Breaking News

Temeiul mântuirii noastre

Temeiul mântuirii noastre

Suntem mântuiţi prin îndreptăţire, prin sfinţire, sau prin amândouă?

Mulţi se întreabă dacă actuala confuzie şi controversă din adventism cu privire la doctrina mântuirii, se va sfârşi vreodată. O serie de cărţi, articole, predici şi seminarii se confruntă în mod serios cu presupusa complexitate a acestui subiect. Mulţi au decis deja de mult că problema este pur şi simplu nerezolvabilă şi, ca urmare, caută să descurajeze tratarea ei de dragul unităţii.

Totuşi, suntem convinși că dacă următoarele trei premise ar fi fost acceptate ca reguli de bază, controversa actuală cu privire la mântuire din adventism ar fi putut găsi rezolvare foarte rapid:

  1. Biblia trebuie să fie tratată ca o unitate armonioasă ce se interpretează pe sine însăşi, fără ca o anume parte din ea să aibă o autoritate mai mare decât alta (2 Timotei 3,16; 1 Corinteni 2,13-14). Tot ce spune Biblia despre mântuire, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, trebuie să fie luat în considerare, înainte de a se ajunge la o concluzie doctrinară. Biblia nu acordă niciun credit teologiei acelora care dau prioritate 1) Noului Testament în fața Vechiului; 2) scrierilor apostolului Pavel față de celorlalţi apostoli; 3) sau Epistolelor către Romani şi Galateni față de restul Scripturii. Ori de câte ori a apărut această prioritate în teologia adventistă contemporană, rezultatul sigur a fost confuzia şi denaturarea.
  2. Scrierile lui Ellen White trebuie să fie de asemenea tratate ca o unitate armonioasă ce se interpretează pe sine însăşi, ajutându-ne să înţelegem mai bine explicaţia intrinsecă a Bibliei. Aşa cum spune ea:

„Mărturiile însele vor fi cheia care va explica mesajele date, deoarece Scriptura este explicată cu Scriptura” – Ellen G. White, Solii alese, vol. 1, p. 42.                                  

„În acel Cuvânt (Biblia), Dumnezeu a făgăduit că va da viziuni în zilele din urmă, nu pentru a stabili o nouă regulă a credinţei, ci pentru mângâierea poporului Său şi pentru corectarea acelora care se abat de la adevărul Bibliei” – Scrieri timpurii, p. 78.                                                                                                                              

„Domnul mi-a dat multă lumină, pe care doresc să o transmit poporului; deoarece sunt îndrumări pe care Domnul mi le-a dat pentru poporul Său. Lumina constă în faptul că ei ar trebui să aibă învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, puţin aici, puţin acolo. Aceasta urmează să-i fie prezentată acum poporului, deoarece a fost dată pentru a corecta greşeli amăgitoare şi pentru a preciza care este adevărul” – Solii alese, vol. 3, p. 32.                                                                                                                        

Scrierile lui Ellen White sunt o „lumina mai mică”, în sensul că ea însăşi nu a stat la originea niciunuia dintre punctele ei teologice. Toate au venit din Scriptură, iar ea doar a amplificat ceea ce s-a aflat deja acolo. Aceste scrieri trebuie să acorde dubla asigurare că poporul lui Dumnezeu nu se va rătăci în numeroasele terenuri minate ale ideilor false care se găsesc presărate în peisajul timpului din urmă.

  1. Opinia omenească, educaţia teologică şi nevoile percepute ale experienţei omeneşti trebuie să fie înlăturate din orice rol de decizie cu privire la ce credem, iar adevărul Bibliei şi amplificarea acestuia în Spiritul Profetic trebuie să fie reaşezate în locul lor de autoritate exclusivă. Aceasta nu înseamnă că elementele menţionate anterior nu ar trebui să aibă absolut niciun rol în viaţa credincioşilor, sau în biserică; doar că rolul lor trebuie să se supună în totalitate sfatului scris al lui Dumnezeu.

Confuzia actuală din Biserica Adventistă cu privire la mântuire nu există din cauză că Biblia şi Spiritul Profetic sunt atât de dificil de înţeles, ci mai degrabă din cauză că opinia omenească, educaţia teologică primită în seminare şi nevoile percepute ale experienţei omeneşti au fost impuse scrierilor inspirate. În loc de a apela la documentele inspirate pentru a găsi ce trebuie să credem, mulţi îşi dezvoltă propriile idei bazate pe intelect, pe concepţiile preferate ale pastorilor şi profesorilor, sau pe dorinţa după siguranţa şi pacea sufletească. Teologia bazată pe experienţă este exprimată probabil cel mai bine în cuvintele care sunt aşa de binecunoscute acum în multe cercuri religioase: „Am încercat teologia ta, dar nu a funcţionat pentru mine”.

În spatele unei asemenea declaraţii se pot furişa o mulţime de priorităţi omeneşti, concepţii greşite şi păcate îndrăgite, motiv pentru care nu ne putem încrede niciodată în astfel de mărturii în scopul de a ne călăuzi în cunoaşterea adevărului. În cele din urmă, trebuie să lăsăm deoparte aceste agende personale şi să îngăduim scrierilor inspirate să îşi explice propria semnificaţie, iar apoi să ne supunem inima şi viaţa faţă de adevărul revelat în felul acesta.

Temeiul mântuirii noastre în Scriptură

Mulţi cred că, atunci când Biblia spune că nu suntem mântuiţi prin fapte (Romani 3,20.28; Galateni 2,16; Efeseni 2,8-9), această declaraţie include toate activităţile omeneşti, de orice fel – sfinţite, sau altfel. Oare aceasta spune Biblia în realitate?

La prima vedere, apostolul Pavel pare să se contrazică singur pe parcursul a două capitole din Romani, când declară că „cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi” (Romani 2,13), iar în capitolul următor scrie că „omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii” (Romani 3,28). Dilema este rezolvată în mod simplu, prin citirea întregului capitol doi, care descrie un contrast între cei dintre Neamuri, care „dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor” (v.15) şi iudeii care se bazau pe Lege şi se lăudau cu Dumnezeu, dar a căror neascultare faţă de Lege Îl dezonora şi Îl blasfemia pe Dumnezeu (versetele 17-24).

Ar trebui să subliniem aici că scrierea Legii (Torah) lui Dumnezeu în inima oamenilor este esenţa convertirii noului legământ (Ieremia 31,31-33; Evrei 8,8-10). Apostolul Pavel face o distincţie clară între acest fel de ascultare şi comportamentul multora din iudaismul primului secol, a căror laudă că deţineau Legea era dezminţită de desconsiderarea poruncilor ei. „Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?” (Romani 2,23)

Pe scurt, împlinirea Legii care duce la îndreptăţire (Romani 2,13-15) este ascultarea produsă de convertire, renunţarea la păcat, despre care Scriptura declară că este o condiţie a iertării lui Dumnezeu:

„Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7,14).

„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28,13).

„Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând” (Isaia 55,7).

„Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14-15).

Prin contrast, faptele Legii care nu îndreptăţesc (Romani 3,20.28) sunt faptele lăudăroase, ipocrite ale inimii neconvertite (Romani 2,17-23). Aceasta ne ajută să înţelegem mai bine ce vrea să spună apostolul Pavel, când scrie că mântuirea „nu este prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2,9). Deşi Efeseni 2,10 se referă cu claritate la faptele sfinţite, faptele descrise în versetul 9 sunt în mod clar fapte nesfinţite, deoarece ascultarea motivată de lucrarea lăuntrică a Duhului nu produce lăudăroşenie. Expresia „nu prin fapte” din versetul 9 este paralelă cu „nu de la voi” din versetul 8. Faptele a căror origine este eul, săvârşite prin propria putere, produc laudă de sine (Romani 2,17.23), în timp ce ascultarea îndeplinită prin puterea Duhului Sfânt produce blândeţe (Galateni 5,23).

Apostolul Pavel clarifică mai departe condiţiile pentru primirea îndreptăţirii, îndrumându-ne spre ceea ce spune Vechiul Testament despre subiectul neprihănirii atribuite:

„Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. «Ferice», zice el, «de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!»” (Romani 4,6-8).

Desigur, apostolul Pavel citează Psalmi 32,1-2:

„Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!”

