Acuzații ofensatoare, termeni peiorativi, epitete, insulte, injurii – acestea au fost de veacuri armele argumentelor slabe. Lui Abraham Lincoln i se atribuie povestea unui avocat care, în mijlocul unui proces, a dat asociatului său un bilet pe care scria: „Dovezile noastră sunt slabe. Jupoaie-l pe inculpat.” Folosirea argumentului ad hominem[1], „împotriva omului”, este o tehnică extrem de familiară tuturor celor a căror poziție nu este bine susținută de dovezi. Este un principiu bine împământenit al discuțiilor și dezbaterilor că cei care au dovezi le vor prezenta, în timp ce aceia care nu au dovezi vor recurge la argumentul „împotriva omului”.
Noi, cei care am petrecut ani de zile în lucrarea evanghelistică, am devenit adesea ținta acestei tehnici. Am fost numiți evrei, legaliști, soul sleepers[2], mâncători de varză[3], vestitori de nenorociri, și așa mai departe, din cauza învățăturilor noastre despre adevărurile Bibliei pe care oponenții noștri nu reușesc să le infirme prin dovezi. În același fel, aceia care încă aderă la principiile credinței noastre istorice, observă acum o tehnică similară folosită de cei care promovează calvinismul printre noi. Întrucât este practic imposibil pentru ei să întâmpine probele noastre cu dovezi, suntem acum numiți legaliști, perfecționiști, de extremă dreaptă, tradiționaliști, etc.
O variație a acestui argument ad hominem (împotriva omului), este afirmația: „Suntem sub har”, ca și când aceia care păstrează Sabatul nu sunt sub har; sau: „Suntem creștini ai Noului Testament”, de parcă cei care vor să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu nu sunt creștini ai Noului Testament. Echivalentul acestui argument este văzut în biserica noastră când cei care promovează calvinismul spun: „Noi suntem evanghelici”, ca și cum cei dintre noi care am câștigat suflete pentru Hristos, prin demersuri și eforturi evanghelistice, nu sunt evanghelici.
În orice caz, nu ar trebui să lăsăm aceste acuzații să ne determine să ne retragem într-o atitudine defensivă. Ne putem permite sa le analizăm și să le examinăm, fără vreo reținere că ar putea conține un adevăr vătămător. Putem, pur și simplu, să întrebăm: „Ce înseamnă aceste acuzații?” Această întrebare, în sine, se va dovedi a fi o apărare adecvată împotriva lor.
Definiția termenului „legalism” poate fi găsită în dicționarele standard, după cum urmează:
„În teologie, doctrina mântuirii prin fapte bune.”[4]
„În teologie, mai degrabă doctrina mântuirii prin fapte, sau respectarea strictă a unui cod religios, decât prin har.”[5]
Facem o pauză pentru a nota că Hristos nu are niciun loc într-o astfel de doctrină a mântuirii așa cum este prezentată aici. O comparăm cu o definiție a spiritului profeției:
„Spiritul de robie este generat prin căutarea trăirii în conformitate cu religia legalistă, prin străduința de a îndeplini cerințele legii prin propria noastră putere.”[6]
Din nou observăm caracteristica „fără Hristos” a legalismului, indicat de cuvintele „prin propria noastră putere”. Tratamentul biblic clasic al acestei afecțiuni se găsește în Romani capitolul 7, unde apostolul Pavel, care cândva a fost un legalist, descrie cu precizie luptele zadarnice împotriva răului din interior și a răului din exterior, ceea ce reprezintă experiența unuia care încearcă să împlinească voia lui Dumnezeu fără niciun ajutor din partea Fiului lui Dumnezeu. Pavel rezumă acest lucru în versetul 25:
„Eu însumi”, în greacă ego autos, care înseamna „eu singur” (Larson); „eu, de unul singur” (Moffatt); „a fi silit a depinde de propriile resurse, eu singur” (Arndt și Gingrich); „cu mintea mea (…) servesc legii lui Dumnezeu; dar cu carnea, legii păcatului.”
Eu singur, de unul singur, a fi silit a depinde de propriile resurse, străduindu-mă să țin legea lui Dumnezeu prin puterea umană, fără niciun ajutor din partea lui Hristos − acesta este legalismul. Faptul că sensul termenului a fost astfel înțeles de secole este confirmat de dicționarele care au prezentat, în definițiile de mai sus, modul în care a fost folosit cuvântul în teologie.
