor noștri adventiști de ziua a șaptea poate fi ușor determinată. Materialul pentru acest studiu a fost preluat din următoarele surse (vă rugăm să observați datele):

Review and Herald, 15 aprilie 1858, un articol scris de F. M. Bragg, „Isus domnește pe două tronuri”.

Review and Herald, 12 septembrie 1871, un articol de J. N. Andrews, savantul genial de la care Universitatea Andrews și-a primit numele.

Review and Herald, 12 septembrie 1871, un articol de J. H. Waggoner, tatăl lui E. J. Waggoner – cunoscut din 1888.

Review and Herald, 29 iulie 1875, un editorial de Uriah Smith, „Întrebări despre sanctuar”.

Review and Herald, 5 august 1875, un editorial de Uriah Smith cu același titlu ca mai sus.

Signs of the Times, 18 septembrie 1893, un articol de d-na M. E. Steward, „Al nostru preot-rege”.

Signs of the Times, 10 decembrie 1894, un articol de M. H. Brown, „Adevăratul cort”.

Signs of the Times, 18 aprilie 1895, un articol de E. J. Waggoner.

Review and Herald, iunie 1910, o serie de patru articole de J. N. Loughborough, toate sub titlul, „Cele două tronuri”.

Australian Signs of the Times, 23 decembrie 1929, un articol de W. W. Prescott, „Preotul de pe tron”.

Și ultima, dar nu cea din urmă, comentariile asupra subiectului făcute de Ellen White în Tragedia veacurilor, pp. 415-417.

Cele două tronuri

Un studiu biblic de la pionieri:

Vom împrumuta titlul studiului nostru biblic de la J. N. Loughborough și vom începe studiul cu o utilizare obișnuită a versetului des citat – Apocalipsa 3:21.

„Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:21).

Așa cum au făcut pionierii noștri, vom observa că sunt prezentate în mod clar două tronuri, al Tatălui și al Fiului. Există, de asemenea, două întronări în două momente diferite, una descrisă ca având loc în trecut și una descrisă ca având loc în viitor:

Trecut: Am șezut jos cu Tatăl Meu pe tronul Său.

Viitor: Tu vei ședea cu Mine pe tronul Meu.

Cu aceste cuvinte ale lui Isus drept introducere, vom începe cu începutul, întorcându-ne la Psalmii 110:1, unde citim o invitație de la Dumnezeu Tatăl către Dumnezeu Fiul:

„Domnul a zis Domnului meu: «Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.»” (Psalmii 110:1).

Sute de ani mai târziu, în marea zi a Cincizecimii, apostolul Petru a aplicat aceste cuvinte lui Hristos care a înviat (Fapte 2:34). În mod evident, el a înțeles că „Domnul” este Dumnezeu Tatăl și „Domnul meu” Dumnezeu Fiul, Isus Hristos. Dar înainte de a părăsi psalmul 110, vom face încă două observații:

Invitația de la Dumnezeu Tatăl către Dumnezeu Fiul are un interval de timp.

„Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.”

Invitația de la Dumnezeu Tatăl către Dumnezeu Fiul are un scop.

„Tu ești preot în veac, în felul lui Melhisedec.” (Psalmii 110:4).

Amintindu-ne că Melhisedec, spre deosebire de Aaron și fiii săi, era atât rege, cât și preot, avem acum o imagine completă înaintea noastră. Dumnezeu Tatăl este reprezentat în profeția lui David ca invitându-L pe Dumnezeu Fiul să se așeze cu El pe tronul Său (al Tatălui) ca rege și preot pentru o perioadă de timp declarată, care se va încheia când Tatăl îi va înlătura în cele din urmă și pentru totdeauna pe vrăjmașii Fiului Său.

Așa cum a cântat David, la fel a cântat și Zaharia, în frumoasa lui profeție despre Mesia găsită în Zaharia 6:12-13:

„Și vorbește-i, spunând: «Astfel vorbește DOMNUL oștirilor, zicând: Iată, pe bărbatul al cărui nume este LĂSTARUL; Și el va crește din locul lui și va construi templul DOMNULUI; Chiar el va construi templul DOMNULUI și el va purta gloria și va ședea și va conduce pe tronul său; și va fi preot pe tronul său, și sfatul de pace va fi între ei amândoi.»” (Zaharia 6:12-13, Fidela).