Conform cu acest pasaj, cui nu-i ţine Domnul în seamă nelegiuirea? Celui în al cărui duh nu este viclenie (Psalmi 32,2). Aici vedem din nou ce vrea să spună apostolul Pavel, când declară: „Dumnezeu atribuie neprihănirea fără fapte”. Evident, „fără fapte” nu înseamnă fără lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt, deoarece numai acea lucrare este capabilă să-l facă pe om fără viclenie. Aşa cum vom vedea, faptele excluse de apostolul Pavel din procesul mântuirii sunt cele săvârşite de om prin propria putere, nu cele săvârşite prin puterea lui Dumnezeu. Din nou, ne vom aminti acele pasaje din Scriptură care declară că mărturisirea şi părăsirea păcatului sunt necesare în scopul de a primi iertarea pe care o oferă Dumnezeu (2 Corinteni 7,14; Proverbe 28,13; Isaia 55,7).

Desigur, trebuie să clarificăm că împlinirea Legii, care este o condiţie a îndreptăţirii, nu compensează păcatele din trecut ale credinciosului. Numai neprihănirea iertătoare a lui Hristos, socotită în contul credinciosului ca înlocuitor pentru păcatele din trecut, poate să realizeze acest lucru. Motivul pentru care credincioşii trebuie să renunţe la păcat în scopul de a fi iertaţi este acela că – aşa cum vom vedea mai târziu – iertarea lui Dumnezeu îndepărtează păcatul nu numai din rapoartele cerului, ci şi din inima celui pocăit. Pentru că onorează libertatea de alegere, Dumnezeu nu va îndepărta ceea ce agentul moral liber alege să păstreze.

Atât apostolul Pavel, cât şi apostolul Iacov ilustrează deosebirea dintre „faptele Legii” şi adevărata ascultare, prin trei întâmplări din viaţa lui Avraam. Când compară naşterea lui Ismael cu aceea a lui Isaac, apostolul Pavel declară: „ Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuie luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte” (Galateni 4,23-24).

Probabil că unii uită că Avraam a jucat un rol activ în naşterea ambilor fii. Isaac nu a fost născut din fecioară, aşa cum a fost Isus. Isaac a fost născut din „sămânţa lui Avraam”, din care urma să vină Mesia cel făgăduit (Geneza 15,4; Evrei 2,16). Totuşi, efortul lui Avraam în naşterea lui Ismael a fost îndeplinit prin propria putere, deoarece Agar era pe deplin fertilă şi capabilă să aibă copii. Prin contrast, Sara nu era astfel, fapt care a făcut necesar un miracol divin pentru naşterea lui Isaac. Mai mult, copilul născut din Sara era din făgăduință. Biblia descrie acest miracol, când declară: „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească” (Evrei 11,11). În mod evident, miracolul acesta al credinţei nu a avut loc în absenţa efortului omenesc. Astfel, rolul lui Avraam şi al Sarei în naşterea lui Isaac ilustrează cooperarea divino-umană – esenţa neprihănirii prin credinţă (Filipeni 2,12-13; Coloseni 1,29).

Cooperarea lui Avraam cu Dumnezeu la naşterea lui Isaac a fost demonstrată într-un mod chiar şi mai ilustrativ prin dispoziţia lui de a-l aduce jertfă pe fiul făgăduinţei pe vârful Muntelui Moria, la porunca lui Dumnezeu. Astfel, apostolul Iacov declară: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2,21.24).

Dacă apostolul Iacov ar fi scris: „Oare nu a fost Avraam, părintele nostru, socotit neprihănit prin fapte, când a luat-o pe Agar şi l-a făcut pe Ismael?”, Martin Luther ar fi fost destul de corect în afirmaţia că Epistola lui Iacov ar fi trebuit să fie scoasă din Biblie. Totuşi, porunca de a-l aduce jertfă pe Isaac a fost divină, iar ascultarea lui Avraam a fost săvârşită prin puterea lui Dumnezeu, la fel cum a fost îndeplinit rolul său la naşterea lui Isaac. Rolul său la naşterea lui Ismael, prin contrast, a fost îndeplinit prin propria putere, fără niciun ajutor. Deosebirea de aici este între activitatea religioasă separată de convertire şi activitatea religioasă produsă de convertire.

Ilustraţia cea mai explicită şi elocventă a neprihănirii prin credinţă în acţiune se află probabil în Evrei, capitolul 11, numit adesea „capitolul credinţei”. De repetate ori, în această enumerare a oamenilor credincioşi de valoare, credinţa este descrisă ca fiind mijlocul prin care acei oameni au ascultat în mod activ şi vizibil poruncile lui Dumnezeu. „Prin credinţă”, Abel a adus o jertfă mai bună; „prin credinţă”, Noe a construit o corabie; „prin credinţă”, Avraam a ieşit din Ur, neştiind unde se duce; „prin credinţă”, Sara a primit putere să zămislească; „prin credinţă”, Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon, „prin credinţă” Ghedeon şi Samson şi Iefta şi David şi alţii au cucerit împărăţii, au închis gura leilor şi au stins flăcările focului. Într-adevăr, faptul că Noe a construit o corabie este declarat a fi mijlocul prin care „a devenit moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă”. Prin credinţă, Noe a cerut împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu de a-i da puterea şi înţelepciunea de a construi o corabie, dar aceasta nu a însemnat că Dumnezeu Însuşi a construit corabia. Aşa cum am observat anterior, credinţa este declarată a fi mijlocul prin care Sara „a primit puterea să zămislească”, deşi este evident că ea şi Avraam au avut un rol activ în acest proces.

În acest capitol, este destul de clar că credinţa nu înseamnă o abandonare a datoriei. Credinţa nu a însemnat a-L lăsa pe Dumnezeu să facă toată lucrarea nici acum 2000 de ani la cruce, sau aici şi acum, în sfatul dat de unii: „renunţă şi lasă-L pe Dumnezeu să lucreze”. Mai degrabă, credinţa este mijlocul prin care bărbaţii şi femeile cer împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu de a da putere pentru împlinirea voinţei Sale, iar apoi trec la executarea acelei voinţe printr-o ascultare vizibilă şi activă.

Punctul acesta este accentuat şi mai mult în învăţăturile apostolilor Petru şi Pavel cu privire la faptul că Dumnezeu „nu se uită la faţa omului” (Fapte 10,34; Romani 2,11). În versetele următoare din Fapte 10, apostolul Petru declară: „în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El” (versetul 35). Apostolul Pavel spune acelaşi lucru în Romani 2, unde insistă că răsplătirea veşnică a tuturor nu va fi bazată pe faptul că sunt iudei, sau Neamuri, ci pe faptele păcatului, sau neprihănirii (Romani 2,6-10). Vom vedea ulterior cum armonizează Ellen White această învăţătură a Noului Testament în propriile declaraţii cu privire la condiţiile acceptării de către Dumnezeu.

Apostolul Pavel exprimă la fel de clar ideea că sfinţirea şi lucrarea Duhului Sfânt în noi sunt o parte a mijlocului prin care suntem mântuiţi, nu doar rezultatele mântuirii.

„Căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” (2 Tesaloniceni 2,13).

„El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3,5).

Observaţi că el nu spune: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele neprihănirii săvârşite de Duhul Sfânt în şi prin cel credincios, ci numai prin neprihănirea atribuită legal”. Mai degrabă, deosebirea făcută de apostolul Pavel aici este între faptele „pe care le-am făcut noi (separat de Hristos), în contrast cu faptele lui Hristos şi ale Duhului Său în şi prin cel credincios (vezi Galateni 5,22-23).

Declaraţiile apostolului Pavel cu privire la condiţiile vieţii veşnice din Romani 2,7-10 reflectă declaraţiile anterioare făcute de Isus Însuşi. Domnul nostru i-a declarat tânărului bogat: „Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19,17). Omului legii, căruia i-a spus povestea bunului Samaritean, i-a dat acelaşi răspuns (Luca 10,25-28). Desigur, Domnul Isus a spus în mod clar că o astfel de ascultare era imposibilă omului, prin puterea proprie. Când tânărul bogat a plecat întristat, după ce a auzit condiţiile mântuirii (Matei 19,22), ucenicii au întrebat: „Cine poate, atunci să fie mântuit?”. Domnul Isus a răspuns: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”. În altă parte, Domnul Hristos le-a declarat ucenicilor Săi: „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). Totuşi, apostolul Pavel prezintă cealaltă faţă a adevărului, scriind: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte” (Filipeni 4,13).

Apostolul Pavel reafirmă declaraţiile lui Isus cu privire la condiţiile mântuirii în două dintre cele mai puternice declaraţii ale sale asupra acestui punct:

„Dacă trăiţi după îndemnurile ei [firii], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Romani 8,13).