Anumite adevăruri sunt imediat evidente. În primul rând, legalismul nu se aplică mai mult sau mai puțin vreunei porunci decât se aplică oricărei alte porunci. A te strădui să asculți oricare din poruncile lui Dumnezeu prin propria putere, fără Hristos, este legalism. Cei care ar descrie o persoană care se închină în Sabat drept legalistă, dar susțin că cel care îndeplinește aceleași acte de închinare duminica nu este un legalist, greșesc.
În al doilea rând, legalismul nu este o faptă. Este o atitudine. Cineva care încearcă să-și controleze limba, bazându-se pe propria putere, este legalist. Cineva care încearcă să facă același lucru, bazându-se pe Hristos, nu este legalist. Diferența constă în atitudine, nu în faptă. Observați cât de clar este stabilit acest principiu în alegoria lui Pavel din Galateni 4:22-23 (Fidela):
„Fiindcă este scris că Avraam a avut doi fii, unul din femeia roabă şi celălalt din femeia liberă. Dar cel din femeia roabă a fost născut conform cărnii, iar cel din femeia liberă, prin promisiune.” Nu a fost nicio diferență între fapta lui Avraam în relația sa cu Sara și cea din relația sa cu Agar. Cele două fapte au fost identice. Diferența a fost în atitudine, nu în faptă. Una a fost o faptă efectuată cu credință și încredere în promisiunea lui Dumnezeu. Cealaltă a fost o faptă împlinită prin încrederea în sine, ceea ce este legalism. Legalismul este o atitudine, nu o faptă. Aceeași faptă realizată de două persoane diferite poate fi ori legalistă, ori creștină, în funcție de atitudine; și aceeași faptă efectuată de o singură persoană în două ocazii diferite poate fi ori legalistă, ori creștină, în funcție de atitudine.
Rezultă că nicio faptă a omului nu poate fi definită drept legalistă de către un observator uman decât dacă este mărturisit în mod deschis că este o faptă fără Hristos, bazată pe propriile puteri. Legalismul este o atitudine, iar atitudinile sunt în interiorul inimii, unde nu pot fi citite cu acuratețe de ochii umani. Cât de nepotrivit este, în acest caz, pentru un creștin să judece un alt creștin numindu-l legalist, pretinzând astfel puterea divină de a citi și judeca inimile umane! Fie ca toate aceste persoane să se gândească dacă manifestă atitudinea lui Satana însuși: „Voi fi ca Cel Prea Înalt.” (Isaia 14:14).
Și să luăm cu toții în considerare că noi, ființele umane, nu suntem experți nici măcar în citirea propriilor noastre inimi, așa cum ar trebui. Dacă există vreo posibilitate de a fi implicați în legalism, este ceea ce ar putea fi numit drept legalism inconștient sau neintenționat. În patruzeci și cinci de ani de slujire în poporul adventist nu cred că am întâlnit nicio singură persoană, membră a bisericii, care ar răspunde cu „da” la întrebarea: „Crezi că este posibil să îndeplinești voia lui Dumnezeu cu succes fără niciun ajutor din partea lui Hristos?” Sunt sigur că fiecare membru al bisericii pe care l-am întâlnit, aici sau pe terenul misionar, va răspunde prompt la această întrebare cu un ferm: „Nu!”
Dar nu este imposibil pentru un creștin să susțină acest adevăr fără însă a-l practica efectiv. Prin neglijență în relația personală cu Hristos oricine poate fi lipsit de puterea Lui fără să-și dea seama, și astfel ajunge infructuos în viața creștină. Față de acest tip de legalism nepotrivit ar trebui să fim cu toții în gardă. Noi ar trebui să ne păzim cu sârguință inimile și să ne analizăm cu atenție atitudinile, având scopul hotărât de a nu ne lăsa niciodată despărțiți de puterea lui Hristos.
Dar acest legalism este cu totul diferit față de cel pe care calvinistul îl are în minte atunci când îi acuză pe adventiștii de ziua a șaptea istorici că sunt legaliști. Calvinistul a întors spatele definiției istorice a religiei legaliste – și anume a „mântuirii prin fapte”, o încercare de a îndeplini voia lui Dumnezeu și de a depăși ispita prin forța proprie. El pune în locul ei propria definiție calvinistă, conform căreia legalismul este orice încercare, prin orice mijloace, de a îndeplini voia lui Dumnezeu. El susține că viața creștină victorioasă nu este posibilă, pur și simplu, nici chiar prin puterea lui Hristos.
