Legământul făgăduinței

De aceea, amintiţi-vă că, fiind în trecut neamuri după trup, numiţi necircumcişi de aceia care sunt numiţi circumcişi în trup de către mâini omeneşti, în acel timp eraţi fără Hristos, străini de comunitatea lui Israel şi străini de legămintele făgăduinţei, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume.” Efeseni 2:11, 12.

O idee care domină destul de mult este aceea că Dumnezeu are un legământ pentru evrei şi altul pentru neamuri; că a existat un timp când legământul cu evreii excludea cu desăvârşire pe neamuri, dar că acum un nou legământ a fost făcut care priveşte în primul rând pe neamuri, dacă nu în întregime; pe scurt, că iudeii sunt sau erau sub vechiul legământ şi că neamurile sunt sub noul. Faptul că această idee este o mare eroare poate fi repede văzut din pasajul deja citat.

De fapt, neamurile, ca neamuri, nu au parte în legămintele făgăduinţei, oricare ar fi ele. În Hristos este da. „Căci oricâte ar fi făgăduinţele lui Dumnezeu, în El este da; de aceea, prin El este şi Amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi.” 2 Corinteni 1:20. Neamurile sunt aceia care sunt fără Hristos şi astfel sunt „străini de legămintele făgăduinţei”. Nici unul dintre neamuri nu are parte de legământul făgăduinţei. Dar oricine vine la Hristos poate să se împărtăşească de făgăduinţe; căci Hristos spune: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară.” Ioan 6:37. Dar când neamurile fac acest lucru, nu contează naţionalitatea lor, încetează să mai fie dintre neamuri şi devin membri ai „comunităţii lui Israel”.

Dar să observăm că iudeu, în accepţiunea obişnuită a termenului, adică, un membru al naţiunii ebraice şi unul care Îl respinge pe Hristos, nu are o parte mai mare în făgăduinţele lui Dumnezeu sau în legămintele făgăduinţei decât au neamurile. Cu alte cuvinte, nimeni nu are vreo parte în făgăduinţe, în afară de cei care le acceptă. Oricine este „fără Hristos”, fie că este numit iudeu, fie că este numit dintre neamuri, este de asemenea „fără Dumnezeu în lume” şi un străin de legămintele făgăduinţei, un străin de comunitatea lui Israel. Acest lucru ne învaţă cel dintâi text citat. Cineva trebuie să fie în Hristos pentru a beneficia de „legămintele făgăduinţei” şi pentru a fi un membru al comunităţii lui Israel. Prin urmare, a fi „cu adevărat israelit” înseamnă pur şi simplu a fi creştin. Acest lucru este la fel de adevărat pentru cel care a trăit în zilele lui Moise cum a fost pentru cei din zilele lui Pavel sau pentru cei care trăiesc astăzi.

Cineva probabil că se va gândi să întrebe: „Dar cum e cu legământul făcut la Sinai? Vrei să spui că este acelaşi cu cel sub care trăiesc creştinii sau că acela era bun? Nu ni se spune că avea cusur? Şi dacă avea cusur, cum puteau viaţa şi mântuirea să vină prin el?”

Întrebări foarte pertinente la care este uşor de răspuns. Este un fapt de netăgăduit că harul a abundat la Sinai – „harul lui Dumnezeu care aduce mântuire” – deoarece Hristos era acolo cu toată plinătatea harului Său şi a adevărului. Mila şi adevărul s-au întâlnit acolo, neprihănirea şi pacea au curs ca un râu. Dar nu în virtutea legământului făcut la Sinai erau acolo mila şi pacea. Acel legământ nu a adus nimic poporului, deşi totul era acolo ca ei să se bucure.

Valoarea comparativă a celor două legăminte care sunt cunoscute ca „primul” şi „al doilea” sau „vechiul” şi „noul” este prezentată astfel în cartea Evrei, care Îl înfăţişează pe Hristos ca Mare Preot şi pune în contrast preoţia Lui cu cea a oamenilor. Iată câteva din punctele superiorităţii Marelui nostru Preot în comparaţie cu preoţii pământeşti:

1. „Aceia au fost făcuţi preoţi fără jurământ; dar acesta, printr-un jurământ al Celui ce I-a spus: ‚Domnul a jurat şi nu Îi va părea rău: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.’” Evrei 7:21.
2. Erau preoţi, dar pentru un scurt timp, deoarece „moartea îi împiedica să rămână pururea”; de aceea, era o continuă schimbare şi succesiune. Dar Hristos „trăieşte veşnic” şi de aceea El are „o preoţie neschimbătoare”. Preoţii pământeşti erau preoţi atât timp cât trăiau, dar nu trăiau mult. Hristos, de asemenea, este preot atât timp cât trăieşte, dar El este „viu în vecii vecilor”.
3. Preoţii leviţi erau făcuţi preoţi „după legea unei porunci carnale”. Preoţia lor era numai pe din afară, în carne. Ei se puteau ocupa de păcat numai în ceea ce priveşte manifestările lui exterioare, cu nimic de fapt. Dar Hristos este Mare Preot „după puterea unei vieţi fără sfârşit” – o viaţă care salvează până la cel mai îndepărtat punct. El slujeşte legea în Spiritul.
4. Erau slujitori numai ai unui sanctuar pământesc, pe care l-a făcut omul. Hristos „stă la dreapta tronului măririi în ceruri, ca Slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort ridicat de Domnul, nu de om”.
5. Ei erau doar oameni păcătoşi, aşa cum este arătat de mortalitatea lor. Hristos este „declarat Fiul lui Dumnezeu cu putere, după Spiritul sfinţeniei, prin învierea din moarte” (Romani 1:4) şi astfel El este „sfânt, nevinovat, fără pată, separat de păcătoşi şi mai înălţat decât cerurile”. Evrei 7:26.

Acum, „cu atât mai mult a fost Isus făcut garanţia unui legământ mai bun” Evrei 7:22. Legământul al cărui Slujitor este Hristos este cu atât mai bun decât acela ai cărui slujitori erau preoţii leviţi, a căror preoţie data numai de la facerea legământului la Sinai, cu cât Hristos şi preoţia Lui sunt mai bune decât ei şi preoţia lor. Cu alte cuvinte, legământul al cărui Slujitor este Hristos ca Mare Preot este cu atât mai bun decât legământul de la Sinai cu cât Hristos este mai bun decât omul, cu cât cerul este mai înalt decât pământul, cu cât sanctuarul din cer este mai mare decât sanctuarul de pe pământ, cu cât lucrările lui Dumnezeu sunt mai bune decât lucrările făpturii create; cu cât „legea Spiritului vieţii în Hristos Isus” este mai bună decât „legea poruncii carnale”, cu cât viaţa veşnică este mai bună decât viaţa care este doar „un abur care apare o clipă şi care trece”, cu cât jurământul lui Dumnezeu este mai bun decât cuvântul omului.

Diferenţa

Acum putem citi în ce constă această mare diferenţă: „Dar acum El a obţinut o slujbă cu atât mai minunată, cu cât El este Mijlocitorul unui legământ mai bun, care a fost stabilit pe baza făgăduinţelor mai bune. Căci, dacă acel legământ dintâi ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat loc pentru al doilea. Căci găsind cusur în ele, El spune: ‚Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda; nu după legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână să îi conduc afară din Egipt, pentru că nu au continuat în legământul Meu şi nu am ţinut cont de ei, spune Domnul. Acesta este legământul pe care îl voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu; nici un om nu va învăţa pe aproapele său sau pe fratele său, zicând: ‚Cunoaşte pe Domnul’, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare. Căci voi fi îndurător faţă de nelegiuirea lor şi nu Îmi voi mai aminti de păcatele şi fărădelegile lor.’” Evrei 8:5-12.

Următoarele adevăruri trebuie să iasă în evidenţă pentru cititorul profund al acestui text:

1. Ambele legăminte sunt numai cu Israel. Neamurile, aşa cum deja am văzut, sunt „străini de legămintele făgăduinţei”. Este întotdeauna admis şi chiar pretins că ei nu au nimic de-a face cu vechiul legământ, dar că au o legătură chiar mai mică cu noul legământ.
2. Ambele legăminte sunt făcute cu „casa lui Israel”, nu cu câţiva indivizi, nici cu o naţiune împărţită, ci „cu casa lui Israel şi casa lui Iuda”, şi asta înseamnă cu tot poporul lui Israel. Primul legământ a fost făcut cu toată casa lui Israel, înainte ca ei să fie împărţiţi; al doilea legământ va fi făcut când Dumnezeu va scoate pe copiii lui Israel dintre păgâni şi îi va face o singură naţiune, când „nu vor mai fi două naţiuni, nici nu vor mai fi împărţiţi în două împărăţii”. Ezechiel 37:22, 26. Dar în această privinţă vom discuta mai mult mai târziu.
3. Ambele legăminte conţin făgăduinţe şi sunt fondate pe ele.
4. „Noul legământ” este mai bun decât cel de la Sinai.
5. Este mai bun, deoarece făgăduinţele pe baza cărora este fondat sunt mai bune.
6. Totuşi, se va vedea, comparând termenii noului legământ cu ai celui vechi, că sfârşitul întrezărit de ambele este la fel. Cel vechi spune: „Dacă veţi asculta de glasul Meu”; cel nou spune: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor”. Ambele fac referire la legea lui Dumnezeu. Ambele au sfinţenia şi răsplătirile sfinţeniei ca obiectiv. În legământul de la Sinai s-a spus lui Israel „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă.” Exodul 19:6. Exact aşa este în realitate poporul lui Dumnezeu, „o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, un popor special”. 1 Petru 2:5, 9.

Dar făgăduinţele acelui legământ la Sinai nu au fost niciodată realizate şi din chiar acest motiv are cusur. Făgăduinţele acelui legământ depindeau toate de popor. Ei au spus: „Vom face tot ce a spus Domnul”. Exodul 19:8; 24:7. Ei au promis că vor ţine poruncile, cu toate că deja demonstraseră incapacitatea de a face ceva de la ei înşişi. Promisiunile lor de a ţine legea, ca legea însăşi, erau „slabe prin carne”. Romani 8:3. Tăria acelui legământ era de aceea numai tăria legii; iar aceasta înseamnă moarte.

De ce legământul de la Sinai?

Atunci de ce a fost făcut legământul? – Din exact acelaşi motiv pentru care a fost rostită legea la Sinai: „din cauza fărădelegii”. Domnul spune că „din pricina faptului că nu au continuat în legământul Meu”. Ei au estimat prea puţin „legământul cel veşnic” pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam şi de aceea l-a făcut pe acesta cu ei, ca o mărturie împotriva lor.

Acel „legământul cel veşnic” făcut cu Avraam era un legământ al credinţei. Era veşnic, deci darea legii nu îl putea anula. A fost confirmat de un jurământ de către Dumnezeu şi de aceea legea nu putea adăuga nimic la el. Deoarece legea nu a adăugat nimic la cel legământ, totuşi nu era nici împotriva făgăduinţelor lui, înseamnă că legea era conţinută în făgăduinţe. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam îl asigura pe el şi sămânţa lui de neprihănirea legii prin credinţă. Nu prin fapte, ci prin credinţă.

Legământul cu Avraam era atât de amplu în scopul lui încât a cuprins naţiunile, „toate familiile pământului”. Prin acest legământ, susţinut de jurământul lui Dumnezeu, avem noi încredere şi speranţă la venirea lui Isus, în care a fost confirmat. În virtutea acelui legământ şi numai în virtutea lui primeşte omul binecuvântările lui Dumnezeu, căci crucea lui Hristos pur şi simplu aduce binecuvântarea lui Avraam asupra noastră.

Acel legământ era în totalitate al credinţei şi de aceea asigură mântuirea, de vreme ce „prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu este a voastră, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Istoria lui Avram accentuează foarte mult faptul că mântuirea este în întregime a lui Dumnezeu şi nu prin puterea omului. „Puterea aparţine lui Dumnezeu” (Psalmul 62:11); şi Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu spre mântuirea fiecăruia care crede”. Romani 1:16. Din cazul lui Avraam, ca şi din cel al lui Isaac şi al lui Iacov, ni se face cunoscut că numai Dumnezeu Însuşi poate să împlinească făgăduinţele Sale. Ei nu aveau nimic de la înţelepciunea lor, dibăcia sau puterea lor; totul era un dar de la Dumnezeu. El i-a condus şi i-a protejat.

Acest adevăr este cel care a fost făcut cel mai proeminent în eliberarea copiilor lui Israel din Egipt. Dumnezeu S-a făcut cunoscut lor ca „Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Exodul 3:15); şi l-a însărcinat pe Moise să le facă cunoscut faptul că El urma să îi elibereze ca împlinire a legământului făcut cu Avraam. Dumnezeu a vorbit lui Moise şi i-a zis:

„Eu sunt IEHOVA, şi M-am arătat lui Avraam, Isaac şi Iacov ca Dumnezeul Atotputernic, dar Numele Meu de Iehova nu era cunoscut de ei. De asemenea am stabilit legământul Meu cu ei, să le dau ţara Canaanului, ţara în care să rămână. Mai mult, am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe care egiptenii îi ţin în robie şi Mi-am amintit de legământul Meu. De aceea, să spui copiilor lui Israel: ‚Eu sunt Iehova şi vă voi scoate de sub poverile egiptenilor şi vă voi scăpa de robia lor, vă voi răscumpăra cu un braţ întins şi cu mari judecăţi; vă voi lua ca popor al Meu şi vă voi fi Dumnezeu; şi veţi şti că Eu sunt Iehova, Dumnezeul vostru, care vă scoate de sub poverile egiptenilor. Vă voi duce în ţara pe care am ridicat mâna că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; v-o voi da vouă ca moştenire; Eu sunt Iehova. ’” Exodul 6:2-8, R.V.

Citiţi acum din nou cuvintele lui Dumnezeu chiar înainte de a face legământul de la Sinai:

„Aşa să spui casei lui Iacov şi copiilor lui Israel: aţi văzut ce am făcut egiptenilor şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus la Mine. De aceea acum, dacă veţi asculta cu adevărat de glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, Îmi veţi fi o comoară specială mai presus de toate popoarele; căci tot pământul este al Meu şi Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă.” Exodul 19:4-6.

Observaţi cum vorbeşte Dumnezeu despre faptul că El Însuşi făcuse tot ce a fost făcut pentru ei. El îi eliberase de egipteni, El îi adusese la Sine. Acesta este lucrul pe care ei îl uitau în mod continuu, aşa cum este indicat în murmurările lor. Au mers chiar atât de departe încât să întrebe dacă Domnul era printre ei sau nu; murmurările lor întotdeauna indicau gândul că ei singuri se puteau ocupa de lucruri mai bine decât Dumnezeu. Dumnezeu i-a adus printre munţi, au trecut Marea Roşie, prin deşert, unde nu exista mâncare sau băutură şi le-a împlinit în mod miraculos nevoile de fiecare dată ca să îi facă să înţeleagă faptul că nu puteau trăi decât prin Cuvântul Lui. Deuteronom 8:3.

Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam era fondat pe credinţă şi încredere. „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca neprihănire.” Astfel, când Dumnezeu, ca împlinire a acelui legământ, elibera pe Israel din robie, toate lucrările Lui cu ei erau calculate să îi înveţe încrederea în El, pentru ca într-adevăr ei să fie copiii legământului.

Lecţia de încredere

Răspunsul lor a fost încrederea în sine. Citiţi raportul neîncrederii lor în Dumnezeu din Psalmul 106. El îi încercase la Marea Roşie, prin oferirea manei şi la apele de la Meriba. De fiecare dată nu s-au încrezut în El în mod perfect. Acum, El vine să îi încerce încă o dată prin darea legii. Aşa cum am învăţat deja, Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca oamenii să încerce să obţină neprihănirea prin lege sau să creadă că aşa ceva este posibil. În darea legii, aşa cum arată toate circumstanţele de atunci, El plănuise ca fiii lui Israel şi de asemenea noi, să învăţăm că legea este infinit deasupra efortului omenesc de a o atinge şi pentru a face clar că, de vreme ce păzirea poruncilor este esenţială pentru mântuirea pe care El a făgăduit-o, El Însuşi va împlini legea în noi. Acestea sunt Cuvintele lui Dumnezeu: „Ascultă, poporul Meu, şi îţi voi mărturisi; o, Israele, dacă Mă vei asculta, nici un dumnezeu străin nu va fi în tine, nici nu te vei închina unui dumnezeu străin.” Psalmul 81:8, 9. „Apleacă-ţi urechea şi vino la Mine; ascultă şi sufletul tău va trăi.” Isaia 55:3. Cuvântul Lui transformă sufletul din moartea păcatului în viaţa neprihănirii, aşa cum l-a scos pe Lazăr din mormânt.

O citire atentă a Exodului 19:1-6 va arăta că nu a existat nici o aluzie că un alt legământ trebuia atunci făcut. Într-adevăr, evidenţa este împotriva acestui lucru. Domnul S-a referit la legământul Său – legământul dat cu mult timp înainte lui Avraam – şi i-a îndemnat să îl păzească şi le-a spus care va fi rezultatul păzirii lui. Legământul cu Avraam era, aşa cum am văzut, un legământ al credinţei, iar ei îl puteau păzi pur şi simplu păzind credinţa. Dumnezeu nu le-a cerut să intre într-un alt legământ cu El, ci doar să accepte legământul Lui de pace, pe care îl dăduse cu mult timp înainte părinţilor lor.

De aceea, replica potrivită a poporului ar fi trebuit să fie: „Amin, tot aşa Doamne să ni se facă şi nouă după voia Ta.” Dimpotrivă, ei au spus: „Vom face tot ce a spus Domnul”; şi au repetat promisiunea lor, chiar accentuând-o după ce au auzit legea. Era aceeaşi încredere în sine care îi făcuse pe urmaşii lor să-I spună lui Hristos: „Ce să facem ca să lucrăm lucrările lui Dumnezeu?”. Gândiţi-vă la oamenii muritori care pretind că pot face lucrarea lui Dumnezeu! Hristos a răspuns: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” Tot aşa a fost şi în pustia de la Sinai, când a fost dată legea şi legământul făcut.

Asumarea responsabilităţii de a face lucrările lui Dumnezeu a arătat lipsă de apreciere a măreţiei şi sfinţeniei Lui. Doar când oamenii sunt ignoranţi faţă de neprihănirea lui Dumnezeu îşi stabilesc propria neprihănire şi refuză să se supună neprihănirii lui Dumnezeu. Vezi Romani 10:3. Promisiunile lor nu erau bune la nimic, pentru că nu aveau nici o putere să le împlinească. De aceea, legământul, care se baza pe acele promisiuni, era în întregime fără valoare în ceea ce priveşte oferirea vieţii. Tot ce puteau obţine din legământ era tot ce puteau obţine de la ei înşişi, iar acest lucru era moartea. A te încrede în el înseamnă a face legământ cu moartea şi să fii în acord cu mormântul. Intrarea lor în legământ era o înştiinţare pentru Domnul că se pot descurca foarte bine fără El; că erau capabili să împlinească orice făgăduinţă pe care o făcea El.

Dar Dumnezeu nu i-a părăsit, „căci a spus: ‚Cu siguranţă, ei sunt poporul Meu, copii care nu vor minţi.’ Aşa că le-a fost Mântuitor.” Isaia 63:8. El ştia că sunt mânaţi de impulsuri bune atunci când au făcut acea făgăduinţă şi că nu realizau ce înseamnă ea. Aveau râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei. El îi scosese din ţara Egiptului ca să îi înveţe să Îl cunoască şi nu S-a supărat pentru că erau atât de înceţi în a învăţa lecţia. Îl îndurase pe Avraam când a crezut că poate să ducă la bun sfârşit planurile lui Dumnezeu, a fost foarte răbdător cu Iacov când a fost atât de ignorant încât să presupună că moştenirea făgăduită de Dumnezeu putea fi câştigată prin înşelătorie şi fraudă. Aşa că, acum, îndura ignoranţa copiilor lui Israel şi lipsa lor de credinţă, pentru ca apoi să îi poate duce la credinţă.

Mila divină

Dumnezeu îi întâmpină pe oameni acolo unde sunt ei. El are „milă faţă de cel ignorant şi rătăcit de pe cale”. Evrei 5:2. Întotdeauna şi în orice timp caută să atragă oamenii la Sine, indiferent cât de depravaţi sunt; şi de aceea, atunci când întrevede cea mai slabă licărire a bunăvoinţei sau dorinţei de a-I sluji, imediat o hrăneşte, făcând tot ce poate pentru a conduce sufletul la o iubire mai mare şi cunoştinţă desăvârşită. Astfel, chiar dacă fiii lui Israel au eşuat în acest test suprem al încrederii lor în El, El a folosit avantajul exprimat în bunăvoinţa lor de a-I sluji, cu toate că era „pe calea lor slabă”. Din cauza necredinţei lor nu au avut tot ce Îşi dorise El ca ei să aibă; dar ceea ce au obţinut prin lipsa lor de credinţă era o continuă amintire a ceea ce puteau avea dacă ar fi crezut pe deplin. Din cauza ignoranţei lor faţă de măreţia sfinţeniei Lui, ignoranţă exprimată în promisiunea lor de a ţine legea, Dumnezeu a continuat, prin proclamarea legii, să le arate măreţia neprihănirii Lui şi totala lor neputinţă de a o împlini.

The Present Truth, 10 decembrie 1896

E.J. Waggoner