„Şi după ce a fost făcut desăvârşit, [Hristos] S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evrei 5,9).

În rezumat, asemenea Domnului Isus, lui Ioan Botezătorul, Isaia, Solomon şi Samuel înainte de el (1 Samuel 15,22; Proverbe 21,3; Isaia 1,11-19; Matei 3,7-9; 23,14-28), apostolul Pavel caută să-i avertizeze pe credincioşi împotriva înlocuirii unei ascultări venite din inimă, cu o evlavie ceremonială şi superficială. Când condamnă neprihănirea prin fapte, el condamnă neprihănirea superficială, nu ca o avertizare împotriva încrederii în sfinţire şi în lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt în scopul de a fi acceptaţi de Dumnezeu. Scriptura nu înalţă niciodată curăţia îndreptăţirii mai presus de aceea a sfinţirii şi niciuna nu este descrisă ca fiind cu nimic mai mult, sau mai puţin decât cealaltă neprihănirea fără pată a lui Dumnezeu.

Temeiul mântuirii noastre în scrierile lui Ellen White

Asemenea Scripturii, Ellen White face o deosebire clară între „faptele noastre”, săvârşite prin propria putere, şi ascultarea produsă de harul lui Dumnezeu în inima şi viaţa noastră. La fel ca în Biblie, găsim declaraţii care – dacă nu înţelegem această deosebire – par a fi contradictorii:

„Nu există o altă idee care trebuie să fie tratată cu mai multă seriozitate, să fie repetată mai des, ori întipărită cu mai multă fermitate în mintea tuturor, aşa cum este ideea cu privire la imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin cele mai bune fapte proprii. Mântuirea este primită numai prin credinţa în Isus Hristos” – Ellen White, Credinţa şi faptele, p. 19.                                                                          

„Omul este îndreptăţit prin ascultarea desăvârşită de cerinţele Legii. O astfel de ascultare este posibilă numai prin credinţa în Hristos” – In Heavenly Places, p. 146.                                                                                                              

Prima declaraţie se referă la ceea ce putem face prin propria putere, în timp ce a doua vorbeşte despre faptele săvârşite prin credinţă. Ellen White clarifică deosebirea dintre cele două feluri de fapte, scriind: „Efortul pe care îl face omul prin puterea proprie pentru a obţine mântuirea este reprezentat prin jertfa lui Cain. Tot ce poate să facă omul fără Hristos este întinat de egoism şi păcat, dar tot ce este săvârşit prin credinţă este bine primit de Dumnezeu” – Solii alese, vol. 1, p. 364

În altă parte, citim:

„O simplă participare la serviciile şi rânduielile religioase nu îl face pe un păcătos să fie creştin…. Un om este făcut sfânt şi vrednic de primit înaintea lui Dumnezeu, numai când inima lui necurăţită este curăţită prin harul lui Hristos şi prin ascultarea de cuvintele adevărului şi neprihănirii. În fiecare inimă trebuie să aibă loc o lucrare de reformă şi refacere. Cei care au avut o lumină mare şi multe privilegii pot săvârşi unele fapte bune, în ciuda nepocăinţei lor şi a refuzului de a fi mântuiţi pe calea rânduită de Dumnezeu. Totuşi, aceste fapte bune nu curăţesc sufletul de întinare. Numai cei care acceptă lumina adevărului lui Dumnezeu, alegând să asculte de El, vor fi curăţiţi de întinarea păcatului” – Review and Herald, 19 decembrie, 1907.

Observaţi deosebirea pe care o face ea între „faptele bune” ale celui nepocăit şi curăţirea şi ascultarea produse în mod divin, care îl fac pe om vrednic de a fi primit înaintea lui Dumnezeu.

În alte două declaraţii, ambele din Calea către Hristos, Ellen White descrie mai mult şi în detaliu deosebirea dintre activitatea religioasă şi încercarea de a manifesta corectitudinea morală fără convertire, în contrast cu acea curăţire a inimii, acea transformare şi ascultare îndeplinite de Duhul Sfânt prin convertire:

„Poate că, asemenea lui Nicodim, şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa şi caracterul nostru moral sunt corecte şi considerăm că nu mai trebuie să ne umilim inima înaintea lui Dumnezeu, ca nişte păcătoşi de rând. Totuşi, când lumina care vine de la Hristos va străluci în sufletul nostru, atunci vom discerne egoismul motivelor noastre şi starea de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care au întinat fiecare faptă a vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea proprie este cu adevărat asemenea unor zdrenţe murdare şi că numai sângele lui Hristos ne poate curăţa de orice întinare a păcatului şi poate înnoi inima noastră, făcând-o asemenea Lui” – Calea către Hristos, p. 28-29.

„Există unii care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu, în timp ce se bazează numai pe propriile eforturi, pentru a respecta Legea lui Dumnezeu, pentru a-şi forma un caracter drept şi pentru a obţine în acest fel mântuirea. Inima lor nu este motivată de o profundă înţelegere a iubirii lui Hristos, ci ei caută să-şi îndeplinească îndatoririle vieţii de creştin ca şi când ar fi cerute de Dumnezeu în schimbul câştigării vieţii veşnice. O asemenea religie nu valorează nimic. Când Domnul Hristos locuieşte în inimă, sufletul va fi atât de plin de iubirea Lui, de bucuria comuniunii cu El, încât se va ataşa cu totul de El; şi, privind la Hristos, eul va fi uitat. Iubirea faţă de Domnul Hristos va fi izvorul acţiunilor noastre. Cei care simt iubirea constrângătoare a lui Dumnezeu nu vor întreba cât de puţin este suficient pentru a corespunde cerinţelor lui Dumnezeu; ei nu vor întreba care este standardul minim admisibil, ci vor ţinti spre o conformare desăvârşită faţă de voinţa Răscumpărătorului lor. Cu o dorinţă puternică, ei jertfesc totul şi evidenţiază un interes pe măsura valorii ţintei pe care o urmăresc. O mărturisire a credinţei noastre în Hristos, fără a avea această iubire profundă faţă de El, este doar vorbărie, formalism rece şi trudă zadarnică” – Ibid, p. 44-45.

Când comentează Matei 5,20, unde Domnul Isus a declarat: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi fariseilor, nu veţi întra în împărăţia cerurilor”, Ellen White face din nou deosebire între faptele care nu pot mântui şi faptele care sunt în realitate o condiţie a mântuirii. Ea scrie despre evlavia fariseică următoarele:

„Toate pretenţiile lor de evlavie, tradiţiile omeneşti şi ceremoniile lor şi chiar realizările de care erau atât de mândri în împlinirea cerinţelor exterioare ale Legii, nu-i ajutau să devină sfinţi. Ei nu erau curaţi din punct de vedere moral şi nu aveau un caracter asemenea lui Hristos. O religie legalistă nu este suficientă pentru a aduce sufletul în armonie cu Dumnezeu. Practicile religioase riguroase şi aspre ale fariseilor, lipsa smereniei, a sensibilităţii, a duioşiei şi iubirii erau o piatră de poticnire pentru păcătoşi…. Singura credinţă adevărată este aceea care „lucrează prin dragoste” (Galateni 5,6) pentru a curăţa sufletul de orice imoralitate. Este ca un aluat care transformă caracterul. Iudeii ar fi trebuit să înveţe toate aceste lucruri din învăţăturile profeţilor. Cu secole în urmă, strigătul sufletului după neprihănirea lui Dumnezeu îşi găsise atât expresia, cât şi răspunsul, în cuvintele profetului Mica: ‘Cu ce voi întâmpina pe Domnul, şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? … Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?’ (Mica 6,6-8)” – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 53-54.

Observaţi cum exprimă declaraţia aceasta contrastul dintre o „religie legalistă”, lipsită de umilinţă, duioşie sau dragoste, şi acea „credinţă care lucrează din dragoste” (Galateni 5,6) şi care curăţeşte sufletul şi aduce asemănarea cu Hristos în caracter. Observaţi din nou că legalismul nu este definit ca incluzând în condiţiile mântuirii ascultarea sfinţită, iar remediul presupus pentru legalism nu este considerat a fi în exclusivitate îndreptăţirea prin credinţă. Într-adevăr, declaraţia de mai sus spune cu claritate că „strigătul sufletului după îndreptăţirea lui Dumnezeu” primeşte răspuns prin profetul Mica, atunci când acesta prezintă cerinţele lui Dumnezeu – evident în scopul îndreptăţirii – ca fiind „să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mica 6,6-8).

