Articolul de față este o analiză a cărții lui Jack Sequeira, intitulată Dincolo de credință: Făgăduința, puterea și realitatea evangheliei veșnice (Boise, Idaho: Pacific Press Publishing Association, 1993).
Culorile învolburate de pe coperta cărții sunt foarte grăitoare. Cartea lui Jack Sequeira, Dincolo de credință, este o teologie în stil Picasso, o evanghelie amalgamată care învăluie în ceață contrastul ireconciliabil dintre forțele evanghelice și cele adventiste istorice ce se luptă acum pentru sufletul bisericii rămășiței lui Dumnezeu.
Cartea conține, într-adevăr, multe idei valoroase. La fel ca și Comitetul pentru Studierea Soliei de la 1888 (eng. 1888MSC) cu care Sequeira s-a asociat adesea, cartea pune un accent deosebit pe dragostea jertfitoare de sine, ca fiind singura motivație acceptabilă pentru comportamentul creștin. Paginile 20-26, 9-91. Aceasta împinge semnificația crucii dincolo de supozițiile și icoanele triviale ale principalul curent creștin (p. 67), declarând că „Ceea ce Satana și lumea i-au făcut lui Hristos la cruce, ne vor face și nou. Aceasta este «poticnirea crucii» pe care toți cei credincioși trebuie s-o sufere.” - p. 70. De fapt, Sequeira arată cum profunzimea a ceea ce s-a petrecut la cruce a fost umbrită de falsa doctrină a nemuririi naturale. P. 75. Și el afirmă destul de clar că, întrupându-se, Hristos a luat asupra Sa natura umană decăzută și a fost nevoit să se lupte cu firea pământească și poftele ei, asemenea ființelor umane decăzute. Paginile 146-147, 154.
Este trist faptul că, totuși, cartea conține erori grave precum și contradicții izbitoare. Sequeira folosește din abundență terminologia preferată a Adventismului evanghelic[1] – cunoscută sub numele de Noua Teologie. De exemplu, termeni precum Evanghelia „obiectivă” și „subiectivă” (paginile 31-33, 36, 64, 89, 99, 101, 137, 175), „activitatea și moartea” lui Hristos (paginile. 93, 104), și Evanghelia ca „veste bună, nu bun sfat.” (p. 104), sunt presărați prin întreaga carte. Cei care sunt familiarizați cu noua istorie teologică adventistă își vor aminti de importanța acestor expresii în invățăturile lui Desmond Ford,[2] Robert Brinsmead[3] și Geoffrey Paxton.[4] Niciunul dintre acești termeni și nici conceptele pe care le reprezintă nu se regăsesc în Scriptură sau în scrierile lui Ellen White. Dimpotrivă, ei sunt rezultatul protestantismului post-reformator în care își are originea teologia multor adventiști moderni. Persoana care face această recenzie a participat recent la niște conferințe organizate de autorul cărții Dincolo de credință în cadrul cărora acesta a menționat despre o invitație pe care a primit-o din partea unui grup de pastori evanghelici din zona Washington D.C.-ului, care, după spusele lui Sequeira, l-au invitat pentru că el, spre deosebire de alți adventiști, „cunoaște Evanghelia.” O asemenea apreciere din partea unor pastori neadventiști este o emblemă de „onoare” îndoielnică pentru orice adventist de ziua șaptea credincios.
Ca și mare parte din adventismul contemporan, cartea lui Sequeira interpretează greșit natura legalismului și, prin urmare, continuă să interpreteze greșit evanghelia harului. Faptul că aceste interpretări greșite sunt amestecate cu adevărul, așa cum am observat mai devreme, face ca toate interpretările greșite să fie cu atât mai periculoase. În realitate, cartea Dincolo de credință este o tentativă de mariaj între Adventismul istoric și cel evanghelic, o aventură pe care mult prea mulți au încurajat-o în ultima vreme. Scopul acestei recenzii este de a demonstra, cu ajutorul Bibliei și al Spiritului Profetic, incompatibilitatea absolută a acestora.
Evanghelia și Mântuirea
La începutul cărții, Sequeira vorbește de câteva ori despre vestea bună „necondiționată” a Evangheliei. Pp. 8, 25, 29. El declară că cele două mari sisteme ale teologiei protestante, Calvinismul și Arminianismul, oferă doar vestea bună condiționată, în timp ce unul dintre ele (Calvinismul) oferă mântuirea doar celor predestinați de Dumnezeu să fie mântuiți; pe când celălalt (Arminianismul) oferă mântuirea tuturor, dar numai cu condiția ca ei să creadă și să se pocăiască. P. 8. În schimb, Sequeira învață că „la cruce, de fapt Dumnezeu a mântuit necondiționat toată omenirea.” Ibid.
Vom discuta mai târziu ceea ce crucea și planul de mântuire au realizat pentru fiecare ființă umană. Dar Biblia sau Ellen White nu vorbesc nicăieri despre mântuire sau despre vestea bună a Evangheliei ca fiind necondiționate. Niciun scriitor inspirat nu folosește vreodată acest adjectiv pentru a descrie procesul de mântuire.
Deși este adevărat că dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire este necondiționată, mântuirea este cu totul altceva. Acest aspect este lămurit în Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”[5] Așadar, deși întreaga lume beneficiază de dragostea lui Dumnezeu, doar cei care cred în El (cu tot ce implică aceasta) vor fi mântuiți. Pavel spune: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.” Romani 1:16. În următorul capitol el declară: „Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți.” Romani 2:13. „Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut, pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice.” Evrei 5:9.
Vechiul Testament este în armonie cu Noul Testament: „Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare. Proverbe 28:13. „Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând.” Isaia 55:7. Niciuna dintre aceste declarații nu vorbește despre mântuirea necondiționată.
Ellen White este în concordanță cu Scriptura. Ea afirmă clar că „Pentru primirea îndreptățirii, sfințirii și neprihănirii lui Hristos, noi trebuie să îndeplinim niște condiții;”[6] că „Niciun om nu poate să-și acopere sufletul cu hainele neprihănirii lui Hristos, în timp ce practică păcate cunoscute sau neglijează împlinirea datoriilor știute. Înainte ca îndreptățirea să poată avea loc, Dumnezeu cere o predare deplină a inimii.”[7] În altă parte citim: „Dar fără naşterea din nou prin credinţa în sângele Său, nu poate fi iertarea păcatelor, nici o comoară pentru sufletul pierdut în păcat.”[8] „Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic”[9]. Și dând o definiție a Evangheliei destul de neobișnuită pentru mulți adventiști contemporani, ea declară:
„Evanghelia care trebuie propovăduită oricărui neam, națiune, limbă și popor prezintă adevărul în linii clare, arătând că ascultarea este condiția necesară pentru a obține viața veșnică.”[10]
De asemenea, profetul modern explică ce înseamnă să crezi în Isus: „A crede în Hristos înseamnă ca Dumnezeu să locuiască în inimă și nu doar faptele, ci și vorbele și gândurile sunt aduse în supunere față de Spiritul lui Hristos.”[11]
În contrast cu adventismul evanghelic, Sequeira susține că neprihănirea prin credință include atât îndreptățirea cât și sfințirea. Pp. 95, 101. Dar el îmbrățișează o poziție mult mai fundamentală a evanghelicilor – faptul că mântuirea este doar prin îndreptățire. Deși nu neagă importanța sau necesitatea sfințirii precum nici lucrarea lăuntrică a harului, Sequeira afirmă că acestea sunt rezultatul mântuirii, nu temeiul sau mijloacele acestora. El spune:
„Neprihănirea lui Dumnezeu, (îndreptăţirea) realizată în Hristos pentru toţi oamenii, deţine întregul merit. Aceasta, şi numai aceasta, constituie tot ceea ce ne face vrednici pentru cer, acum şi în timpul judecăţii. Pe de altă parte, neprihănirea pe care Dumnezeu o realizează în noi, nu are nicio valoare mântuitoare” P. 170.