Această opinie duce la concluzia ridicolă că „legaliștii” pot fi recunoscuți prin dorința lor ferventă de a trăi vieți integre și să fie, prin harul lui Hristos, cu adevărat asemănători cu Hristos în caracter și în îndeplinirea voinței lui Dumnezeu. Prin acest raționament incredibil de răsucit, standardele ridicate ale vieții creștine ar indica legalism, în timp ce standardele scăzute ar fi indicatoare ale adevăratului creștinism. Această confuzie a fost expusă de un profesor de facultate pe care l-am auzit spunându-le studenților săi: „Mănânc carne atât cât este necesar pentru a nu fi un legalist.” Cu aceeași logică cineva ar putea spune: „Calc Sabatul atât cât este necesar pentru a evita să fiu un legalist”, sau: „Eu comit adulter atât cât este necesar pentru a evita să fiu un legalist.”
Indică standardele înalte legalismul, iar standarde scăzute creștinismul adevărat? Da, pentru cel care este pe deplin confuz. Nu, pentru creștinul care crede în Biblie și care își amintește de 1 Ioan 2:6:
„Cel ce spune că rămâne în El, este dator să umble așa cum El a umblat.” (Traducerea Fidela)
Pentru mesagerul special al lui Dumnezeu pentru biserica rămășiței – ce păzește poruncile – care a dat mărturie despre mântuirea și puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu de nu mai puțin de 4500 de ori, răspunsul la întrebarea de mai sus este un categoric Nu! Iată, aici este un exemplu reprezentativ al mărturiei sale:
„Pentru ființele umane, care se străduiesc să se conformeze cu chipul divin, este împărtășită o bogăție a comorilor cerești, o excelență a puterii, care le va plasa mai sus chiar decât îngerii care nu au păcătuit niciodată”.[7]
„Există un izvor de putere la dispoziția noastră și nu trebuie să rămânem în peștera întunecată, rece, fără soare, a necredinței; altfel noi nu vom prinde razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. A fi creștin înseamnă mai mult decât o declarație de credință. Trebuie să fie un efort stăruitor pentru a birui prin harul oferit în mod gratuit de Dumnezeu.”[8]
„Moartea și învierea lui Hristos au deschis înaintea fiecărui suflet o sursă nelimitată de putere din care să scoată. Această putere vă va permite să biruiți cele mai detestabile trăsături din caracterul vostru. Provizia de har a lui Dumnezeu așteaptă cererea fiecărui suflet bolnav de păcat. Ea va vindeca fiecare boală spirituală. Prin ea, inimile pot fi curățate de orice întinare. Este remediul evangheliei pentru blestemul păcatului. Unește ființele umane cu Hristos pentru îndeplinirea faptelor bune, care să le permită alergarea pe calea ascultării, arătând lumii blândețea și smerenia pe care le-au învățat de la Mântuitorul.”[9]
„Dumnezeu are rezerve de putere pentru noi. Cei care au nevoie de ajutor, exercitând credință în Isus, o vor primi. Puterea divină va coopera cu efortul uman. Fraților, porțile sunt deschise și slava lui Dumnezeu strălucește pentru fiecare suflet care privește spre cer în vremuri de încercare și dezorientare.”[10]
Din nefericire, definițiile foarte libere ale termenului „legalism” sunt folosite frecvent în vremea noastră. Unii dintre noi nu ezită să aplice termenul ca epitet pentru cei al căror stil de viață sau a căror teologie sunt diferite de ale lor. Dar noi trebuie să ne amintim că termenul este definit corect în spiritul profeției și în dicționar, așa cum s-a prezentat mai sus.