Este destul de evident că Ellen White nu înţelege îndreptăţirea prin credinţă ca neavând nicio altă condiţie în afară de simpla credinţă. În pasajul de mai sus, faptul de a face dreptate, a iubi mila şi a umbla smerit cu Dumnezeu este prezentat cu claritate ca fiind condiţia pentru primirea îndreptăţirii lui Dumnezeu.

Versetele biblice citate anterior, care descriu abandonarea păcatului ca fiind esenţială în scopul primirii iertării lui Dumnezeu (2 Cronici 7,14; Proverbe 28,13; Isaia 55,7), îşi găsesc ecoul în următoarele declaraţii ale lui Ellen White:

„Înainte ca îndreptăţirea să poată avea loc, Dumnezeu cere o predare deplină a inimii” – Solii alese, vol. 1, p. 366.

„Dumnezeu Îşi va apăra curând dreptatea înaintea universului. Dreptatea Sa cere ca păcatul să fie pedepsit; harul Său garantează că păcatul va fi iertat prin pocăinţă şi mărturisire. Iertarea poate să vină numai prin singurul Său Fiu; numai Hristos poate să ispăşească păcatul – şi numai când are loc pocăinţa şi renunţarea la păcat” – The Upward Look, p. 49.

„Domnul Hristos a murit pentru a-i dovedi celui păcătos că nu era nicio speranţă pentru el, atâta vreme cât continua să păcătuiască. Ascultarea de toate cerinţele lui Dumnezeu este singura lui speranţă de iertare prin sângele lui Hristos” – Ibid, p. 189.

Într-o altă declaraţie, ea prezintă contrastul dintre mărturisirea şi renunţarea la păcat, care sunt săvârşite prin convertire, şi pelerinajele lungi şi penitenţele cerute de o religie legalistă:

„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28,13). Condiţiile pentru obţinerea milei şi iertării lui Dumnezeu sunt simple, juste şi raţionale. Domnul Dumnezeu nu ne cere să facem lucruri greu de îndeplinit, pentru a primi iertarea de păcat. Nu este nevoie să facem pelerinaje lungi şi obositoare, sau să ne supunem unor penitenţe dureroase, pentru a ne recomanda astfel Dumnezeului cerului, sau pentru a ne ispăşi păcatele; căci acela care îşi mărturiseşte păcatul şi renunţă la el va fi tratat cu îndurare” Calea către Hristos, p. 37.

„Iertarea acordată de Dumnezeu nu este doar un simplu act juridic, prin care suntem scutiţi de pedeapsă. El nu ne oferă doar iertarea de păcat, ci şi eliberarea din păcat. Acesta este rezultatul iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David a înţeles corect ce înseamnă iertarea şi s-a rugat: «Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic» (Psalmi 51,10)” – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 114.

Într-o altă declaraţie, ea compară actele declarative ale lui Dumnezeu la Creaţiune, cu comentariile apostolului Pavel cu privire la îndreptăţire în Epistola către Romani:

„La Creaţiune, ‘El zice, şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă’. El ‘cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi’ (Psalmii 33,9; Romani 4,17); căci atunci când le cheamă, ele sunt” – Educaţie, p. 254.

În conformitate cu scrierile inspirate, este destul de evident că, atunci când Dumnezeu declară ceva pentru a lua fiinţă, lucrul acela ia fiinţă în realitate. Nu este doar o declaraţie verbală, privită ca şi când ar exista, când în realitate nu este astfel. Aşa cum este prezentată atât în Scriptură, cât şi în scrierile lui Ellen White, îndreptăţirea înseamnă atât a declara, cât şi a face neprihănit.

Am observat anterior afirmaţia apostolului Pavel care spune că „în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El” (Fapte 10,35). Următoarele declaraţii ale lui Ellen White arată la fel de clar că ascultarea produsă de neprihănirea sfinţitoare împărtăşită constituie mijlocul acceptării noastre de către Dumnezeu:

„Celui păcătos i-a fost imposibil să respecte Legea lui Dumnezeu, care era sfântă, dreaptă şi bună. Dar această imposibilitate a fost înlăturată prin faptul că sufletului care se pocăieşte şi crede îi este împărtăşită neprihănirea lui Hristos. Viaţa şi moartea lui Hristos pentru omul păcătos au avut scopul de a-l face să beneficieze din nou de favoarea lui Dumnezeu, împărtăşindu-i neprihănirea, ca să poată împlini cerinţele Legii şi să fie primit de Tatăl” – Credinţa şi faptele, p. 118.

„«Și tot poporul a răspuns şi a zis: Vom face tot ce a zis Domnul»…. Acesta este legământul pe care trebuie să îl facă poporul lui Dumnezeu în zilele din urmă. Acceptarea lor de către Dumnezeu depinde de o împlinire credincioasă a termenilor legământului lor cu El. Dumnezeu îi include în acest legământ pe toţi cei care vor asculta de El” – SDA Bible Commentary, vol. 1, p. 1103.

„Mulţi dintre aceia care pretind a crede adevărurile cruciale pentru aceste zile din urmă acţionează ca şi când Dumnezeu nu ar observa lipsa lor de respect şi dau pe faţă neascultare faţă de principiile Legii Sale sfinte. Legea este expresia voinţei Sale şi prin ascultarea de această Lege Dumnezeu propune să-i accepte pe copiii oamenilor ca fii şi fiice ale Sale” – Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 45.

„Nu este nicio altă cale de întoarcere la nevinovăţie şi viaţă, cu excepţia pocăinţei pentru călcarea Legii lui Dumnezeu şi a credinţei în meritele jertfei divine a lui Hristos, care a suferit pentru nelegiuirile voastre din trecut; iar voi sunteţi primiţi în Cel Preaiubit cu condiţia ascultării de poruncile Creatorului vostru” – Signs of the Times, 15 decembrie, 1887.

„Prin Isus, există o simpatie divină între Dumnezeu şi făpturile omeneşti care, prin ascultare, sunt primite în Cel Preaiubit” – Review and Herald, 3 mai, 1898.

„Noi suntem primiţi în Cel Preaiubit, prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu” – Signs of the Times, 28 decembrie, 1891.

„Credinţa noastră ne cere să înălţăm stindardul reformei şi să facem paşi înainte. Condiţia acceptării noastre de către Dumnezeu este o separare practică de lume” – Counsels on Health, p. 51.

Într-o declaraţie anterioară, Ellen White vorbeşte despre faptul de a fi „salvaţi pe calea rânduită de Dumnezeu”. Care este această cale?

„Mulţumim lui Dumnezeu, pentru că El ne ajută la fiecare pas pe cale, dacă suntem dispuşi să fim mântuiţi pe calea rânduită de Hristos, prin ascultarea de cerinţele Sale” – This Day With God, p. 72.

„Dragostea nu poate să existe acolo unde conversaţia celor din aşa-zisul popor al lui Dumnezeu constă în a vorbi despre greşelile altora. Când se face astfel, cuvintele lui Hristos sunt tratate cu indiferenţă şi dispreţ, ca şi când omul slab şi supus greşelii a găsit vreo altă cale spre cer, cu excepţia celei rânduite de Domnul – ascultarea de poruncile lui Dumnezeu” – Review and Herald, 22 iulie, 1890.

Apostolul Petru descrie scara virtuţilor pe care credinciosul trebuie să o urce, aceasta fiind o condiţie a vieţii veşnice (2 Petru 1,5-11). Ellen White prezintă în mod explicit această scară ca fiind mijlocul mântuirii noastre:

„Noi suntem mântuiţi, urcând această scară treaptă cu treaptă, privind la Hristos, prinzându-ne de El şi urcând pas cu pas până la înălţimea lui Hristos, aşa încât El este făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Credinţa, virtutea, cunoştinţa, cumpătarea, răbdarea, evlavia, dragostea frăţească şi facerea de bine sunt treptele acestei scări” – Mărturii, vol. 6, p. 147.

„Numai în puterea lui Dumnezeu te poţi aşeza în poziţia de a fi beneficiar(ă) a harului Său, un instrument al dreptăţii. Dumnezeu nu-ţi cere să-ţi stăpâneşti numai gândurile, ci şi pasiunile şi afecţiunile. Mântuirea ta depinde de stăpânirea de sine în aceste lucruri” – Mărturii, vol. 2, p. 561.