„Noi descriem cel de-al doilea aspect al mântuirii – Evanghelia subiectivă – ca fiind neprihănirea lui Hristos împărtăşită. Aceasta este dovada faptului că neprihănirea lui Hristos a fost cu adevărat atribuită în viaţă. Ea nu contribuie, nici în cea mai mică măsură, la calificarea noastră pentru cer. Ea mărturiseşte, sau demonstrează ceea ce este deja valabil cu privire la noi în Hristos. Neprihănirea împărtăşită nu ne face vrednici pentru cer”
„Neprihănirea (îndreptăţirea) realizată în Hristos este singura cale prin care putem fi mântuiți, și dacă nu i ne opunem și nu o respingem, constituie tot ceea ce ne califică pentru cer, acum şi în timpul judecăţii. Vezi Fapte 13:39; Romani 3:28; Galateni 2:16; Efeseni 2:8-9; Tit 3:5. ‘Hristos în voi’ mărturisește – oferă dovezi – despre mântuirea noatră în Hristos, dar nu este meritorie (vezi Matei 5:14-16; Ioan 13:34-35; 14:12: Efeseni 2:10; Tit 3:8).” P. 33.
„Îndreptățirea înseamnă toată neprihănirea lui Hristos pe care ne-a oferit-o astfel încât nu ni se cere nimic mai mult pentru a ne face vrednici pentru cer.” P. 103.
Și, amintind despre Robert Brinsmead și Geoffrey Paxton din timpul anilor 1970,[12] Sequeira face această afirmație îndrăzneață:
„Evanghelia credinţei plus fapte, sau îndreptăţire plus sfinţire, constituie miezul teologiei romano-catolice. Aceasta este o formă subtilă de legalism.” P. 25.
Afirmațiile de mai sus încep să dezvăluie contradicțiile din teologia lui Sequeira. Pe de-o parte, el spune că „Hristos în voi” și lucrarea de sfințire nu dețin niciun merit sau vreo valoare mântuitoare. Pp. 33, 170. Pe de altă parte, el descrie atât îndreptățirea cât și sfințirea (Evanghelia obiectivă și Evanghelia subiectivă) ca fiind aspecte ale mântuirii. Pp. 31-32. Pe de-o parte, el sublinează că lucrarea subiectivă a neprihănirii împărtășite „nu contribuie, nici în cea mai mică măsură, la calificarea noastră pentru cer.” P. 32. Pe de altă parte, el declară că lucrarea Duhul Sfânt „schimbă, în mod subiectiv, statutul unei persoane din a fi ‘în Adam’ în a fi ‘în Hristos’ și ne face vrednici pentru cer.” P. 136. Nu poate avea dreptate în ambele cazuri.
În ciuda ambiguității lui Sequeira în această privință, Biblia prezintă foarte clar că sfințirea și lucrarea Duhului Sfânt în noi constituie unul dintre mijloacele ce contribuie la mântuirea noastră și nu sunt doar roadele acesteia. Deși Sequeira aduce multe versete din Scriptură pentru a-și argumenta două dintre afirmațiile citate anterior, niciunul dintre aceste pasaje nu neagă faptul că sfințirea și lucrarea lăuntrică a harului sunt meritorii sau au valoare mântuitoare. De fapt, un verset pe care el l-a citat de două ori (pp.33, 170) spune exact oposul – Tit 3:5:
„El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.”
Acest pasaj afirmă clar că lucrarea de regenerare și înnoire a Duhului constituie o parte propriu-zisă a procesului de mântuire, și nu rezultatul ei. Un alt pasaj clarifică și mai mult acest fapt: „Căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului.” 2 Tesaloniceni 2:13.
Acest verset ar trebui să rezolve pentru totdeauna dilema dacă sfințirea constituie unul dintre mijloacele ce contribuie la mântuirea noastră sau, pur și simplu, este rezultatul acesteia. În plus, faptul că versetul vorbește despre „sfințirea Duhului” face să fie imposibil pentru Sequeira să declare că sfințirea descrisă aici este parte a mântuirii forensice încheiate a tuturor oamenilor – implicând îndreptățirea, sfințirea și glorificarea – care el afirmă că s-a încheiat la Golgota. Din pasajul din 2 Tesaloniceni 2:13 reiese clar că sfințirea Duhului, aici și acum, în viața celor credincioși, este o parte integrală a modului cum ne mântuiește Dumnezeu.
Ellen White aprobă:
„Singura noastră speranţă este neprihănirea Domnului Hristos, care ne este atribuită, şi acea lucrare prin care Duhul Sfânt lucrează în şi prin noi.”[13]
Afirmația lui Sequeira că lucrarea lui Hristos în noi este lipsită de merit în ce privește mântuirea noastră (p.33) este contrazisă de Ellen White. Ea scrie: „Răscumpărătorul nostru îndreptățit prin nimic altceva decât meritele Sale, va face ca dragostea lui Dumnezeu să se reverse asupra sufletul care crede în El. Cât privește viața noastră, puterea dragostei lui Dumnezeu trebuie să se manifeste în fiecare trăire a ființei noastre.”[14] „Un caracter nobil se câştigă prin eforturi personale şi prin meritele harului Domnului Hristos. Dumnezeu dă talentele, puterile mintale; noi ne formăm caracterul.”[15] „Cei care sunt credincioși adevărului vor birui, prin meritele lui Hristos, orice slăbiciune de caracter care i-a condus să se lase modelați de fiecare circumstanță a vieții.”[16] În niciun fel conceptul meritelor lui Hristos, ca fiind exclusiv forensic, nu se poate armoniza cu Scriptura sau cu Spiritul Profetic.
Descriind scopul îndreptățirii, Sequeira amestecă, din nou, Adventismul istoric cu cel evaghelic și face acest lucru fără să se bazeze pe vreo autoritate inspirată. Este corectă afirmația lui despre faptul că îndreptățirea nu doar ne declară, ci ne și face neprihăniți. P. 104. Dar el afirmă, de asemenea, că aspectul iertător al îndreptățirii se aplică nu doar păcatelor din trecut, ci implică și „pedeapsa Legii în contul păcatelor trecute, prezente și viitoare.” P. 103. Această afirmație este la fel de tulburatoare ca și iertarea universală, răspândită printre cei care predau Noua Teologie, adesea ilustrată prin imaginea unui bărbat îmbrăcat într-un costum negru cu o umbrelă albă deasupra capului.[17] Nici Biblia și nici scrierile lui Ellen White nu sprijină acest concept. Pavel declară că Dumnezeu L-a trimis pe Hristos „să fie ispășire prin credința în sângele Lui, să declare dreptatea lui, pentru trecerea cu vederea a păcatelor din trecut.” Romani 3:25. Nici el, nici vreun alt scriitor inspirat, nu vorbește în nicio altă parte despre iertarea păcatelor viitoare. Unii susțin că versetul de mai sus a fost tradus greșit în Biblia King James. Însă cel puțin alte trei versiuni remarcabile spun același lucru. Sintagma „păcatelor din trecut” este tradusă cu „fostele păcate” în Revised Standard Version, „păcatele trecutului” în New English Bible și „păcatelor dinainte” în New International Version.
Încă o dată, Ellen White este de acord cu Pavel:
„Hristos poartă pedeapsa pentru păcatele din trecut ale omului și, împărtășindu-i acestuia neprihănirea Sa, omul poate ține Legea sfântă a lui Dumnezeu.”[18]
„Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea lui Hristos este primită în locul greşelii omului.”[19]
Nu este afirmat nicăieri că neprihănirea lui Hristos stă, într-adevăr, în locul succesului sfințit. Neprihănirea lui Hristos și succesul sfințit sunt unul și același lucru. Conceptul că păcatele de mâine sunt iertate astăzi este un concept cu totul străin de autorii inspirați. A învăța iertarea universală înseamnă a învăța că păcatul este inevitabil, iar Biblia neagă acest lucru. „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit.” I Ioan 2:1. „Dacă” exprimă o condiție. Iertarea este pusă la dispoziția noastră dacă păcătuim, și nu când păcătuim.
Ca și mulți alți creștini, Sequeira susține că Dumnezeu nu a intenționat nicodată ca Legea să fie o cale de mântuire. Pp. 16, 156-157, 173. Această idee este numai pe jumătate adevărată și, așa cum se întâmplă adesea, are efectul unui neadevăr. În primul rând, Sequeira însuși recunoaște rolul Legii într-un aspect fundamental al mântuire – ca un îndrumător către Hristos. Galateni 3:24. P. 16. Pavel face o afirmație asemănătoare în Romani 3:20, unde el declară că, prin Lege, vine cunoștința despre păcat. Dacă Legea nu își exercită rolul său vital, nu putem să fim mântuiți, căci, dacă nu știm că suntem păcătoși, nu vom simți nevoia unui Mântuitor.