Aici îl vedem pe preot pe tron, regele-preot. După cum au subliniat diverșii noștri pionieri, dacă acesta nu ar fi tronul Tatălui, cu greu ar putea exista un „sfat de pace între amândoi”. Nu ne putem imagina sfatul Fiului cu Sine însuși, ci mai degrabă cu Tatăl. Ne întoarcem acum împreună cu pionierii noștri la Noul Testament pentru a auzi mărturia diverșilor martori.

„Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui Dumnezeu.” (Marcu 16:19).

„Și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui Dumnezeu și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și auziți. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: «Domnul a zis Domnului meu: ,Șezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.’»” (Faptele apostolilor 2:33-35).

Observați că Petru citează aici psalmul 110 și îl aplică lui Hristos. De reținut, de asemenea, că expresia „înălțat prin dreapta lui Dumnezeu” ar putea fi tradusă „înălțat la dreapta lui Dumnezeu”, întrucât cazurile locative, instrumentale și dative grecești sunt redactate la fel. Petru mărturisește din nou în Fapte 5:31 (Fidela):

„Pe El l-a înălțat Dumnezeu cu dreapta Sa pentru a fi prinț și salvator, pentru a da pocăință lui Israel și iertarea păcatelor.”

Din nou, observăm că cuvintele „cu dreapta Sa” ar putea fi traduse „la dreapta Sa”. Acum auzim mărturia lui Ștefan:

„Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu; și a zis: «Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.»” (Faptele apostolilor 7:55-56).

Mărturia apostolului Pavel este la fel de clară:

„Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” (Romani 8:34).

Ce fel de persoană face mijlocirea pentru noi? Evident, un preot. Conceptul lui Pavel indică clar un preot care stă pe tronul lui Dumnezeu ca preot-rege. El continuă să mărturisească:

„Pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești.” (Efeseni 1:20)

„Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu.” (Coloseni 3:1)

„El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut curățarea păcatelor și a șezut la dreapta măririi în locurile preaînalte.” (Evrei 1:3)

Observăm că Pavel, asemenea lui Petru, citează psalmul 110 pe care îl aplică în dreptul lui Hristos.

„Și căruia din îngeri i-a zis El vreodată: «Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale»?” (Evrei 1:13)

În Evrei 7 Pavel invocă din nou psalmul 110 și folosește de două ori referința psalmului la Melhisedec.

„Fiindcă iată ce se mărturisește despre El: «Tu ești Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.»” (Evrei 7:17).

Afirmația sa sumară din Evrei 8 admite că nu există nicio neînțelegere.

„Iar suma celor despre care am vorbit este că: Avem un astfel de mare preot, care s-a așezat la dreapta tronului maiestății în ceruri; un servitor al sanctuarului și al adevăratului tabernacol, pe care l-a ridicat Domnul și nu omul.” (Evrei 8:1-2, Fidela)

Continuând aplicarea psalmului 110, în capitolul 10 din Evrei, Pavel face referire la intervalul de timp în care preotul-rege slujește:

„Dar acest om, după ce a oferit un singur sacrificiu pentru păcate, pentru totdeauna, S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu; De acum, așteptând până când dușmanii Lui vor fi făcuți sprijinul piciorului Său.” (Evrei 10:12-13, Fidela)

Pavel concluzionează mărturia sa cu frumosul îndemn din Evrei 12:1-2:

„Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Întorcându-ne la mărturia apostolului Petru, adăugăm afirmația sa finală din 1 Petru 3:22:

„Care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălțat la cer și Și-a supus îngerii, stăpânirile și puterile.”

La toate aceste dovezi se mai poate adăuga mărturia lui Ioan, descoperitorul:

„Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 12:5)

Aceste versete au fost folosite de pionierii noștri ca parte esențială a doctrinei lor despre sanctuar și nu au fost trecute cu vederea nicidecum. Pionierii noștri nu au avut deloc îndoieli în privința locului în care a plecat Isus după învierea Sa, în anul 31 d.Hr. Ei au crezut că El a mers direct la tronul lui Dumnezeu, unde a stat la dreapta Tatălui, pentru îndeplinirea ambelor oficii de preot și împărat. Și nu au făcut niciuna din cele două greșeli pe care unii le fac acum. Ei nu au concluzionat, în mod eronat, că tronul lui Dumnezeu se afla în locul preasfânt. Au observat cu atenție descrierea din Apocalipsa 4 în care a fost văzut tronul lui Dumnezeu în aceeași încăpere a sanctuarului ceresc în care ardeau cele șapte lămpi, evident prima încăpere sau „locul sfânt”.

„Din scaunul de domnie ieșeau fulgere, glasuri și tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 4:5)

Ei nu au pierdut din vedere intervalul de timp în care Mântuitorul nostru va sluji atât ca preot, cât și ca rege, o perioadă de timp delimitată de cuvintele „până când voi pune pe dușmanii tăi la picioarele tale”. Această perioadă de timp s-a armonizat cu înțelegerea lor din alte versete că slujba preoțească a Domnului nostru se va încheia în cele din urmă și că El va activa de atunci înainte doar ca rege, fără a mai fi preot. Astfel, cuvintele lui Isus din Apocalipsa 3:21 vor fi îndeplinite pe deplin, atunci când urmașii Săi biruitori vor sta cu El pe propriul Său tron. Acest tron, învățau pionierii noștri, va fi tronul slavei (Matei 25:31), în timp ce tronul Tatălui pe care Hristos stă acum ca preot-rege este tronul harului.[9]

Unii și-au făcut cu atenție drum printr-o gamă destul de provocatoare de pronume personale din 1 Corinteni 15:24-28 și au descoperit că această porțiune din Scriptură era în perfectă armonie cu celelalte folosite în studiul lor. J. N. Loughborough, în al doilea dintre cele patru articole intitulate „Cele două tronuri” oferă această clarificare:

„Apoi (la învierea celor neprihăniți, la venirea lui Hristos) va veni sfârșitul, când El (Hristos) va da împărăția (împărăția harului, poziția Sa pe tronul Tatălui Său) în mâinile lui Dumnezeu Tatălui; după ce El (Tatăl) va fi nimicit orice căpetenie, orice stăpânire și orice puterea, căci trebuie ca El (Hristos) să domnească (pe tronul Tatălui Său) până când El (Dumnezeu) va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Lui (Hristos). Dar când El (Dumnezeu) spune că totul I-a fost supus (lui Hristos), se înțelege afară de Cel (Dumnezeu) care I-a supus totul (lui Hristos). Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse (lui Hristos), atunci chiar și Fiul se va supune Celui (Dumnezeu) ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.”

Am văzut că, departe de gândul că nu au fost conștienți de aceste versete care spun unde a mers Hristos în anul 31 d. Hr., pionierii noștri le-au făcut parte integrantă a doctrinei lor despre sanctuar. Mai multe dovezi în sprijinul acestei poziții se găsesc în Tragedia veacurilor, într-un capitol intitulat „Ce este sanctuarul?”. Din aceste pagini cităm următoarele rânduri:

„«El va ședea și va conduce de pe tronul Său și va fi preot pe tronul Său.» Nu acum, «pe tronul slavei Sale»; împărăția slavei n-a fost încă inaugurată. Până când lucrarea Sa de mijlocitor nu va fi încheiată, Dumnezeu nu-I «va da scaunul de domnie al tatălui Său David», o împărăție care «nu va avea sfârșit» (Luca 1:32.33).”[10]

„Ca preot, Hristos stă cu Tatăl pe tronul Său (Apocalipsa 3:21). Pe tron, împreună cu Cel etern, care există prin Sine însuși, stă acela care «suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui», care «în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat», ca să poată veni «în ajutorul celor ce sunt ispitiți». «Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor.» (Isaia 53:4; Evrei 4:15; 2:18; 1 Ioan 2:1). Mijlocirea Sa o face cu trupul Său frânt și cu o viață fără pată. Mâinile rănite, coasta străpunsă, picioarele zdrobite mijlocesc pentru omul căzut, a cărui salvare a câștigat-o cu acest preț infinit.”[11]

„«Și sfatul de pace va fi între ei amândoi.» Iubirea Tatălui, nu mai mică decât a Fiului, este izvorul de mântuire pentru rasa pierdută. Isus le spunea ucenicilor Săi înainte de a-i părăsi: «Nu vă spun că voi ruga pe Tatăl pentru voi; căci Tatăl însuși vă iubește» (Ioan 16:26-27). Dumnezeu era «în Hristos, împăcând lumea cu Sine» (2 Corinteni 5:19). Iar în slujirea din sanctuarul de sus, «sfatul de pace va fi între ei amândoi». «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.» (Ioan 3:16).”[12]

Uriah Smith avea dreptate. Sanctuarul este cetatea tăriei noastre și există siguranță în cetate. Acum, la fel ca în anii precedenți, cei care abandonează cetatea sunt luați cu ușurință de inamic. Acei biruitori care se vor așeza la sfârșit cu Hristos pe propriul Său tron, tronul slavei, vor fi cei care nu ar putea fi ademeniți sau ispitiți în niciun fel, indiferent de metodă, să abandoneze sanctuarul – cetatea tăriei noastre.