Asemenea Domnului Isus, Ellen White defineşte condiţiile vieţii veşnice ca fiind ascultarea de poruncile lui Dumnezeu:

„Când omul legii a venit la Hristos, spunând: «Învăţătorule, ce trebuie să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?»” Mântuitorul nu a spus: Crede, doar crede, şi vei fi mântuit. „El a zis: «Ce este scris în Lege?»” Ce citeşti?… Aici, doctrina falsă că omul nu are nimic de făcut, decât să creadă, este spulberată. Viaţa veşnică ne este dată cu condiţia ascultării de poruncile lui Dumnezeu. – Review and Herald, 26 iunie, 1900.

„Păzirea acestor porunci cuprinde întreaga datorie a omului şi prezintă condiţiile vieţii veşnice. Aşadar, se pune întrebarea: Se va conforma omul acestor cerinţe? Îl va iubi el pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele lui ca pe el însuşi? Nu există nicio cale posibilă ca omul să facă acest lucru prin propria putere. Puterea divină a lui Hristos trebuie să fie adăugată efortului omenesc” – Signs of the Times, 24 noiembrie, 1887.

„Cei care se înrolează în armata lui Hristos trebuie să se supună autorităţii Sale în toate lucrurile şi să caute să cunoască voia Sa. Ascultarea necondiţionată este condiţia mântuirii. Legea lui Dumnezeu trebuie să fie respectată în fiecare detaliu. Mântuirea noastră constă în a face din Legea Sa regula noastră, din viaţa Sa modelul nostru şi din slava Sa ţinta noastră principală” – Ibid, 15 noiembrie, 1899.

În altă parte, ea scrie:

„Lucrarea de dobândire a mântuirii este o lucrare de conlucrare…. Doar efortul omenesc nu este îndeajuns. Fără ajutorul puterii divine, el nu slujeşte la nimic. Dumnezeu lucrează, dar trebuie să lucreze şi omul” – Istoria faptelor apostolilor, p. 482.

La început am vorbit despre nevoia de a îngădui scrierilor inspirate să devină autoritatea noastră exclusivă pentru definirea adevărului. Aceasta înseamnă a lăsa la o parte toate definiţiile teologice sau personale ale unor termeni ca neprihănire, îndreptăţire, sfinţire, credinţă, har şi legalism şi să îngăduim Inspiraţiei să definească aceşti termeni. De exemplu, CD-ROM-ul scrierilor lui Ellen White conţine peste 50 de referinţe la termenul „religie legalistă” şi toate îl definesc în acelaşi fel – o ascultare superficială îndeplinită doar prin puterea omului. Următoarea declaraţie este tipică:

„Spiritul robiei ia naştere prin căutarea de a trăi în conformitate cu o religie legalistă, prin efortul de a îndeplini cerinţele Legii prin puterea proprie” – SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1077.

Când descrie ascultarea despre care Hristos i-a spus tânărului bogat că este condiţia vieţii veşnice, ea scrie:

„Este ascultarea de Legea Sa, nu doar o ascultare legalistă, ci o ascultare care pătrunde în viaţă şi este dată pe faţă în caracter” – Hristos Lumina lumii, p. 523.

Observaţi că religia legalistă nu este definită ca fiind încrederea într-o ascultare sfinţită pentru a primi mântuirea, ci mai degrabă încrederea într-o ascultare ceremonială, superficială, îndeplinită numai prin puterea omenească. Ellen White nu foloseşte niciodată termenul „faptele noastre”, pentru a se referi la efortul omenesc de a asculta de Dumnezeu şi a-I aduce închinare.

Într-o declaraţie scurtă, dar cuprinzătoare, cu privire la temeiul mântuirii noastre, Ellen White spune:

„Singurul nostru temei al speranţei este neprihănirea lui Hristos atribuită nouă şi acea înfăptuită de Duhul Sfânt, lucrând în noi și prin noi.” – Calea către Hristos, p. 63.

Unii au încercat să facă deosebire între „temeiul speranţei” creştinului, aşa cum este descris în declaraţia de mai sus, şi temeiul mântuirii creştinului. Astfel de oameni caută să traseze o deosebire între speranţa „eliberării de sub puterea păcatului” şi „temeiul meritoriu al acceptării noastre de către Hristos”. Temeiul speranţei eliberării de păcat, spun ei, nu include lucrarea lui Hristos în şi prin cel credincios. Dar temeiul mântuirii şi al acceptării noastre de către Dumnezeu – fie înainte, fie după convertire – insistă ei, poate să includă numai îndreptăţirea, sau neprihănirea atribuită.

Totuşi, declaraţia precedentă cu privire la „singurul nostru temei al speranţei” este făcută în mod specific în contextul condiţiilor prin care credincioşii primesc viaţa veşnică. Imediat înainte de declaraţia de mai sus, găsim următoarele:

„Condiţia dobândirii vieţii veşnice este şi în prezent aceeaşi condiţie care a fost întotdeauna – aceeaşi care a fost în grădina Edenului, înainte de căderea primilor noştri părinţi – ascultarea perfectă de Legea lui Dumnezeu, neprihănirea desăvârşită. Dacă viaţa veşnică ar fi fost acordată cu oricare altă condiţie mai mică decât aceasta, atunci fericirea întregului univers ar fi în pericol. Poarta ar fi deschisă pentru intrarea păcatului, cu tot cortegiul lui de blestem şi nenorocire, spre a rămâne o veşnicie. Înainte de căderea în păcat, Adam a avut capacitatea de a-şi forma un caracter neprihănit, prin ascultare de Legea lui Dumnezeu. Dar el nu a reuşit să facă lucrul acesta şi, datorită păcatului său, natura noastră este căzută, iar prin noi înşine nu ne putem face neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoşi şi nesfinţi, nu putem respecta în mod desăvârşit Legea sfântă. Noi nu avem o neprihănire proprie, prin intermediul căreia să răspundem cerinţelor Legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi al ispitelor cu care suntem nevoiţi să ne confruntăm noi. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi, iar acum Se oferă să preia păcatele noastre şi să ne dea în schimb neprihănirea Lui. Dacă te predai lui Isus şi Îl primeşti ca Mântuitor personal, atunci, oricât de păcătoasă ar fi putut fi viaţa ta în trecut, datorită lui Hristos, eşti considerat neprihănit. Caracterul Lui este prezentat în locul caracterului tău, iar tu eşti acceptat înaintea lui Dumnezeu ca şi când nu ai fi păcătuit niciodată. Mai mult decât atât, Domnul Hristos schimbă inima. El locuieşte prin credinţă în inima ta. Tu trebuie să păstrezi această legătură cu Domnul Hristos prin credinţă şi printr-o supunere a voinţei tale faţă de El; şi atâta timp cât vei proceda astfel, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Astfel că poţi spune: ‘Viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine’ (Galateni 2,20). De aceea le-a spus Isus ucenicilor Săi: ‘Fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi’ (Matei 10,20). Atunci, avându-L pe Hristos care lucrează în tine, vei manifesta acelaşi spirit şi vei face aceleaşi fapte bune – fapte ale neprihănirii şi ale ascultării” – Ellen White, Calea către Hristos, p. 62-63.

Apoi, avem următoarea declaraţie:

„Aşadar, nu avem în noi înşine nimic cu care să ne mândrim. Nu avem niciun temei pentru înălţarea de sine. Singurul nostru temei al speranţei este neprihănirea lui Hristos atribuită nouă şi acea înfăptuită de Duhul Sfânt, lucrând în noi și prin noi.” – Ibid, p. 63.

Observaţi cu atenţie fiecare dintre punctele exprimate în pasajul de mai sus:

  1. Condiţiile vieţii veşnice astăzi, sunt aceleaşi ca acelea din Eden – ascultarea desăvârşită de Legea lui Dumnezeu.
  2. Adam a fost capabil să asculte Legea în natura Sa necăzută.
  3. Cu toate acestea, din cauza naturii noastre căzute, o astfel de ascultare este imposibilă pentru noi.
  4. Totuşi, Domnul Hristos a pregătit o cale de scăpare pentru noi, prin viaţa Sa fără păcat şi prin moartea Sa ispăşitoare, făcând astfel cu putinţă ca El să ia păcatele noastre şi să ne dea neprihănirea Sa.
  5. Pentru cel credincios, viaţa lui Hristos stă acum în locul trecutul lui păcătos (observaţi că ea spune: „oricât de păcătoasă ar fi fost viaţa ta” şi nu „oricât de păcătoasă ar fi menită să fie viaţa ta vreodată, chiar şi în calitate de creştin”), iar cel credincios este primit înaintea lui Dumnezeu, ca şi când păcatul nu ar fi avut loc niciodată.
  6. Mai mult de atât, Domnul Isus schimbă inima, locuieşte în cel credincios prin credinţă şi face cu putinţă ca el să „manifeste acelaşi spirit şi să facă aceleaşi fapte bune” pe care le-a făcut Isus – „faptele neprihănirii şi ale ascultării”.