Dacă procesul nu merge mai departe, este adevărat că Legea nu ne poate mântui pentru că nu este suficient doar să fii condamnat de păcat. Inima și viața nostră trebuie să fie supuse controlului lui Dumnezeu fără nicio rezervă. Astfel experiența noului legământ se realizată prin încetarea Legii de a mai fi biciul exterior al vinovăției și devine, în shimb, motivația inimii. Deuteronom 30:14; Ieremia 31:31-33; Romani 10:8; 2 Corinteni 3:3; Evrei 8:8-10. Nu-i de mirare că Biblia declară în altă parte: „Legea Domnului este desăvârșită, convertind sufletul.” Psalmi 19:7. „Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” Psalmi 119:11.
Pe scurt, Legea nu poate fi o cale de mântuire atâta timp cât rămâne în afara inimii. Prin contrast, când are loc convertirea și Legea este scrisă în inimă, ea devine instrumentul mântuirii noastre. Acest fapt aduce o nouă însemnătate afirmației biblice, conform căreia creștinii nu mai sunt sub Lege, ci sub har. Romani 6:14. Ne aflăm sub Lege atunci când Legea este în afara inimii, condamnându-ne de păcat și căutând să ne aducă la Hristos. Romani 3:20, Galateni 3:24. Dar odată ce Legea este înlăuntrul nostru prin noul legământ, nu mai suntem sub lege întrucât ea a încetat să mai fie sabia vinovăției și a devenit motivația plină de bucurie a vieților noastre.
Când Sequeira face deosebire între „faptele credinței” și „faptele Legii” (pp. 96-97), el evidențiază un adevăr biblic important pe care mulți dintre adepții Adventismului contemporan nu au reușit să-l lămurească. Din păcate, el nu reușește să înțeleagă puterea punctului său de vedere, întrucât, în altă parte, nu depune niciun efort pentru a face distincție între cele două tipuri de fapte. Într-adevăr, implicațiile acestei deosebiri sunt devastatoare pentru unul dintre principalele sale argumente – faptul că cei credincioși nu sunt mântuiți prin sfințire. Pp. 25, 32-33, 170. Cum poate Sequeira să învețe că faptele credinței nu contribuie cu nimic mai mult la mântuirea noastră decât faptele Legii când Biblia învață clar cu totul altceva? Pavel le cere celor credincioși: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Contrar supoziției lui Martin Luther, Iacov este de acord cu Pavel: „Vedeți, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință.” Iacov 2:24. Ellen White spune:
„Uneltele divine se unesc cu cele omeneşti pentru a modela caracterul după modelul desăvârşit, iar omul trebuie să dea pe faţă ceea ce Dumnezeu lucrează înăuntru.”[20]
„În timp ce Dumnezeu lucra în Daniel şi în tovarăşii lui “voinţa şi îndeplinirea după buna Sa plăcere”, ei lucrau la propria lor mântuire.”[21]
„Lucrarea de dobândire a mântuirii este o lucrare de conlucrare…Strădania omului singur nu este îndestulătoare. Fără ajutorul puterii divine, ea nu slujeşte la nimic. Dumnezeu lucrează, dar trebuie să lucreze şi omul.”[22]
Puteți observa că niciuna dintre aceste afirmații nu vorbește despre răspunsul la o mântuire deja finalizată. Nu citim că Daniel și tovarășii lui lucrau la răspunsul lor la mântuire sau că lucrarea de a răspunde la mântuire este o lucrare de conlucrare. Citim în schimb despre lucrarea la propria mântuire și de dobândire a mântuirii. Aceste pasaje ne amintesc de un alt pasaj pe care l-am citat mai devreme și care merită să fie citat din nou:
„Evanghelia care trebuie propovăduită oricărui neam, națiune, limbă și popor prezintă adevărul în linii clare, arătând că ascultarea este condiția necesară pentru a obține viața veșnică.”[23]
Conform cuvântului inspirat, ascultarea sfințită nu este doar rezultatul mântuirii, ci și o parte integrală a acesteia. Făcând distincție între „faptele Legii” și „faptele credinței”, Sequeira a descoperit un adevăr profund. În mod tragic, el nu reușește să înțeleagă implicațiile acestui adevăr pentru că argumentul său este că nicio faptă omenească nu poate contribui, în vreun fel, la mântuirea noastră.
Se pare că Sequeira îmbrățișează o altă înțelegere răspândită în Adventismul contemporan, dar eronată – faptul că „lupta credinței” înseamnă a te lupta cu tine însuți, și nu cu anumite păcate. P. 137. Nicio deosebire de acest fel nu se poate găsi în Biblie sau în Spiritul Profetic. Biblia spune: „Deci fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățăm de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frică de Dumnezeu.” 2 Corinteni 7:1. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutații care sunt în locurile cerești.” Efeseni 6:12. „Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului.” Evrei 12:4. Ellen White aprobă:
„Faptul că Hristos a biruit ar trebui să le inspire urmașilor Lui curaj de a lupta bărbătește în lupta împotriva păcatului și a lui Satana.”[24]
„Datoria nostră este de a îndepărta păcatul și de a căuta cu sârguință desăvârșirea caracterului. Dacă noi ne facem partea noastră, Dumnezeu va conlucra cu noi.”[25]
„Domnul nu intenţionează să realizeze nici voinţa, nici înfăptuirea în locul nostru. Noi avem partea noastră. Totuşi, îndată ce începem să ne îndeplinim lucrarea cu seriozitate, harul lui Dumnezeu ne este dat pentru a săvârşi în noi atât voinţa, cât şi înfăptuirea, dar niciodată ca o înlocuire a eforturilor noastre. ”[26]
„Zilnic, el trebuie să-şi reînnoiască consacrarea, zilnic să ducă bătălia cu răul. Obiceiurile cele vechi, înclinaţiile moştenite către rău, se vor lupta să stăpânească, şi faţă de acestea el trebuie mereu să se păzească, luptându-se prin puterea lui Hristos pentru a dobândi biruinţa.”[27]
„ Avem şi noi ceva de făcut pentru a ne împotrivi ispitei. Aceia care nu doresc să cadă pradă atacurilor lui Satana trebuie să-şi apere bine porţile sufletului; trebuie să se ferească de a citi, a privi sau a asculta ceea ce trezeşte gânduri murdare.”[28]
„Trebuie să existe o luptă continuă și serioasă a sufletului cu închipuirile rele ale minții. Trebuie să se împotrivim cu stăruință ispitei de a păcătui cu gândul sau cu fapta. Prin credința în El, care te poate feri de orice cădere, sufletul trebuie să fie păstrat curat.”[29]
Următoarele declarații îndepărtează total orice diferență dintre luptele cu sinele, ceea ce unii numesc lupta credinței, și lupta împotriva păcatului și lui Satana:
„Viaţa de creştin este o luptă. Apostolul Pavel vorbeşte despre o luptă împotriva căpeteniilor şi puterilor, aşa cum a luptat el lupta cea bună a credinţei.”[30]
„Dumnezeu dă talentele, puterile mintale; noi ne formăm caracterul. El se formează printr-o luptă necruţătoare şi aspră cu eul. O luptă continuă trebuie dusă împotriva înclinaţiilor fireşti moştenite. Noi trebuie să ne cercetăm îndeaproape şi să nu îngăduim să rămână nici chiar o singură trăsătură nesfinţită de caracter, fără să fie îndreptată.”[31]
Cei Doi Adam
Sequeira înțelege învățătura apostolului Pavel cum că omenirea este împărțită în două tabere – una condusă de Adam, cealaltă de Hristos. Pp. 51-65. Această idee stă la baza înțelegerii sale despre problema păcatului (pp. 11-17) și rezolvarea acesteia prin ceea ce el numește laitmotivul „în Hristos” (pp. 33-35) – o înțelegere ce-l împinge într-o direcție foarte periculoasă.