Doctrina perfecționismului a fost și este încă o reacție exagerată împotriva erorilor calvinismului. Mulți creștini au observat efectele nefaste asupra persoanelor și asupra societății, care sunt produse de doctrina calvinistă conform căreia este imposibil pentru cineva, chiar și prin puterea lui Hristos, să înceteze să păcătuiască. Ei s-au abătut de la această falsă doctrină – „numai îndreptățirea” – și s-au străduit să ofere doctrinei biblice a sfințirii, locul potrivit în planul de mântuire. Simpatizăm cu ei și le apreciem preocupările, dar din păcate, unii dintre aceștia au reacționat excesiv și au mers prea departe. Chiar și John Wesley a acceptat ideea că printr-o a doua lucrare de har ce ar putea avea loc la ceva timp după convertire, un creștin ar putea deveni instantaneu și permanent sfințit. El a numit aceasta, dobândirea „iubirii perfecte”. Însă Wesley nu a pretins niciodată că a avut el însuși această experiență, nici John Fletcher sau Francis Asbury, doi dintre principalii săi colaboratori.
Probabil cea mai influentă școală de perfecționism pe care lumea a văzut-o a fost dezvoltată la Oberlin College din Ohio sub conducerea lui Charles Finney, Asa T. Mahon și asociații lor. Sub slujirea lor, doctrina a fost mult mai amplu dezvoltată decât de perfecționiștii anteriori. Acesta este motivul pentru care am așteptat până acum, înainte de a introduce o definiție. Doctrina complet dezvoltată a perfecționismului a avut cinci părți:
Aceste trei părți de bază ale doctrinei erau susținute de majoritatea, dacă nu de toți perfecționiștii. Cititorul va recunoaște că Ellen White, deși un apostol al puterii, a acceptat doar prima din aceste trei afirmații și le-a respins cu fermitate pe celelalte două. La Oberlin au fost adăugate alte două afirmații:
Ellen White, deși a protestat puternic împotriva erorilor calvinismului, nu a fost niciodată implicată în niciuna dintre aceste reacții exagerate. Astfel, a o numi perfecționistă sau a-i numi perfecționiști pe cei care acceptă scrierile ei, ca mărturii ale Duhului Sfânt pentru poporul lui Dumnezeu, este o aplicare greșită a termenului. Spațiul de aici nu ne permite să prezentăm toate argumentele ei puternice împotriva erorilor perfecționismului, dar vor putea fi găsite în cartea Spune despre puterea Lui.
Acest termen face parte din limbajul politic, nu religios. Politicianul care nu are niciun standard al binelui și răului, plasează cuvintele „dreapta” și „stânga” în locul cuvintelor „drept” și „greșit” și îi separă pe oameni în categorii sau blocuri de vot, în funcție de atitudinile lor față de diverse subiecte. El estimează că un anumit număr de alegători au opinii la dreapta sau la stânga de ceea ce el vede ca fiind poziția centrală (probabil poziția proprie). Pentru politician, cuvintele „dreapta” și „stânga” nu au nicio legătură cu corectitudinea sau integritatea morală. Pentru politician aceste cuvinte indică pur și simplu ce limbaj ar trebui să folosească și ce promisiuni sau concesii ar trebui să facă fiecărui grup, pentru a câștiga sprijinul lor politic, voturile lor.
Conducătorul bisericii care aduce acest concept în relațiile cu membrii bisericii arată aceeași atitudine cinică, amorală, ca politicianul. El nu se preocupă de ceea ce este corect sau greșit din punct de vedere moral sau teologic, ci numai de întrebarea pragmatică despre cum să câștige sau să obțină sprijinul diferitelor segmente ale alegătorilor săi. Astfel, el privește grupurile din conferința sa, a căror teologie este incorectă, mai degrabă ca oameni cărora trebuie să le acorde anumite concesii, decât ca persoane care trebuie să fie conduse la o teologie mai corectă.
Această atitudine este foarte departe de cea a adevăratului păstor al oilor, care nu ar face nicio concesie, sacrificând de dragul popularității adevărul sau principiile. Și nu ar avea niciodată atitudinea cinică, conform căreia nu trebuie să-și facă griji despre descurajarea sau jignirea „conservatorilor”, deoarece gândește ceea ce l-am auzit pe un administrator spunând: „Chiar dacă sunt jigniți de ceea ce facem, nu ne vor provoca probleme grave.”