Apoi, ea scrie:

„Singurul nostru temei al speranţei este neprihănirea lui Hristos atribuită nouă şi acea înfăptuită de Duhul Sfânt, lucrând în noi și prin noi.” Singurul temei al speranţei pentru ce? Pentru împlinirea condiţiilor vieţii veşnice prezentate aşa de clar în pagina precedentă – ascultarea desăvârşită de Legea lui Dumnezeu. Cum sunt îndeplinite aceste condiţii de către făpturile căzute, cărora le lipseşte puterea interioară a lui Adam de a asculta? Prin Isus, care acoperă păcatele noastre din trecut cu neprihănirea Sa şi face posibil – prin locuirea în inima noastră prin credinţă – ca noi să ascultăm asemenea Lui.

Atât în declaraţiile Scripturii, cât şi ale Spiritului Profetic, am văzut deja că ascultarea sfinţită este o parte a neprihănirii care aduce mântuirea şi acceptarea noastră de către Dumnezeu. În scrierile lui Ellen White, sfinţirea este identificată în mod clar ca fiind împărtăşirea neprihănirii lui Hristos (Solii către tineret, p. 35). În declaraţia următoare, ea arată cu claritate că mântuirea este obţinută prin această neprihănire:

„Lumea caută acele lucruri care pier prin folosire; activitatea şi efortul ei nu sunt exercitate pentru a obţine mântuirea câştigată prin împărtăşirea neprihănirii lui Hristos” – Special Testimonies, Series B, p. 278.

Defectele omeneşti şi meritele lui Hristos

Unii au adoptat poziţia că o ascultare sfinţită nu va fi niciodată desăvârşită pe pământul acesta, dar că, deoarece ascultarea desăvârşită rămâne condiţia mântuirii, neprihănirea atribuită în mod legal trebuie să acopere golul dintre activitatea sfinţită a creştinului şi Legea lui Dumnezeu. Cei care susţin această concepţie citează adesea o declaraţie a lui Ellen White, care vorbeşte despre serviciile religioase, rugăciunile, laudele şi ascultarea celor din poporul lui Dumnezeu, care trec prin căile decăzute ale naturii omeneşti şi, dacă aceste cuvinte şi fapte nu sunt curăţite de sângele lui Hristos, nu sunt vrednice de a fi primite de Dumnezeu. Iată declaraţia aceasta:

„Serviciile religioase, rugăciunile, laudele şi mărturisirea plină de pocăinţă a păcatului se înalţă spre sanctuarul ceresc din inima credincioşilor adevăraţi asemenea fumului de tămâie, dar, pentru că trec prin căile decăzute ale naturii omeneşti, ele sunt aşa de întinate încât, dacă nu ar fi curăţite de sângele lui Hristos, nu ar putea să aibă niciodată vreo valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalţă în curăţie şi, dacă Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu nu ar prezenta şi nu ar curăţi totul prin neprihănirea Sa, ele nu ar fi vrednice de a fi primite de Dumnezeu. Toate jertfele de tămâie care se înalţă din tabernacolele pământeşti trebuie să fie îmbibate de picăturile curăţitoare ale sângelui lui Hristos. El ţine înaintea Tatălui cădelniţa meritelor Sale, în care nu este nicio urmă de decădere pământească. El adună în cădelniţa aceasta rugăciunile, laudele şi mărturisirile poporului Său şi pune lângă acestea neprihănirea Sa desăvârşită. Astfel, înmiresmată cu meritele jertfei de ispăşire a lui Hristos, jertfa de tămâie se înalţă înaintea lui Dumnezeu, fiind într-un totul vrednică de primit. Apoi sunt date răspunsuri pline de har” – Solii alese, vol. 1, p. 344 (Credinţa şi faptele, p. 23-24).

Se presupune că sângele curăţitor descris în acest pasaj îndeplineşte un rol legal, făcând să fie considerat curat din punct de vedere legal ceea ce, în sens practic, rămâne greşit şi necurat.

Totuşi, aşa cum am observat încă de la început, „Mărturiile însele vor fi cheia care va explica mesajele date, pentru că Scriptura este explicată cu Scriptura”. Alte declaraţii ale lui Ellen White, care folosesc un limbaj identic sau asemănător celui de mai sus, descriu curăţirea prin sângele lui Isus ca fiind internă şi practică, nu legală:

„Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile Legii. Dar, prin sine însuşi, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfinţenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrării harului divin, atunci când el se supune îndrumării şi influenţelor stăpânitoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârşită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării” – Istoria faptelor apostolilor, p. 532.

„Prin urmare, oare să nu-I dăm noi lui Hristos ceea ce El a răscumpărat cu preţul morţii Sale? Dacă veţi face lucrul acesta, El va sensibiliza conştiinţa voastră, vă va înnoi inima, va sfinţi sentimentele voastre, vă va curăţi gândurile şi va pune toate puterile voastre la lucru pentru El. Fiecare motiv şi fiecare gând vor fi aduse în robie faţă de Isus Hristos.

„Cei care sunt fii ai lui Dumnezeu Îl vor reprezenta pe Hristos în caracter. Faptele lor vor fi înmiresmate de infinita duioşie, compasiune, dragoste şi curăţie a Fiului lui Dumnezeu. Cu cât mintea şi trupul sunt supuse mai mult Duhului Sfânt, cu atât mai mare va fi mireasma jertfei noastre pentru El” – SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 909.

„Omului îi este permis să se ocupe de lucrurile lui Dumnezeu. În felul acesta el este testat și dovedit. Inima sa trebuie să fie parfumată cu mirosul de tămâie al neprihănirii lui Hristos …” – Review and Herald, 26 noiembrie, 1901.

„Jertfa adusă lui Dumnezeu fără un spirit de respect şi recunoştinţă nu va fi primită. Inima umilă, recunoscătoare şi respectuoasă care aduce jertfa este ceea ce face o să fie de un miros plăcut şi bine primită de Dumnezeu” – SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1118.

Într-o altă declaraţie, ea scrie că „meritele lui Isus trebuie să fie amestecate cu rugăciunile şi eforturile noastre, deoarece altfel sunt tot aşa de lipsite de vrednicie ca jertfa lui Cain. Dacă am vedea toată activitatea slujitorilor omeneşti, aşa cum o vede Dumnezeu, am înţelege că numai lucrarea îndeplinită cu multă rugăciune, care este sfinţită prin meritele lui Hristos, va rezista la încercarea judecăţii” – Sfaturi pentru o slujire creştină eficientă, p. 263.

Când vorbeşte despre consacrarea esenţială pentru slujitorii Evangheliei, ea declară:

„Nu se cere cu nimic prea mult de la niciunul dintre lucrători, indiferent dacă deţin talente mari, sau mici, să se consacre lui Dumnezeu, ca să poată fi sfinţiţi şi pregătiţi pentru slujirea Sa. Puteţi să daţi tot ce aveţi şi sunteţi, dar nu va valora nimic, fără meritele sângelui care sfinţeşte darul. Dacă aceia care deţin poziţii de răspundere şi-ar înmulţi talentele de o mie de ori, serviciul lor nu ar avea nicio valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă Hristos nu ar fi amestecat cu toate jertfele lor” – Manuscript Releases, vol. 2, p. 337.

„Numai lucrarea îndeplinită cu multă rugăciune şi sfinţită prin meritele lui Hristos se va dovedi în cele din urmă a fi eficientă în săvârşirea binelui” – Hristos Lumina lumii, p. 362.