Deși Sequeira neagă doctrina Augustiniană a vinovățieii moștenite (p. 54), el este de acord cu această doctrină deoarece plasează problema păcatului omenesc dincolo de domeniul alegerii. Așa cum crede că toți oamenii au fost mântuiți la cruce, fie că le convine asta sau nu (p. 8), Sequeira afirmă că toți oamenii sunt păcătoși fie că aleg să fie astfel sau nu. Pp. 15, 52, 53, 56. Acest concept stă la baza întregii sale teologii a mântuirii; acest fapt devine evident după cum explică el de ce a alege să păcătuiești nu poate constitui baza condamnării noastre, deoarece – afirmă el – dacă ar fi alegerea noastră de a trăi în neprihănire aceasta ar constitui baza răscumpărării noastre. El scrie:
„Dacă susținem că versetul 12 (din Romani 5) înseamnă că toți oamenii mor fiindcă ‘toți au păcătuit’ după cum Adam a păcătuit – apoi trebuie să facem ca această analogie să se potrivească, argumentând că toți oamenii trăiesc (sau sunt îndreptățiți) pentru că toți au ascultat după cum Hristos a ascultat. Un astfel de argument transformă îndreptățirea prin credință în mântuire prin fapte, total opusul învățăturii clare a lui Pavel din Romani.” P. 53.
Sequeira are dreptate. Atât condamnarea cât și mântuirea trebuie să fie cu totul alegerea noastră sau cu totul alegerea altcuiva. Din păcate, el abordează problema într-o manieră greșită. Cum am menționat mai înainte, el nu reușește să înțeleagă implicațiile diferenței dintre „faptele credinței” și „faptele Legii.” Pp. 96-97. Pavel nu spune că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele credinței; el spune că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Romani 3:20, 28; Galateni 2:16. Când Pavel și Iacov descriu participarea faptelor la mântuirea noastră (Romani 2:13; Iacov 2:24), ei se referă la faptele credinței – „credinta care lucreaza prin dragoste.” Galateni 5:6. Dar Sequeira ascunde acest punct, spunând că dacă oamenii sunt mântuiți pentru că ascultă „după cum Hristos a ascultat” (p. 53), ar fi oposul învățăturii lui Pavel cum că mântuirea nu este prin fapte. Ibid.
Dar Hristos a fost ascultător prin faptele Legii sau prin faptele credinței? Biblia spune clar că credința a fost modalitatea de ascultare a lui Hristos. (Ioan 5:19, 30; 8:28), ca și în cazul nostru. 1 Petru 2:21-22; 1 Ioan 3:3,7. Teologia lui Pavel este denaturată în mod periculos dacă afirmăm că duplicarea ascultării lui Hristos în viețile celor credincioși nu face parte din mântuire și, dacă spunem că face parte, predicăm mântuirea prin fapte. Când Pavel declară că mântuirea noastră nu este prin fapte, el vorbește despre fapte motivate de propriul interes, pentru a folosi cuvintele lui Sequeira. P. 97. Pavel nu vorbește despre faptele făcute ca urmare a trăirii lui Hristos în viețile creștinilor convertiți.
În cartea sa, Dincolo de credință, Jack Sequeira afirmă că întrega rasă umană a păcătuit „în Adam”, conform Romani 5, și a căzut atunci când el a căzut (pp. 34, 52). Versetul în discuție este Romani 5:12: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit.” Sequeira crede că atunci când pasajul spune „toți au păcătuit,” chiar înseamnă că toți oamenii au păcătuit „în Adam,” și nu în mod individual (pp. 52-54). Pentru a-și susține punctul de vedere (pp. 52-53), el oferă cinci argumente pe care le vom examina pe rând:
Această declarație deschide, de fapt, ușa către absurditate. Nu doar copiii mor în ciuda absenței păcatelor personale, ci și animalele. Suntem pregătiți să spunem că animalele mor pentru că și ele au păcătuit „în Adam”? Problema este că aici Sequeira se contrazice din nou. Referindu-se la Romani 5:12, pare clar că el vorbește despre prima moarte în acest context. Totuși, două paginii mai încolo (p. 54) el spune că problema în acest verset nu este nicidecum prima moarte, ci că Pavel vorbește despre a doua moarte. Cred că Sequeira are din nou dreptate, dar contradicțiile lui riscă să-l deruteze foarte tare pe cititor.
Scriptura menționează: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său.” Ezechiel 18:20. Nicio interpretare a capitolui 5 din Romani sau a vreunui alt pasaj inspirat nu ar trebui să fie acceptat fără a se lua în considerare tot ce ne învată inspirația despre acel subiect. Făcând observații cu privire la Romani 5, Ellen white remarcă:
„Ființele umane au degenerat. Unul câte unul au căzut sub blestem deoarece păcatul a intrat în lume și, prin el, moartea. … Putem să alegem calea lui Dumnezeu si să trăim; putem să alegem propria noastră cale, știind că păcatul a intrat în lume și, prin el, moartea.”
Sequeira învață că întreaga rasă umană a căzut „în Adam” (p. 34). Declarația de mai sus dezaprobă acest lucru, spunând că am căzut „unul câte unul.”
Ellen White prezintă aceași idee în altă parte:
„Dacă rasa umană ar fi încetat să cadă după ce Adam a fost alungat din Eden, noi ar trebui să avem acum o condiție fizică, mentală și morală mult mai bună. Dar în timp ce deplâng căderea lui Adam, care a avut ca urmare o nenorocire de nedescris, oamenii nu ascultă de poruncile explicite ale lui Dumnezeu, la fel ca și Adam, cu toate că experiența lui îi avetizează să nu încalce Legea lui Iehova, așa cum a făcut el. Ce bine ar fi fost dacă omul ar fi încetat să cadă odată cu Adam. Dar a urmat o înșiruire de căderi.”
Faptul că Sequeira pune semnul egalității între natura umană păcătoasă și păcatul în sine (pp. 11, 13) adaugă o nouă întorsătură discuțiilor despre natura lui Hristos din Adventismul contemporan. Am observat la început că Sequeira învață, în armonie cu Scriptura și Ellen White, că Hristos a luat asupra Sa natura umană decăzută cât a fost în trup (pp. 146-147, 154). Dar el declară că această natură umană păcătoasă a fost o parte reală a păcatului pe care Hristos l-a purtat ca jertfă pentru noi și că nu l-a purtat în locul nostru, ci în mod real (42-44). De asemenea, Sequeira susține că mântuirea întregii omeniri la Golgota nu a fost înlocuitoare, ci reală. Întrucât pune semnul egalității între natura umană păcătoasă și păcatul real, Sequeira pretinde că trebuie să spunem întotdeauna că Hristos a preluat o natură păcătoasă și nu că El a avut o natură păcătoasă – căci a spune aceasta din urmă, insinuează el, ar însemna să compromitem neprihănirea Sa. (p. 44).
Deși este adevărat că Ellen White folosește frecvent verbul „a prelua” pentru a descrie asumarea de către Isus a naturii umane decăzute, ea afirmă cel puțin o dată că El a avut o natură umană decăzută. Ea scrie: „Deși El [Hristos] a avut toată puterea poftei naturii umane, nu a cedat niciodată ispitei de a face un singur lucru care nu ar fi fost curat, înâlțător și nobil.” Această afirmație se referă clar la ispitele de imoralitate și josnice care se nasc din poftele inferioare, ceea ce spune acest pasaj că „a avut” Isus în natura Sa umană.
Sequeira are dreptate când spune că Isus a fost făcut ceea ce nu era de la început (pp. 43-44), dar acest lucru este valabil nu doar în cazul asumării unei naturi umane decăzute; este valabil și în cazul asumării unei naturi umane decăzute în sensul său cel mai larg. Chiar dacă Hristos ar fi preluat natura necăzută a lui Adam, El tot ar fi fost făcut ceva ce nu fusese mai înainte. Dar pentru a susține, așa cum fac Sequeira și altii, că este greșit să spui că Hristos „ a avut” o natură umană păcătoasă pentru că aceasta ar însemna că El nu a fost cu totul desăvârșit, înseamnă a îmbrățișa, cel puțin parțial, învățătura nescripturistică a păcatului involuntar.
Se pare că versetul 14, în contrast cu versetul 12, vorbește despre prima moarte, căci i-ar contrazice cu siguranță pe autorii inspirați dacă ar afirma că toată lumea va avea parte de moarte veșnică în pofida absenței împotrivirii conștiente.
