Regândind evaluarea făcută bisericii Laodiceea de către Uriah Smith

Arthur White, spunea într-una din cărțile sale, că „certuri și sentimente de răzvrătire au intrat în familiile persoanelor cheie. Uneia dintre aceste familii, Ellen White i-a scris: «Am văzut nu mai puțin de patru îngeri răi controlându-i pe membrii familiei.»” Putem presupune cu ușurință că există certuri și poate răzvrătire în familiile persoanelor cheie din biserică. Dar ca o familie să fie controlată de patru îngeri răi, ne-ar înfricoșa. Dacă acel om din poziție importantă, care este controlat de un înger rău, are o influență spre rău, asupra gândirii mele și asupra bisericii? Ceea ce Arthur White a omis să spună, este că cel despre care Ellen White vorbea, era Uriah Smith. Unul din oamenii care au influențat cel mai mult adventismul acelor vremuri și unul din împotrivitorii cheie față de solia îndreptățirii prin credință. Ce ne-am face astăzi dacă am ști că patru îngeri răi controlează pe cineva dintr-o poziție cheie? În speranța că vom obține câteva sugestii, vă propunem un articol despre Uriah Smith și una din declarațiile sale.

David L. Wilson

Un prieten a postat recent extrasul de mai jos din renumitul comentariu al lui Uriah Smith al cărților Daniel și Apocalipsa. Smith împlinește fără să-și dea seama profeția laodiceană din Apocalipsa 3, pretinzând ca adventiștii de ziua a șaptea au primit în realitate tot ceea ce au nevoie , ei trebuind doar să folosească sau să aplice aceasta mai bine.

„Se poate observa că nu este găsită vreo meteahnă la laodiceeni în privința învățăturilor pe care le dețin. Ei nu sunt acuzați că vreo Izabela ar fi în mijlocul lor, sau de tolerarea învățăturilor lui Balaam sau a nicolaiților. Din câte putem afla, credința lor este corectă, iar învățătura lor sănătoasă. Prin urmare, concluzia este că ei au o formă corectă de religie, fiind însă lipsiți de puterea ei. Primind lumina cu privire la evenimentele de încheiere ale dispensațiunii evangheliei și având o înțelegere teoretică corectă a adevărurilor care au de-a face cu ultima generație de oameni, ei sunt înclinați să se culce pe o ureche cu prețul neglijării puterii spirituale care schimbă viața și clădește un caracter puternic. Fără îndoială, nu prin cuvintele lor, ci prin acțiunile lor ei declară că sunt bogați și nu duc lipsă de nimic. Având atât de multă lumină și atât de mult adevăr, ce ar putea ei să își dorească mai mult? Nu este neprihănirea lor deplină atât timp cât ei apără teoria și, în ceea ce privește viața exterioară, se conformează luminii crescânde asupra poruncilor lui Dumnezeu și credinței lui Isus? Nu sunt ei bogați, neavând trebuință de nimic? Aici se află eșecul lor. Întreaga lor ființă ar trebui să strige după spiritul, zelul, fervoarea, viața și puterea creștinismului viu? (Uriah Smith, The Prophecies of Daniel and the Revelation, 398)

Aceste cuvinte exprimă în mod trist tocmai lacuna din ideile lui Smith care l-a pregătit să respingă solia neprihănirii lui Hristos care a venit la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în 1888. În opinia lui, noi nu aveam nevoie de ea. El spune că teoretic noi deja eram în regulă, însă o biserică ce nu are aurul credinței nu are nici învățătura corectă în întregime. Aceasta ar fi o imposibilitate. Soluția lui Uriah Smith (că noi trebuie să facem mai mult) sugerează faptul că el nu a prins esențialul a ceea ce înseamnă neprihănirea prin credință. Nu noi facem mai mult pentru a pune în practică adevărul, ci adevărul ne ia în stăpânire și în mod automat lucrează, atât timp cât exercităm credință simplă în Cuvântul descoperit. Cuvântul lucrează în mod eficace în toți aceia care cred. Isus nu spune că biserica Laodiceană a primit tot ceea ce avea nevoie și că i-ar lipsi doar să pună mai bine în aplicare, ci arată că de fapt biserica nu a primit lucrurile de care avea nevoie: aurul credinței, haina neprihănirii și alifia pentru ochi a Duhului Sfânt. Dacă am fi avut adevărul, noi ar fi trebuit să avem, de asemenea, și alifia pentru ochi, căci Duhul Sfânt este Duhul adevărului. Smith face ciudata afirmație că Laodiceea nu zice în realitate că este bogată, s-a îmbogățit și nu duce lipsă de nimic, ci doar dă aceasta în vileag prin acțiunile ei.

Oare el chiar nu a realizat ceea ce a spus? În citatul de mai sus Smith a eșuat total în a înțelege importanța mesajului laodicean. O lumină mai mare a venit la adventiștii de ziua a șaptea în 1888 dar, potrivit lui Uriah Smith, noi nu aveam nevoie de vreo schimbare sau dezvoltare mai amplă a doctrinei noastre. Așa că el a devenit unul dintre aceia care erau cei mai proeminenți în a se ridica împotriva adevărului biblic. Acesta a fost o pierdere pe care el aproape sigur nu a fost niciodată în măsură să o compenseze, iar influența lui a contribuit cu siguranță la lunga întârziere a venirii lui Hristos până la această oră. Legalismul nu se justifică niciodată. Prima persoană pe care o înșelăm atunci când eul rămâne necrucificat suntem noi înșine. Mulțumirea noastră de sine se poate manifesta în feluri la care noi nici măcar nu ne gândim. Pentru a fi în siguranță, Laodiceea are nevoie de o experiență vie a înflăcăratului creștinism împuternicit de Duhul Sfânt. Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt sursa unei astfel de experiențe. Isus S-a rugat pentru ucenicii Săi astfel: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17). Starea din ce în ce mai cumplită a Laodiceii demonstrează în mod concludent insuficiența doctrinei ei.

Nu, noi nu avem toate învățăturile în regulă. Nu putem să ne asumăm în siguranță ideea că toate teoriile sau formulările noastre doctrinale sunt corecte. Dumnezeu a avut întotdeauna o lumină mai mare pentru adventiștii de ziua a șaptea. A nega aceasta înseamnă a repeta refrenul „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic.” (Apoc. 3:17), care a întristat inima lui Dumnezeu timp de peste 120 de ani. Lumina mai mare a lui Dumnezeu nu va contrazice acele puncte ale adevărului biblic deja stabilit, dar s-ar putea să contrazică opiniile noastre pe care le-am menținut ca și când ar fi fost adevăr biblic. Nu a venit oare timpul să acceptăm evaluarea Aceluia care este credincios și adevărat și să ne pocăim?

La sesiunea Conferinței Generale din 1888, Ellen White a avut de adresat niște cuvinte tari acelora care simțeau că nu au trebuință de nimic în materie de adevăr și doctrină:

„Știu că ar fi periculos să denunțăm poziția doctorului Waggoner ca fiind cu totul greșită. Așa ceva ar fi pe placul inamicului. Eu văd frumusețea adevărului în prezentarea neprihănirii lui Hristos în legătură cu Legea, în felul în care doctorul ne expune lucrurile. Chiar voi, mulți dintre voi, spuneți că este lumină și adevăr. Cu toate acestea, nu ați prezentat-o până acum în această lumină. Nu este posibil ca în urma cercetării Scripturii cu rugăciune și seriozitate, el să fi găsit mai multă lumină în anumite puncte? Ceea ce a fost prezentat se armonizează perfect cu lumina pe care Dumnezeu a binevoit să mi-o dea de-a lungul anilor întregii mele experiențe. Dacă frații noștri predicatori ar fi vrut să accepte învățătura ce se prezintă atât de clar – neprihănirea lui Hristos în legătură cu Legea – și eu știu că ei au nevoie să o primească, atunci nu ar mai fi fost stăpâniți de prejudecăți, și poporul ar fi fost hrănit la vremea potrivită cu partea lor de hrană. Haideți să ne luăm Bibliile și, cu rugăciune în umilință, cu un spirit dispus să fie învățat, să ne apropiem de marele Învățător al lumii; haideți să ne rugăm cum s-a rugat David: «Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale.» (Psalmul 119:18)” – Materialele 1888, 164.

La aceste întâlniri din Minneapolis, unii dintre slujbașii de frunte păreau a întreține și ei aceeași părere precum Uriah Smith. Ei păreau uimiți la ideea că adventiștii ar avea nevoie de mai multă cunoștință de natură doctrinală. Ellen White consemnează întrebarea adresată ei de către aceștia:

„Mi s-a adresat întrebarea: «Sora White, credeți că Domnul are vreo lumină nouă, mai mare, pentru noi ca popor?» Le-am răspuns: «Cu siguranță, Nu doar cred așa, ci pot să spun lămurit. Știu că există adevăr prețios care ne va fi descoperit, dacă noi suntem poporul care trebuie să reziste în ziua de pregătire a lui Dumnezeu.»” – Materialele 1888, 219.

La întâlnirile Conferinței Generale din 1891, slujitoarea Domnului a reiterat această chestiune a luminii crescânde:

„Cu teamă și cu iubire față de Dumnezeu, spun celor înaintea cărora stau astăzi, că ni s-a dat mai multă lumină și mari binecuvântări însoțesc primirea acestei lumini. Dar când îi văd pe frații mei plini de mânie împotriva soliei lui Dumnezeu și a solilor Săi, mă gândesc la scene similare din viața lui Hristos și a reformatorilor. Primirea făcută slujitorilor lui Dumnezeu în veacurile trecută este la fel ca primirea făcută în zilele noastre celor pe care Dumnezeu îi trimite cu raze prețioase de lumină. Conducătorii poporului din zilele noastre merg pe aceeași cale pe care au mers iudeii. Ei critică, ridică întrebare după întrebare și refuză să primească dovezile, tratând lumina trimisă lor, exact în același fel în care iudeii au tratat lumina pe care le-o aducea Hristos.” – Materialele 1888, 911.

Ea a avertizat apoi pe frați, prevestind pericolul de a ignora dovezile lucrării Duhului Sfânt până într-acolo încât Însuși Dumnezeu să nu mai poată ajunge la suflet:

„Unii, în Battle Creek, vor ajunge cu siguranță în acest punct, dacă un își vor schimba felul de acțiune. Ei se vor pune în poziția în care niciunul din mijloacele rânduite de Dumnezeu nu vor mai putea să-i facă drepți. Voința lor nu este voința lui Dumnezeu, persistența lor nu este perseverența sfinților. A vorbi împotriva lui Hristos, a atribui lucrarea Lui agențiilor satanice, a numi manifestările Duhului drept fanatism, nu este un păcat în sine care provoacă condamnarea, ci spiritul care-i conduce pe oameni să facă astfel de afirmații îi pune într-o poziție de împotrivire încăpățânată, de unde nu pot vedea lumina spirituală. Unii nu-și vor mai regăsi niciodată calea, niciodată nu-și vor umili inimile prin recunoașterea greșelilor lor, ci, ca iudeii, vor continua să facă afirmații care vor conduce pe alții în direcții greșite. Ei refuză să cerceteze dovezile în mod calm și deschis, și se așază împotriva luminii, așa cum au făcut-o Core, Datan și Abiram. Inima rea, plină de necredință, va face ca falsitatea să apară drept adevăr și adevărul drept falsitate, lipindu-se de această poziție, oricâte dovezi s-ar aduce. Teribila acuzație pe care o aduc împotriva lui Hristos, dacă se persistă în ea cu perseverență, îi pune cei vinovați într-o poziție în care razele de lumină venite din cer nu pot să-i atingă. Ei vor continua să umble în lumina scânteilor propriilor lor tăciuni, până când vor ajunge să hulească cele mai sfinte influențe care au venit vreodată din ceruri. Ei pășesc pe o cale ca îi va conduce în întunericul miezului de noapte.” – Materialele 1888, 912.

Așa că, să luam seama! Solia de la 1888 este chiar aceasta, o solie. Este doctrinală, are de-a face cu o învățătură, un adevăr și o lumină distinctivă privitoare la neprihănirea lui Hristos în legătură cu Legea lui Dumnezeu, calea mântuirii și efectul final pe care aceasta trebuie să îl aibă în biserică atunci când este primită doar prin credință. Nu putem ignora conținutul soliei în siguranța de sine că avem deja adevărul, avem lumina, că avem nevoie doar să încercăm cu eforturi mai mari să le punem mai bine în aplicare în viețile noastre. Nu! Nu am avut adevărul așa cum Dumnezeu intenționează și pentru noi să îl avem și după cum El ni-l trimite. Sfatul Martorului credincios, Isus Hristos, pentru noi, biserica Laodiceană, ne cere să încetăm a mai contrazice cuvintele Sale, să credem că avem nevoie să primim ceva despre care noi credeam că avem deja, și în zdrobire și predare a inimii să acceptăm în cele din urmă solia pe care Dumnezeu ne-a trimis-o, învățând apoi să depindem de Cuvântul Său pentru împlinirea a tot ceea ce priveşte viaţa şi evlavia.