Este destul de evident că procesul descris aici nu este legal, ci intern. Ea nu spune că rugăciunile noastre, eforturile şi talentele noastre trebuie să fie îndreptăţite prin meritele lui Hristos, ci trebuie să fie sfinţite. Ea nu declară niciodată, aşa cum face unul dintre autorii adventişti contemporani, că „până şi rugăciunile noastre au nevoie de iertare” (Martin Weber, More Adventist Hot Potatoes (Boise, ID: Pacific Press Publishing Assn., l992), p. 51.). Rugăciunile noastre, laudele şi ascultarea se înalţă la sanctuarul ceresc prin mijloacele noastre omeneşti decăzute, dar dacă punem laolaltă toate declaraţiile de mai sus, vedem că faptele şi cuvintele noastre primesc curăţirea în timp ce se înalţă la cer prin căile omeneşti, şi nu atunci după ce ajung acolo.

În scrierile lui Ellen White, termenul „meritele lui Hristos” este doar un alt termen pentru neprihănirea lui Hristos. Acestea sunt puse în dreptul nostru ca un înlocuitor pentru păcatele trecute (White, Solii alese, vol. 1, p. 367), dar de asemenea sunt împărtăşite vieţii credinciosului ca putere pentru ascultare. Ea scrie astfel:

„Cel care a fost cândva un păcătos poate fi înnobilat şi curăţit prin împărtăşirea meritelor lui Hristos şi poate să stea înaintea semenilor lui ca împreună lucrător cu Dumnezeu” – This Day With God, p. 151.

„Prin meritele sângelui Său, tu poţi să biruieşti orice duşman spiritual şi să îndrepţi orice defect de caracter” – Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 227 (In Heavenly Places, p. 30).

Sângele şi apa

Unii au presupus că ori de câte ori Scriptura sau Ellen White vorbesc despre sângele lui Hristos care curăţeşte păcatul, se face referire în mod exclusiv la îndreptăţire, în timp ce referinţele la curăţirea cu apă vorbesc în mod exclusiv despre regenerare şi sfinţire. Totuşi, în scrierile inspirate nu se află o astfel de deosebire rigidă. Deşi este adevărat că în Scriptură curăţirea cu apă este folosită pentru a face referire la naşterea din nou şi sfinţire (Ioan 3,5; Efeseni 5,26), este la fel de adevărat că Biblia descrie sfinţirea şi curăţirea interioară ca fiind săvârşite prin sângele lui Isus:

„Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10,28-29).

„De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă…. Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin”. (Evrei 13,12.20-21).

Ellen White vorbeşte despre două şiroaie distincte de sânge şi apă care au curs din coasta străpunsă a lui Isus şi descrie semnificaţia lor:

„Când soldatul a străpuns coasta lui Isus care atârna pe cruce, au ieşit două şiroaie distincte, unul de sânge şi celălalt de apă. Sângele urma să spele păcatele acelora care vor crede în Numele Său; iar apa urma să reprezinte acea apă vie care este obţinută de la Isus pentru a-i da viaţă celui ce crede” – Scrieri timpurii, p. 209.

Observaţi că Ellen White nu defineşte cele două şiroaie ca reprezentând îndreptăţirea şi, respectiv, sfinţirea. Mai degrabă, ea spune că sângele urmează să curăţească păcatele noastre, în timp ce apa urmează să-i dea celui credincios o viaţă nouă. Să ne amintim că îndepărtarea păcatului din viaţa noastră, atât prin îndreptăţire, cât şi prin sfinţire, este doar primul pas în umblarea noastră cu Dumnezeu. Pentru a umple viaţa noastră cu puterea susţinătoare, Dumnezeu caută să înlocuiască păcatul cu ceea ce semnifică apa care curge din coasta lui Isus. Sângele îndepărtează păcatul, atât din rapoartele cerului, cât şi din viaţa noastră. Apoi, apa înviorează şi hrăneşte viaţa care a fost curăţită. Aşa cum vedem în Scriptură, apa curăţitoare este într-adevăr o parte a regenerării şi sfinţirii (Ioan 3,5; Efeseni 5,26). Totuşi, aceasta este doar partea a doua a procesului sfinţirii, deoarece prima parte este îndepărtarea păcatului prin sângele sfinţitor al lui Isus (Evrei 13,21.20-21; 1 Ioan 1,7.9).

Următoarea declaraţie a lui Ellen White clarifică faptul că acea curăţire pe care o îndeplineşte sângele lui Isus include lucrarea de sfinţire şi dezvoltarea caracterului:

„Când va veni Hristos, El nu va schimba caracterul niciunei persoane. Este acordat un timp de probă preţios pentru a spăla hainele caracterului nostru şi a le albi în sângele Mielului. Pentru a îndepărta petele păcatului este necesară lucrarea unei vieţi întregi. În fiecare zi este nevoie de eforturi înnoite spre a restrânge şi refuza eul. În fiecare zi sunt lupte de dus şi biruinţe de câştigat. În fiecare zi sufletul trebuie să fie mobilizat în implorare serioasă către Dumnezeu pentru puternicele biruinţe ale crucii” – Mărturii, vol. 4, p. 429.

În mod evident, în acest pasaj, Ellen White se referă la sfinţire, îndeosebi când vorbeşte despre „lucrarea unei vieţi întregi”. În altă parte, ea foloseşte acest termen în mod specific cu referire la sfinţire.

„Sfinţirea nu este lucrarea unei clipe, unei ore, unei zile, ci unei vieţi întregi” – Istoria faptelor apostolilor, p. 560.

Alte declaraţii comunică aceeaşi idee:

„Voi sta eu fără greşeală înaintea tronului lui Dumnezeu? Numai cei fără greşeală vor fi acolo. Nimeni nu va fi strămutat la cer, în timp ce inima lor este plină de gunoiul pământului. Fiecare defect din caracterul moral trebuie să fie mai întâi corectat, fiecare pată îndepărtată de sângele curăţitor al lui Hristos şi toate trăsăturile neplăcute ale caracterului trebuie să fie biruite” – Mărturii, vol. 1, p. 705..

„Cercetaţi, o cercetaţi, ca şi când de aceasta ar depinde viaţa voastră, şi condamnaţi-vă pe voi înşivă, judecaţi-vă pe voi înşivă, iar apoi cereţi prin credinţă ca sângele curăţitor al lui Hristos să înlăture petele din caracterul vostru creştin…. Domnul Isus vă va primi, aşa întinaţi cum sunteţi, şi vă va spăla în sângele Său, vă va curăţa de orice întinare şi vă va face să fiţi potriviţi pentru societatea îngerilor cereşti, într-un cer curat şi armonios” – Ibid, vol. 2, p. 81.

Ce înseamnă a fi „potrivit pentru cer”, în conformitate cu acelaşi autor?

„Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi este atribuită; neprihănirea prin care suntem sfinţiţi este împărtăşită. Prima este dreptul nostru de a intra în cer; a doua este „potrivirea noastră pentru cer” – Solii către tineret, p. 35.

În altă parte, în acelaşi context, citim:

„Nouă ne este acordat un timp de probă, pentru a ne spăla hainele caracterului şi pentru a le albi în sângele Mielului. Cine îndeplineşte această lucrare? Cine se desparte de păcat şi de egoism?” – SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 960.

„«Plata păcatului este moartea». Săvârşirea păcatului, oricât de mic ar putea fi considerat, poate fi continuată numai cu preţul vieţii veşnice. Ceea ce nu este biruit ne va birui şi va duce la nimicirea noastră. Trebuie să ne spălăm hainele caracterului în sângele Mielului, până când vor fi albe şi fără pată” – Review and Herald, 27 martie, 1888.

Pe baza declaraţiilor de mai sus, putem să concluzionăm din scrierile inspirate că acea curăţire săvârşită prin sângele lui Hristos include atât sfinţirea, cât şi îndreptăţirea şi că, prin urmare, declaraţiile inspirate care vorbesc despre mântuirea numai prin sângele lui Hristos nu pot fi interpretate ca prezentând o mântuire obţinută numai prin îndreptăţire.

„Defecte inevitabile”

Nici Scriptura, nici Ellen White nu susţin doctrina unei „iertări atotcuprinzătoare” – concepţia că neprihănirea legală acoperă păcatele trecute, prezente şi viitoare ale credinciosului. Când vorbeşte despre neprihănirea înlocuitoare, legală, Ellen White o aplică numai la păcatele din trecut şi la păcatele din neştiinţă (Scrieri timpurii, p. 254). Ea scrie: „Hristos poartă pedeapsa nelegiuirilor trecute ale omului” (SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092); Isus „a suferit pentru păcatele tale din trecut” (Signs of the Times, 15 decembrie, 1887). Când descrie viaţa substitutivă a lui Mântuitorului, ea declară: „Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. Astfel, ei au iertarea de păcatele din trecut, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu” (Hristos Lumina lumii, p. 762). Ea nu vorbeşte niciodată despre iertarea păcatelor prezente şi viitoare.