Sequeira declară că următoarele versetele din Romani 5 arată clar că păcatul lui Adam,și nu păcatele noastre personale, au adus judecata și condamnarea întregii omeniri (p. 53). Dar a citi aceste versete ca și cum ai spune că Adam și Hristos au făcut, fiecare în parte, păcatul și mântuirea inevitabile pentru toată lumea, înseamnă a încerca să vezi mai mult decăt spun ele de fapt. În mare măsură , această interpretare se bazează pe cuvintele adăugate din versiunea King James a Bibliei. Aceste cuvinte fac să pară că osândirea și mântuirea oferite separat de Adam și Hristos s-au petrecut la timpul trecut. Toată rasa umană a fost osândită de Adam, și prin urmare toată rasa umană a fost iertată de Hristos. Așadar KJV spune în versetul 18 că „judecata a venit” și „darul a venit” – ambele, desigur, la timpul trecut. Dar aceste cuvinte sunt adăugate de aceea sunt scrise în italic în KJV. RSV este mult mai fidelă textului unde citim că „greșeala unui singur om a dus la osândirea tuturor oamenilor, așa că dreptatea unui singur om duce la iertarea și viața tuturor oamenilor” (subliniere adăugată).
Faptul că aceste consecințe iau efect doar ca urmare a alegerii noastre de a urma exemplul lui Adam sau al lui Hristos este evident din următorul verset, care afirmă că „ prin ascultarea unui singur Om, mulți vor fi făcuți neprihaniti.” (versetul 19). Observați că acest verset este la viitor („mulți vor fi făcuți neprihăniți”). Această interpretare nu sună ca și cum toată lumea a fost deja făcută neprihănită la Golgota. Acest verset atacă serios conceptul că Adam și Hristos, în mod separat, au osândit și mântuit pe toți oamenii, fie că le convine sau nu acest lucru.
Deși este adevărat că toți oamenii au ales să păcătuiască (Romani3:23), numai câțiva vor alege să se căiască de păcatele lor și să devină neprihăniți (Matei 7:14). Cei „mulți” despre care Romani 5:19 spune că vor fi făcuți neprihăniți tot vor fi un număr mic în comparație cu cei răi care sunt majoritari, deși Apocalipsa îi descrie pe cei mântuiți ca fiind „o mare gloată” (Apocalipsa 7:9). În orice caz, este evident că a fi făcut păcătos și neprihănit presupune o alegere conștientă de a urma căile diametral opuse ale lui Adam și Hristos. Folosind din nou RSV, citim că păcatul lui Adam a dus la osândirea tuturor oamenilor, iar Hristos a adus eliberarea de sub osândă valabilă pentru toți.
Asemenea multora care îmbrățișează aceeași părere, Sequeira se abține să spună dacă pruncii (sau alții) care mor înainte de a-L accepta pe Hristos vor avea parte de a doua moarte deoarece s-au născut „în Adam.” El scrie: „Fiecare copil se naște în mod subiectiv sub domnia păcatului, a osândei și morții datorită căderii lui Adam.” P. 61. „Deci viața pe care o primim la naștere este … o viață condamnată de Lege. Aceasta înseamnă că cererile juste ale Legii ne lasă să ne confruntâm cu nimic altceva decât cu moartea veșnică (vezi Ioan 3:36; 1 Corinteni 15:22; Apocalipsa 20:14-15).” P. 63. Din nou Sequeira citează texte care nu reușesc să-i sprijine puctul de vedere. De fapt, unul dintre aceste versete repetă ideea unei afirmații de-a lui Ellen White pe care am citat-o mai înainte:
„Cine crede în Fiul are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el." Ioan 3:36. Ca și Ellen White, acest verset spune clar că ascultarea și credința sunt unul și același lucru, clarificând astfel ce se înțelege prin porunca biblică „crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit.” Fapte 16:31. La urma urmei, niciunul dintre versetele citate de Sequeira mai înainte nu învață că doctrina înfiorătoare conform căreia actul nașterii ne condamnă pe toți la moartea a doua. Acei adventiști care cred cu tărie acest concept ar trebui să fie la fel de consecvenți în privința aceasta ca și romano-catolicii și alți creștini, și să înceapă să dezvolte propria lor formă de botezare a copiilor.
În concluzie, tema din Romani 5 și 1 Corinteni 15 este aceasta: Hristos i-a luat locul lui Adam ca Părinte al omenirii, oferind mântuire unei rase care a făcut alegera universală de a-și urma strămoșul în păcat. Mulțumită lui Isus, ființele umane au o a doua șansă de a-și dovedi dragostea și loialitatea față de Dumnezeu, prin ascultare. Vezi Ioan 15:10. Dacă Hristos n-ar fi intervenit în Eden și n-ar fi devenit „Mielului înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8), prin împărtășirea cu fructul oprit ,Adam și Eva și-ar fi atras, de îndată, sentința asupra lor: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit.” Geneza 2:17. De ce nu au fost primii noștri părinți nimiciți în acel moment? Pentru că Isus S-a oferit să ia asupra Sa pedeapsa lor, precum și pedeapsa tuturor descendenților lor care vor alege să aleagă exemplul lor de a păcătui.
Existența fizică a fiecărui bărbat sau femeie care a trăit vreodată se datorează jertfei lui Isus. Nu e de mirare că Ellen White vorbește despre cruce ca fiind gravată pe fiecare pâine și oglindindu-se în fiecare izvor de apă. La urma urmei, aceasta este ceea ce a făcut Hristos pentru fiecare ființă umană. Nu numai că a asigurat suficientă putere pentru a fi mântuiți, dar ne-a oferit și viață fizică – și astfel posibilitatea de a avea viață veșnică – unei rase care, de drept, n-ar fi trebui să existe vreodată. Dar deși crucea lui Hristos poate ajuta orice bărbat și femeie, totuși mântuirea este pusă doar la dispoziția celor care îndeplinesc condițiile lui Dumnezeu (Proverbe 28:13; Isaia 55:7; Ioan 3:36; Romani 1:16; 2:13; Evrei 5:9).
Se ridică înrebarea: „Dar nu spune Biblia că întreaga lume a fost împăcată cu Dumnezeu când a murit Isus?” Este adevărat că crucea este descrisă ca fiind calea împăcării noastre cu Dumnezeu, dar nicăieri nu citim că această împăcare a fost încheiată la Golgota. Pavel declară în Romani că „atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său.” Observați că el nu spune că noi am fost împăcați la moartea lui Isus, ci mai degrabă prin moartea Sa. Subiectul aici este folositor, nu cronologic. Subiectul este lămurit în 2 Corinteni 5, unde Pavel arată clar că împăcarea pe care Dumnezeu o caută nu s-a încheiat la Golgota. Citim că, în Hristos, Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine. Vezi 2 Corinteni 5:19. Cuvântul împăcând (n.tr.Biblia fidela) sugerează că procesul este în desfășurare și nu a fost încheiat, aspect făcut și mai clar de invitația lui Pavel către cititorii săi: „Împăcați-vă cu Dumnezeu.” Versetul 20.
Alt pasaj, tot din 2 Corinteni 5, este folosit pentru a sprijini mântuirea universală la Golgota: „Fiindcă dragostea lui Cristos ne constrânge; deoarece judecăm astfel, că dacă unul singur a murit pentru toți, atunci toți au murit.” 2 Corinteni 5:14. Dar spune acest verset că toți au murit„legal” cu Hristos și prin urmare au primit mântuirea? Pasajul nu spune asta. Acest verset trebuie să fie citit împreună cu Efeseni 2:1: „ Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre.” Motivul pentru care Hristos a murit pentru toată lumea este că toți au primit sentința la moarte veșnică prin propria alegere de a păcătui. Ființele umane iau parte la moartea lui Hristos doar atunci când mor față de ele însele și se botează. Romani 6:3–7.
Conceptul că întreaga omenire a fost osândită colectiv „în Adam” și îndreptățită colectiv „în Hristos” constituie baza uneia dintre cele mai cunoscute idei ale lui Sequeira – laitmotivul „în Hristos” (pp. 33–35). Noțiunea de unitate colectivă i-a atras pe mulți spre teologia lui Sequeira care a încercat mult timp să îndrepte atenția bisericii către conceptul de pocăință colectivă – identificarea chiar a oamenilor temători de Dumnezeu cu păcatele unui popor apostaziat, așa cum au făcut Moise și Daniel (Exodul 32:32; Daniel 9:5–19). Dar pentru a schimba ideea de solidaritate colectivă într-o formă de mântuire universală trebuie să mergi dincolo de cuvintele Scripturii. Biblia este foarte clară cu privire la ce înseamnă a fi „în Hristos”:
„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5:17.
Cuvântul „dacă” sugerează condiționalitatea după cum am observat mai înainte, arătând clar că nu toți sunt „în Hristos,” așa cum afirmă Sequeira (p. 34), și trebuie îndeplinite anumite condiții ca cineva să fie în Hristos. Versetele următoare arată clar că a fi „în Hristos” și a-L avea pe Hristos înlăuntrul nostru sunt unul și același lucru:
„Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămăne în Mine și în cine rămîn Eu aduce mult rod; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Ioan 15:5. „Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem in El.” 1 Ioan 2:5. „Cine păzește poruncile Lui rămâne în El, și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.” 1 Ioan 3:24. „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el în Dumnezeu. Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.” 1 Ioan 4:15–16.
După cum stă scris în Noul Testament, este evident că ideea „în Hristos” îi include doar pe cei care au acceptat harul transformator al lui Dumnezeu. Mulți nu realizează că doctrina îndreptățirii universale la cruce este identică cu doctrina unei ispășiri finalizate la cruce. Tocmai această doctrină i-a făcut pe mii de adventiști, de-a lungul ultimilor cincizeci de ani, să renunțe la credința lor în biruința totată asupra păcatului, la judecata investigativă și la autoritatea doctrinală a lui Ellen G. White. Luați în considerare următoarele declarații:
„Acum îmi dau seama că Hristos este, în primul rând, ispășirea pentru păcatul meu și în al doilea rând exemplul meu de urmat. ... Nu-mi mai fac nicio iluzie acum. Am știut că eu nu-L pot egala pe Hristos. Hristos a făcut tot ce era necesar.”
„Evreii nu știu nimic despre ispășirea ‘suplimentară’ care continuă de peste 1800 de ani după evenimentul de la cruce… Toate traducerile acestor versete arată clar că lucrarea de curățire a sanctuarului în Ziua ispășirii de către marele preot și-a găsit împlinirea în crucea lui Hristos, căci pe Calvar, Hristos a nimicit păcatul prin jerta Sa.”
„Finalitatea evenimentului de la cruce în istoria mântuirii nu poate fi separată de finalitatea martorului apostolic și interpretarea apostolică. O dezvăluire ulterioară, suplimentară și cu autoritate doctrinară nu este necesară. Nu este nici anticipată, nici autorizată de Noul Testament. Finalitatea dezvăluirii Noului Testament este un corolar necesar al lucrării finalizate a lui Hristos.”
Ar fi bine ca fratele Sequeira și simpatizanții lui să își amintească cuvintele lui Santayana: „Cei care nu învață din istorie sunt condamnați să o repete.”
Siguranța
Puține subiecte din Adventismul contemporan sunt chiar atât de înduioșătoare ca cel al siguranței. Din multe puncte de vedere este de înțeles, deoarece inima omului tânjește după siguranță. Companiile de asigurări știu acest lucru, de aceea se numără printre cele mai prospere organizații din societatea noastră.
Dar învățăm, la fel ca cei ce ajung victime ale bolii și dezastrelor naturale, că, adesea, cei care promit siguranță nu o și oferă. Deseori, și cei care oferă siguranța spirituală sunt mai puțin fiabili decât omologii lor laici. Oricât de atrăgătoare ar fi deplina siguranță a mântuirii, noi trebuie să trecem peste emoțiile noastre și să examinăm fiecare teorie prin prisma sfatul scris al lui Dumnezeu.
Sequeira relatează în scris o întâmplare pe care o include adesea în predicile sale – o întâlnire pe care a avut-o cu un african creștin care afirma că este mântuit în pofida mirosului de bere simțit în respirația sa (p. 155). Din nefericire, Sequeira nu reușește să perceapă neputința propriei sale teologii față de acest timp de religie tolerantă. Dacă afirmă cu multă îndrăzneală că „Există o foarte mare diferență între păcatul săvârșit sub Lege și păcatul săvârșit sub har” (p. 165), „greșelile săvârșite sub har, căderile în păcat, nu ne împiedică să obținem îndreptățirea” (p. 160), cum poate argumenta că o bere ocazională și relațiile extraconjugale nu pot fi incluse pe lista greșelilor și păcatelor săvârșite „sub har”? Această dilemă este în mod special o problemă pentru Sequeira deoarece el mereu se ferește să spună că sfințirea poporului lui Dumnezeu va fi desăvârșită în această viață – un aspect pe care-l vom aborda puțin mai încolo.
Pe de-o parte, nu are sens să negi faptul că „mântuirea depinde într-o anumită măsură de comportamentul lui sau al ei [al creștinului]” (p. 91), iar apoi să vorbești despre necesitatea unui răspuns sfințit (p. 30). Să nu uităm că pentru Sequeira, comportamentul descris aici ca neavând valoare mântuitoare include nu doar faptele legaliste, ci și lucrarea lui Hristos în viața credinciosului (pp. 25, 32, 33, 170). Simplu spus, Sequeira învață că sfințirea nu mântuiește pe nimeni. Adăugați la această convingere refuzul său de a susține desăvârșirea sfințirii celui credincios aici pe pământ și obțineți toate ingredientele unei religii în cadrul căreia credincioșii sunt atrași inevitabil de un adăpost eventual pentru păcatele lor preferate.
Este foarte greu să armonizezi ideea de „păcătuire sub har” cu protestul înflăcărat al lui Pavel – „Ce atunci? Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum.” Romani 6:15. Regele David era pe deplin conștient că păcatul său l-a privat de mântuire. Din ce altă cauză s-ar fi rugat: „Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale”? Psalmul 51: 12. Ellen White vorbește lămurit despre condițiile necesare pentru păstrarea îndreptățirii:
„Pentru ca omul să poată păstra îndreptăţirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credinţă activă şi vie, care lucrează din dragoste şi curăţă sufletul.”
„Binecuvântarea îndreptăţirii este păstrată printr-o ascultare continuă.”
În ciuda declarațiilor lui Sequeira, conform sfatului scris al lui Dumnezeu, orice alegere păcătoasă cu siguranță ne va priva de îndreptățire. Desigur, Dumnezeu care dorește ca nimeni să nu piară (2 Petru 3:9) va face tot ce-I stă în putință pentru a ne aduce înapoi la o stare de pocăință. Dumnezeu nu este ca un instructor militar care își ia angajamentul să folosească „orice mijloace necesare, cinstite și necinstite” pentru a-și elimina cadeții din programul de instruire.Dimpotrivă, Dumnezeu ne vrea în cer mai mult decât ne dorim noi să ajungem acolo. Dar, de fapt, Scriptura nu promite nicio garanție care să treacă dincolo de alegerile noastre zilnice.
Nici Biblia, nici Ellen White nu face vreo deosebire între a-L alege pe Hristos și a alege să asculți. Încercarea de a face această deosebire stă la baza multor teorii ale siguranței în creștinismul popular – și desigur, în Adventismul contemporan. Oamenii vor o garanție în care alegerea lui Hristos umbrește ocazionalele priviri lascive, pierderea momentană a cumpătului, frecventele ocazii de șoptiri bârfitoare. Însă profetul declară: „ Oricât de mare ar fi povara ce apasă asupra sufletului, păcatul este propria noastră faptă.” Fiecare acțiune întreprinsă este propria noastră repsponsabilitate și în orice decizie care se referă la sfatul lui Dumnezeu, o decizie este luată fie pentru, fie împotriva lui Dumnezeu. Totuși, întotdeauna va exista posibilitatea pentru o inimă neîmpietrită să se pocăiască, fiindcă Domnul caută cu disperare pocăința noastră. La încheierea timpului de probă, Dumnezeu va oferi suficientă lumină și har pentru ca orice inimă să fie cu totul convertită sau cu totul împietrită.
Biblie ne învață că noi putem ști că avem viață veșnică. 1 Ioan 5:13. Dar a avea viață veșnică, așa cum este scris în scrierile apostolului Ioan, se referă la nașterea din nou, nu la mântuirea finalizată. După cum concluzionează apostolul în capitol în care se găsește versetul de mai sus, acest aspect este lămurit: „Și noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat și viața veșnică.” 1 Ioan 5:20. Am văzut deja dovada biblică ce ne arată că a fi în Hristos este echivalent cu a-L avea pe Hristos în noi. Isus a făcut o declarație asemănătoare în Evanghelia după Ioan: „ Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” Ioan 17:3. Ellen White face aceeași afirmație:
„Hristos locuieşte în noi prin Duhul; iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin credinţă, este începutul vieţii veşnice.” După cum este explicat în aceste pasaje, a spune că cineva are viața veșnică nu e totuna cu a spune că mântuirea cuiva a fost finalizată. Când Biblia vorbește despre mântuire și a fi mântuit, observăm un limbaj foarte variat. În cuvintele lui Isus: „ Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.” Matei 24:13.
Acum un an am participat la o serie de conferințe susținute de autorul cărții Dincolo de credință în cadrul cărora a vorbit despre anul petrecut ca misionar în Africa și despre cum tinerii din bisericele evanghelice de acolo puteau, din câte se părea, să facă mai bine față persecuției decât adventiștii pentru că, spre deosebire de adventiști, ei aveau o deplină siguranță a mântuirii. L-am sfătuit pe fratele Sequeira să recitească Tragedia veacurilor. Cei care nu au acceptat învățătura biblică, conform căreia desăvârșirea caracterului este esențială pentru mântuire, au o siguranță falsă. În timpul strâmtorării, sfinții se vor teme că încă există în vieților lor păcate necunoscute, nemărturisite și nepărăsite. Citim: „ Dacă ar avea asigurarea iertării, nu s-ar da înapoi de la chinuri sau de la moarte; dar, dacă s-ar dovedi nevrednici și și-ar pierde viața din cauza propriilor defecte de caracter, atunci Numele sfânt al lui Dumnezeu ar fi batjocorit. … Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte, pe când sunt chinuiți de groază și teamă, ar fi copleșiți; disperarea le-ar nimici credința și n-ar mai avea încredere în a lupta cu Dumnezeu pentru eliberare.”
Cuvântul „dacă” arată clar că, în acel moment, sfinții nu vor avea siguranță deplină, nu mai multă decât a avut Hristos pe crucea de la Golgota, când a strigat: „ Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Matei 27:46. La începutul articolului am citat următoarea declarație a lui Sequeira: „ Ceea ce Satana și lumea i-au făcut lui Hristos la cruce, ne vor face și nouă. Aceasta este ‘poticnirea crucii’ pe care toți cei credincioși trebuie s-o sufere.” (p. 70). Dacă așa stau lucrurile, ne-am reamintit cel mai bine totala lipsă de certitudine cu care Isus a înfruntat testul Său final. În acest fel, timpul marii strâmtorări va testa credința ultimei generații a lui Dumnezeu, făcând mult mai extraordinară ultima lor victorie. Obsesia siguranței din Adventismul contemporan, împrumutată în mare parte din protestantismul evanghelic, reprezintă o mare trădare a spiritului Adventismului și o diminuare a slavei viitoare pe care o va oferi Domnului ei.
Desăvârșirea și Lupta finală
Deși Sequeira susține că poporul lui Dumnezeu trebuie a reflecta chipul lui Isus (pp. 71, 173), am remarcat deja că el se ferește să afirme adevărul Bibliei și al Spiritului Profetic, cum că această reflectare va fi desăvârșită. 1 Tesaloniceni 5:23; 1 Petru 2:21-22; 2 Petru 3:11-14; 1 Ioan 3:3, 7; Apocalipsa 3:21; 14:5. De fapt, Sequeira declară destul de clar că „sfințirea nu este desăvârșire” (p. 109), prin urmare el contrazice următoarele afirmații inspirate:
„Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Tesaloniceni 5:23.
„Ce este sfințirea? Sfințirea înseamnă a te preda cu totul lui Dumnezeu și a-I preda fără rezerve sufletul, trupul și duhul; a lucra cu dreptate; a iubi mila și a umbla smerit cu Dumnezeu; a cunoaște și a împlini voia lui Dumnezeu fără a ține seama de sine sau propriile interese; a avea un caracter ceresc; a fi curat, altruist, sfânt și fără pată sau zbârcitură.”
„Sfinţirea constă în îndeplinirea cu bucurie a tuturor îndatoririlor zilnice, într-o desăvârşită ascultare de voinţa lui Dumnezeu.”
Sequeira vorbește despre convingerea că „Hristos a devenit om pentru a dovedi că bărbații și femeile pot păzi Legea lui Dumnezeu” (p. 41), și afirmă că „problema legată de acest răspuns este că nu putem demonstra explicit acest lucru cu Scriptura.” Ibid. Dar putem. Ce altă însemnătate ar putea avea aceste versete?
„Căci - lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului,pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8: 3–4.
„Și Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug.” 1 Petru 2:21–22.
„Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Apocalipsa 14:5.
Sequeira vorbește despre „erezia perfecționismului,” atât în cartea sa (p. 41) cât și într-o scrisoare adresată revistei Adventist Review. Întrucât nu reușește să definească acest termen atât de folosit, se lasă larg deschis percepției ce îmbrățișează învățătura nescripturistică, conform căreia este imposibil să trăiești o viață fără păcat înainte de revenirea lui Isus.
Sequeira promovează un concept cu totul neobișnuit, și anume că biserica va reflecta caracterul lui Isus la nivel colectiv, nu individual. El scrie: „Niciun membru individual nu-L poate imita perfect pe Hristos pentru simplul motiv că niciun membru individual nu consituie tot trupul lui Hristos. Viața lui Isus poate fi pe deplin imitată doar prin intermediul bisericii ca un întreg, trăind într-o perfectă coordonare și conformitate sub conducerea Duhului Sfânt” (pp. 152–153). Un necredincios ce întâlnește un creștin care-i abuzează copiii sau care este necinstit în afaceri se poate consola cu gândul că, deși creștinul pe care l-a întâlnit el nu este desăvârșit, biserica este desăvârșită ca trup întreg. Marea problemă cu această teorie este că, așa cum spune un cântec gospel contemporan, „Tu și eu suntem singurul mod prin care unii oameni Îl vor vedea vreodată pe Isus.” Posibil ca prietenii și vecinii noștri să nu poată privi biserica în ansamblul său, dar cu siguranță ne pot vedea pe noi ca indivizi. Ellen White spune clar că desăvârșirea pe care Dumnezeu o cere de la poporul Său este o problemă individuală:
„Nici unul dintre noi nu va primi sigiliul lui Dumnezeu, atâta timp cât caracterele noastre au o zbârcitură sau o pată pe ele. Nouă ne este lăsată remedierea caracterelor noastre, curăţirea templului sufletului de orice întinăciune. Atunci, ploaia târzie va cădea asupra no-astră.”
Mergând și mai departe cu această idee de desăvârșire în grup, Sequeira face o afirmație și mai extremă, declarând că „Hristos nu ne va lua niciodată la cer ca și indivizi, ci doar ca membri ai bisericii Sale” (p. 115). Ellen White dezaprobă categoric:
„Lucrarea de pregătire este o lucrare personală. Nu suntem mântuiți în grup. Curăția și devoțiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calități la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin fața judecății lui Dumnezeu, El va cerceta cazul fiecăruia în parte cu tot atâta atenție ca și când n-ar mai exista altă ființă pe pământ. Fiecare trebuie să fie încercat și dovedit fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta.”
Nu numai că ni se cere o ascultare desăvârșită din partea fiecăruia dintre noi, dar aceasta este și o parte fundamentală a mântuirii noastre. Prima referință la mântuire din Noul Testament arată clar ce este mântuirea biblică: „ Și-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” Matei 1:21. Noi nu putem fi mântuiți din păcatele noastre decât dacă, prin putere divină, încetăm a le mai săvârși. Nu-i de mirare că profetul modern ne spune:
„Domnul Hristos a venit pe acest pământ și a trăit o viată de ascultare desăvârșită, ca prin harul Său, la rândul lor bărbații și femeile să poată trăi vieți de o ascultare desăvârșită. Acest lucru este necesar pentru mântuirea lor.”
În ultimul său capitol, Sequeira reia o altă teorie răspândită, dar derutantă, din Ad-ventismul contemporan – ideea că mântuirea prin credință versus mântuirea prin fapte va fi marea problemă în lupta finală. Pp. 182, 185. Inspirația nu folosește nicăieri această termi-nologie pentru a defini problemele din ultimele zile. Ellen White sublinează, în repetate rân-duri, că problema centrală a marii lupte este dacă Legea lui Dumnezeu poate fi păzită. Sin-gurul motiv pentru care Satana folosește legalismul pentru a ademeni o anumită categorie de oameni este acela că rezultatul final va fi nerespectarea Legii lui Dumnezeu, iar el știe asta. Putem fi siguri că Satana, care urăște profund Legea lui Dumnezeu, nu găsește nicio plăcere în a-i privi pe oameni cum iau seama la preceptele ei. Păzirea Legii într-un mod legalist servește scopurilor lui Satan doar pentru că rezultatul final este încălcarea Legii. Ellen White evidențiază acest lucru ca fiind motivul principal pentru care diavolul i-a atras pe evrei în această direcție. Ideea de bază a marii lupte a fost dintotdeauna și va fi mereu ascultarea de Legea divină. În acest fel definește Ellen White problemele din lupta finală:
„Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter îşi va defini poziţia; şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii.”
Unde spune ea că va fi trasă linia de demarcație? Între credință și fapte? Nu, între as-cultare și neascultare. Deși unii vor susține că legalismul este ideea de bază (deși inspirația nu spune niciodată aceasta), limbajul folosit de Ellen White când vorbește despre legalism este foarte diferit de limbajul folosit când vorbește despre neglijență și nepăsare. Ea vobește despre cum papalitatea atrage „ două categorii de oameni, care cuprind aproape întreaga lume — aceia care doresc să fie mântuiți prin meritele lor și aceia care ar vrea să fie mântuiți în păcatele lor.” Observați limbajul diferit pe care-l folosește pentru a descrie cele două grupuri. Reiese clar din pasajul de mai sus că ultimul grup va fi de departe cel dominant în rândul pretinsul popor al lui Dumnezeu la timpul sfârșitului. Descriindu-i pe cei care vor fi zguduiți, ea vorbește despre „ aceia care pas cu pas s-au supus cerinţelor lumeşti şi s-au conformat obiceiurilor lumii,” cei „nepăsători și indiferenți,” „ cei ce nu sunt dispuşi să ocupe o poziţie fermă, curajoasă, pentru adevăr,” cei care „ n-au fost sfințiți prin ascultare de adevăr …unindu-se cu lumea și împărtășindu-se de spiritul ei.”
Observați că ea nu vorbește în acest context despre cei care „au predicat Legea până am ajuns la fel de uscați ca dealurile din Ghiboa,” sau cei care încearcă să ajungă în cer, acordând o atenție excesivă Legii. Aceste persoane nu sunt descrise nicăieri în Scriptură sau în scrierile lui Ellen White ca fiind sursa principală a apostaziei din biserică la timpul sfârșitului.
Dar accentuarea în exces a pericolelor legalismului nu se compară cu înțelegerea greșită a ceea ce este legalismul. Această strategie stă la baza problemelor teologice ale lui Sequeira. Învățând că mântuirea prin ascultare sfințită este același lucru cu mântuirea prin fapte (p. 25), el adaugă încă o contribuție la obsesia „neprihănirii prin credință” a adventistului contemporan, care începe prin înțelegerea greșită problema pe care harul cauta sa o corecteze.
În loc să recunoaștem că legalismul este o ascultare cu motivație greșită, am dat la o parte problema motivației și am tras concluzia că am predicat prea mult Legea. Am crezut că dacă vom pune accentul doar pe Isus, pe dragostea Lui și pe relația credinciosului cu El, fără claritatea intimidantă a Legii și a doctrinei, în cele din urmă se va naște în noi interesul față de Lege și doctrină. Din nefericire, s-a întâmplat exact opusul. Încercările de a aduce redeșteptare prin această abordare au eșuat în mod repetat, deoarece nicio reformă nu poate apărea ca rezultat al subestimării Legii. Rezultatul, în schimb, a răspândit indiferență la nivel personal și instituțional față de sfatul scris al lui Dumnezeu. Adevărul este că teologia lui Sequeira pune biserica în poziția de a fi neputincioasă împotriva apostaziei, fiindcă nu are niciun sens să chemi la reformă și să riști să dezbini biserica cu privire la comportament – care, deși sfințit, nu are nicio valoare mântuitoare. P. 170.
În concluzie, cartea lui Jack Sequeira este un document periculos, un amestec de con-cepte incompatibile, o altă promovare a unei mântuiri pasive a cărei antipatie evidentă față de pilonii credinței noastre ar fi trebuit să ne determine demult să o eliminăm din rândurile noas-tre. Unii au descris teologia lui Sequeira ca fiind o „a treia forță” în Adventismul contem-poran, o alternativă la forțele polarizate ale teologiei istorice și evanghelice. Dar nu există o a treia opțiune. Profetul nostru spune clar: „ În biserică vor veni dezbinări. Se vor dezvolta două grupări.” Nu este loc pentru o a treia grupare. Fie ne vom alătura celor în viața cărora harul lui Dumnezeu va produce o ascultare neprihănită aici și acum, fie ne vom alătura celor care folosesc harul lui Dumnezeu ca și acoperire blasfemiatoare pentru păcatul ocazional. Alegerea ne aparține. Noi cărei grupări ne vom alătura?
Note de subsol:
[1] N.tr. – Adventismul evanghelic s-a dezvoltat în cea de-a doua parte a secolului XX, după apariția cărții Questions on Doctrine (1957).
[2] Desmond Ford, „The Only Two Religions in the World,” Good News for Adventists (Auburn, CA: Desmond Ford Publications, 1985), p. 15.
[3] Robert D. Brinsmead, Present Truth, vol. 4, nr.1, p. 47; vol. 4, nr. 6, p.30.
[4] Geoffrey Paxton, The Shaking of Adventism (Wilmington, Del: Zenith Publication Co., 1977), pp. 79, 142-143.
[5] Toate textele biblice în articolul din engleză sunt din Revised Standard Version, dacă nu este menționată altă versiune. În română s-a utilizat Cornilescu.
[6] Ellen G. White, Solii alese, vol. 1, p.377.
[7] Ibid, p.366. vezi și 378.
[8] Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 113.
[9] Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii, p. 671.
[10] Ellen G. White, SDA Bible Commentary, vol. 7, p. 972.
[11] Ellen G. White, Review and Herald, 5 aprilie 1887. Vezi și 3 mai 1887
[12] Brinsmead, „The Current Righteousneed by Faith Dialogue” (februarie 1975), pp. 7-8; „ O Explicațiepentru prietenii mei adventiști. Este sfințirea același lucru cu neprihănirea prin credință? Roma spune că Da! Protestanții spun că Nu! Ce părere au adventiștii de ziua a șaptea?” citat din Paxton, The Shaking of Adventism, p. 126. Vezi și ibid., 46, 152,
[13] White, Calea către Hristos, p. 63
[14] White, That I May Know Him, p, 19.
[15] White, Parabolele Domnului Hristos, p. 331.
[16] White, Semnele Timpului, 19 mai 1890
[17] Steve Marshall, What’s the Difference? (Arroyo Grande, CA: Concerned Communications, 1979). Imaginea descrisă se află pe copertă.
[18] White, SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1092.
[19] White, Solii alese, vol. 1, p. 367.
[20] White, Mărturii, vo. 6, p. 130.
[21] White, Profeți și regi, p. 486.
[22] White, Faptele apostolilor, p. 482
[23] White, SDA Bible Commentary, vol. 7, 972.
[24] White, Tragedia veacurilor, p. 510.
[25] White, Review and Herald, 11 iunie 1901.
[26] White, Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, p. 240.
[27] White, Faptele apostolilor, p. 477
[28] White, Patriarhi și profeți, p. 460.
[29] White, Sons and Daughters of God, p. 109.
[30] White, Mărturii, vol. 5, p. 222.
[31] White, Parabolele Domnului Hristos, p. 331.
Paul Bucur:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Filip Balt:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM
Paul Bucur:
a comentat la: De ce Desmond Ford a greșit cu privire la sanctuar? - partea 1