Adevăratul conducător spiritual va considera că este de datoria sa a purta mărturia adevărului lui Dumnezeu în toate și în orice condiții, indiferent de efectul pe care îl poate avea asupra avansării sale politice. El stă în picioare pentru principiu, nu pentru politică, punând aprobarea lui Dumnezeu mai presus de aprobarea oamenilor. A rămâne în funcție nu este obiectivul său cel mai înalt, ci mai degrabă să rămână într-o relație corectă cu Dumnezeul său. El este pregătit ca în orice moment să ia „poziție neclintită pentru adevăr, chiar dacă s-ar prăbuși cerurile”.[12]
Pe de altă parte, dacă președintele conferinței, care este în primul rând un politician, găsește o dezbinare în gândire într-o biserică sau în bisericile din conferința sa, el nu pune întrebarea: „Cine se ține de adevărul lui Dumnezeu?”, ci mai degrabă, întreabă: „Cine are cea mai mare influență și cei mai mulți bani? Cine îmi va aduce cele mai multe probleme dacă nu sunt de acord cu ei?” Astfel de administratori sunt numiți în spiritul profeției „mulțumitorii oamenilor” și nu sunt aplaudați.
Cei care ar aplica aceste atitudini politice asupra dezbinărilor teologice care amenință unitatea bisericii noastre astăzi, nu sunt numai cinic de pragmatici, ci sunt, de asemenea, departe de armonia față de dovezi, și trebuie să ia în considerare realitatea situației. Chiar și o examinare superficială a rapoartelor istorice va dezvălui că majoritatea celor care sunt numiți astăzi „de extremă dreaptă” nu au deviat nici măcar cu puțin la dreapta, față de pozițiile susținute în general de toți adventiștii de ziua a șaptea, până la publicarea cărții Questions on Doctrine în 1957.
Cu privire la acest aspect nu există o insuficiență de dovezi. Cineva trebuie doar să se uite la publicațiile și la materialele didactice utilizate până în anii 1960 pentru a stabili acest fapt. Astfel de materiale includ articolele din Review and Herald și Signs of the Times, manuale și programe școlare, diverse ghiduri de studiu biblic răspândite de Vocea Profeției și alte agenții, chiar și The Seventh-day Adventist Bible Commentary. În niciuna dintre acestea nu va fi găsită vreo urmă a doctrinei calviniste, conform căreia nu este posibil pentru creștini, prin nicio cale, să înceteze să păcătuiască.
Dacă cititorului îi lipsește timpul pentru astfel de cercetări, recomandăm cartea By Faith Alone de Norval Pease (N.ed. – În cartea amintită, Pease distorsionează adevărul cu privire la solia neprihănirii prin credință spunând: „Unde a fost doctrina îndreptăţirii prin credinţă care avea să fie descoperită în 1888 şi în anii precedenţi? În punctele de credinţă ale bisericilor protestante din acel timp (…). Aceleaşi biserici respingeau mesajul adventist şi Legea lui Dumnezeu, dar susţineau, cel puţin formal, doctrina îndreptăţirii prin credinţă.” – N. F. Pease, By Faith Alone, 1962, pp. 138-139). În capitolul său final, Dr. Pease a oferit o eșantionare reprezentativă a literaturii adventiste din anii noștri pre-calviniști. În tratarea subiectului îndreptățirii prin credință, toți autorii citați de Pease afirmă puternic principiul vieții victorioase a creștinului, prin puterea lui Hristos.
Dar mulți dintre cei care au rătăcit departe spre „stânga”, de pe această cale dreaptă a adevărului istoric în falsele doctrine ale calvinismului, se uită acum înapoi la membrii bisericii care refuză să îi urmeze în abaterea lor, numindu-i „de extremă dreaptă”. Acuzația este: „Te-ai mutat de pe calea cea bună la dreapta.”
Este dificil să ne imaginăm o interpretare mai greșită a faptelor. Noi, cei care suntem numiți „de extremă dreaptă”, insistăm că nu ne-am abătut la dreapta. Continuăm înainte, pe cursul neschimbat de la care calviniștii s-au abătut departe spre stânga. Să facem tot ce putem pentru a-i aduce înapoi, dar să nu permitem ca vreodată să fim supărați sau înșelați de aceste false acuzații.
Folosirea acestui termen pentru a-i descrie pe adventiștii de ziua a șaptea care încearcă să se țină de principiile credinței lor istorice este un șiretlic de propagandă, simt unii, care ar fi putut fi conceput în mintea lui Satana însuși. Apelul de a se abate de la tradițiile oamenilor către cuvântul curat al lui Dumnezeu, a fost o temă centrală și consecventă în toate eforturile adventiste de ziua a șaptea de câștigare de suflete. Pionierii noștri au dat exemplu prin respingerea respectării duminicii susținute de tradiție și acceptarea respectării Sabatului susținut de Scriptură. Cei care au acceptat mesajul adventiștilor de ziua a șaptea au luat o decizie conștientă și deliberată de a trăi după Scripturi și nu după tradiție. Au făcut acest lucru deoarece au putut vedea că nicio singură doctrină susținută de adventiștii de ziua a șaptea nu se bazează pe tradiție.
Dar calviniștii dintre noi, au schimbat definiția acestui termen, la fel cum au schimbat definiția termenului „legalism”. În loc să definească tradiția ca învățătura oamenilor care nu este susținută de Scripturi, ei aplică termenul la doctrinele biblice susținute de alții dinaintea noastră. Astfel, se pare că ei doresc să ne redirecționeze mentalitatea puternică împotriva tradiției și să întoarcă această forță tocmai împotriva doctrinelor biblice care ne-au definit ca popor.
Un adevăr biblic nu este o tradiție a omului și nu poate fi făcut astfel prin trecerea timpului. Vârsta nu schimbă adevărul în eroare și nici nu schimbă Scriptura în tradiție. Nu suntem „adventiști tradiționaliști” pentru că ne ținem ferm de principiile adevărului biblic studiat de pionierii noștri, adevăruri care nu au fost anulate de timp sau încercări. Dacă este necesar un termen descriptiv pentru a ne deosebi de calviniștii dintre noi, atunci să fim cunoscuți ca „adventiști istorici” și nu „tradiționaliști”. Și să nu-i lăsăm pe calviniștii dintre noi să încerce să se ascundă în spatele termenului „evanghelici”, ci în mod deschis și direct să fie identificați drept ceea ce sunt cu adevărat − calviniști.
Recunoaștem, desigur, că cei descriși drept „calviniștii dintre noi” nu au îmbrățișat, până acum, falsele doctrine ale calvinismului, cum ar fi predestinarea, etc. Totuși, au îmbrățișat câteva doctrine importante ale calvinismului, incompatibile cu doctrinele vitale, importante ale credinței istorice adventiste.
În concluzie, să ne amintim de principiul obișnuit al discuției și dezbaterii: aceia care au dovezi le vor prezenta. Cei care nu au dovezi vor recurge la argumentul ad hominem, împotriva omului. Să ne bucurăm deoarece cauza noastră este susținută de dovezi și nu de acuzații false, termeni peiorativi, epitete și injurii. Adevărul nu are nevoie de astfel de metode de apărare. Să ne amintim cuvintele lui Isus:
„Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și înveseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” Matei 5:11-12.
Note de subsol:
[1] Un argument ad hominem, constă în a riposta, la un argument sau la o afirmație despre un fapt, prin atac la persoana care a prezentat argumentul sau a făcut afirmația, în loc să se adreseze subiectul argumentului sau să se furnizeze o dovadă contra afirmației. Această eroare logică se referă la criticile sau atacul la persoana care face afirmațiile și prin care se încearcă discreditarea argumentului (n.tr.).
[2] Termen prin care erau numiți cei ce nu credeau în nemurirea sufletului în Anglia secolelor XVI și XVII (n.tr.).
[3] În engleză: cabbage-eaters. Într-un limbaj de argou, jignire ce înseamnă o persoană cu inteligență redusă (n.tr.).
[4] Webster's New World Dictionary.
[5] Reader's Digest Great Encyclopedic Dictionary.
[6] Ellen White, The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 6, p. 1077.
[7] E. G. White, Signs of the Times, 4 iunie 1902.
[8] Idem, Review and Herald, 24 ianuarie 1893.
[9] Ibid., 5 noiembrie 1901.
[10] Idem, Signs of the Times, 29 iulie 1889.
[11] În engleză right-wingers. În adventism se aplică și termenul „conservator” (n.tr.).
[12] Ellen White, Educație, p. 57.
Florin Laiu:
a comentat la: Ce este ispășirea finală?
Florin Laiu:
a comentat la: Ce este ispășirea finală?
ZA:
a comentat la: Tabăra MAHANAIM