Acest punct este clarificat mai bine într-o altă declaraţie folosită adesea pentru a dovedi că păcatul este inevitabil chiar şi pentru cei credincioşi şi că neprihănirea legală trebuie să acopere golul dintre sfinţirea credinciosului şi cerinţele divine:

„Isus este desăvârşit. Neprihănirea lui Hristos le este atribuită, iar El va spune: «Dezbrăcaţi-l de hainele murdare şi îmbrăcaţi-l cu haine de sărbătoare». Isus completează defectele noastre inevitabile. Când sunt credincioşi unii faţă de alţii şi când sunt loiali faţă de Căpetenia oştirii Domnului, netrădându-L niciodată în mâinile vrăjmaşului, creştinii vor fi schimbaţi după chipul caracterului lui Hristos” – Solii alese, vol. 3, p. 196.

Ce vrea să spună Ellen White prin „defecte inevitabile”? Vrea să spună ea că un anumit grad de păcat este întotdeauna inevitabil, chiar şi pentru cei credincioşi? Cheia pentru înţelegerea acestui pasaj este referinţa la istoria lui Iosua şi a Îngerului din Zaharia 3, precum şi porunca de a înlocui hainele murdare cu haine de sărbătoare. În aplicarea acestei istorii la experienţa poporului lui Dumnezeu, Ellen White se referă în mod explicit la hainele murdare, care sunt îndepărtate, ca fiind păcatele din trecut, nu păcatele prezente.

„«Sunt aceştia», spune el (Satana), «poporul care urmează să-mi ia locul în ceruri şi locul îngerilor care mi s-au alăturat?… Priviţi la păcatele care le-au marcat viaţa. Priviţi egoismul lor, răutatea şi ura lor unul faţă de celălalt». Din multe puncte de vedere, poporul lui Dumnezeu a fost foarte greşit. Satana cunoaşte foarte bine păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârşească” – Mărturii, vol. 5, p. 473-474.

În altă parte citim:

„Acum el (Satana) arată spre rapoartele vieților lor, spre defectele de caracter,spre neasemănarea cu Hristos, care au dezonorat pe Răscumpărătorul lor, spre toate păcatele pe care el i-a ispitit să le facă.” – Tragedia veacurilor, p. 484.

Biruinţa lui Iosua şi aceea a poporului Său sunt descrise astfel:

„Israel era îmbrăcat cu ‘haine de sărbătoare’ – neprihănirea Domnului Hristos atribuită lor. Mitra pusă pe capul lui Iosua era cea care era purtată de preoţi şi care purta inscripţia: ‘Sfinţenie Domnului’, înţelegându-se prin aceasta că în ciuda păcatelor lui de mai înainte, el era acum pregătit să slujească înaintea lui Dumnezeu în sanctuarul Său” – Mărturii, vol. 5, p. 469.

Observaţi că fiecare dintre aceste declaraţii se referă la păcatele credincioşilor la timpul trecut. Ellen White spune clar că acuzaţiile lui Satana, deşi corecte cu privire la trecut, nu mai sunt corecte. Ea declară: „Deşi urmaşii lui Hristos au păcătuit, ei nu s-au supus conducerii răului. Ei au părăsit păcatele şi L-au căutat pe Domnul în umilinţă, iar Avocatul Divin pledează în favoarea lor” – Ibid, p. 474.

Prin urmare, în ce fel sunt „inevitabile” aceste defecte? Pentru că trecutul nu poate fi schimbat. El poate fi doar acoperit de neprihănirea iertătoare a Mântuitorului. Totuşi, aceasta nu înseamnă în niciun fel că un anumit nivel de păcat este inevitabil atâta vreme cât durează viaţa creştinului pe pământ. Mărturia inspirată este limpede precum cristalul: „Nu există nicio scuză pentru păcat. Fiecare copil al lui Dumnezeu care crede şi se pocăieşte are posibilitatea de a avea un temperament sfânt” (Hristos Lumina lumii, p. 311). În altă parte, ea scrie: „Oricât de mare este presiunea exercitată asupra sufletului, păcătuirea este un act propriu” (Patriarhi şi profeţi, p. 421).

Ea se exprimă chiar şi mai convingător:

„Fiecare necurăţie a gândului şi fiecare poftă păcătoasă despart sufletul de Dumnezeu, deoarece Hristos nu poate să pună niciodată haina neprihănirii Sale asupra unui păcătos, pentru a ascunde diformitatea lui” – Our High Calling, p. 214.

„Fiecare nelegiuire aduce sufletul la condamnare şi provoacă neplăcerea divină” (Mărturii, vol. 4, p. 623).

„Când păcătuieşte, omul se află sub condamnarea Legii, iar aceasta devine pentru el un jug al robiei. Oricare ar fi mărturia lui, el nu este îndreptăţit” – My Life Today, p. 250.

Teologia lui Ellen White nu are în vedere nicio neprihănire obiectivă, justificatoare, ca o acoperire pentru păcătuirea continuă, „inevitabilă”.

Neprihănirea desăvârşită sau sfinţirea

Nici în Scriptură, nici în scrierile lui Ellen White nu poate fi găsită nicio aluzie la ideea că neprihănirea sfinţitoare nu va fi niciodată desăvârşită în viaţa aceasta. Apostolul Pavel declară: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 5,23). Ellen White este de acord:

„Ce înseamnă sfinţirea? Înseamnă a ne consacra pe deplin şi fără rezerve – suflet, trup şi spirit – faţă de Dumnezeu; înseamnă a face dreptate, a iubi mila şi a umbla smeriţi cu Dumnezeu; a cunoaşte şi a împlini voia lui Dumnezeu fără a ţine cont de sine şi de interesele personale; a avea gândurile îndreptate spre cer, curate, neegoiste, sfinte şi fără pată sau zbârcitură” – Our High Calling, p. 212.

„Adevărata sfinţire nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât faptul de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi a umbla fără pată în poruncile şi rânduielile Sale. Sfinţirea nu este o emoţie, ci un principiu de origine cerească ce aduce toate pasiunile şi dorinţele sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu, iar lucrarea aceasta este săvârşită prin Domnul şi Mântuitorul nostru” – From the Heart, p. 298.

„Adevărata sfinţire constă în îndeplinirea voioasă a datoriilor zilnice într-o ascultare desăvârşită de voinţa lui Dumnezeu” – Parabolele Domnului Hristos, p. 360.

„Singurul temei al speranţei”

În rezumat, Ellen White spune cu claritate că cerinţele Legii lui Dumnezeu sunt împlinite printr-o neprihănire legală care acoperă păcatele din trecut şi printr-o neprihănire împărtăşită care face posibilă ascultarea prezentă:

„Domnul Hristos poartă pedeapsa pentru nelegiuirile din trecut ale omului şi, împărtăşindu-i neprihănirea Sa, face posibil ca omul să păzească Legea sfântă a lui Dumnezeu” – SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092.

Ellen White nu pune niciodată semnul de egalitate între legalism şi încrederea în lucrarea lui Hristos în noi, ca parte a temeiului mântuirii noastre. În schimb, ea declară cu claritate că, atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea – atât lucrarea lui Hristos pentru noi, cât şi lucrarea lui Hristos în noi – constituie soluţia pentru o inimă mândră care caută să câştige mântuirea prin propria putere:

„Inima mândră se străduieşte să câştige mântuirea, dar atât dreptul nostru de a intra în cer, cât şi pregătirea noastră pentru cer se află în neprihănirea lui Hristos” – Hristos Lumina lumii, p. 300.

„Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi este atribuită; neprihănirea prin care suntem sfinţiţi este împărtăşită. Prima este dreptul nostru de a intra în cer, a doua este pregătirea noastră pentru cer” – Solii către tineret, p. 35.

„Prin urmare, noi nu avem nimic în noi înşine cu care să ne lăudăm. Noi nu avem niciun temei pentru înălţare de sine. Singurul nostru temei al speranţei este neprihănirea lui Hristos atribuită nouă şi acea înfăptuită de Duhul Sfânt, lucrând în noi și prin noi.” – Calea către Hristos, p. 63.


Related Articles

Analiză: Escatologia adventistă între mit și adevăr

Pentru a citi scrisoarea deschisă adresată Comitetului Conferinței Banat din cauza ideilor susținute de pastorul Emil Lazăr apăsați aici: