E. J. Waggoner către A. G. Daniells - 24 iulie 1903

451 Holloway Road, Londra, N., Anglia
24 iulie 1903

Dragă frate Daniells:

N-a trecut nici o zi de când am primit scrisoarea ta, în mai, în care să nu fiu conștient de datoria mea; dar au fost multe lucruri care m-au întârziat în a-ți scrie. Știi (sau poate că nu știi, fiind mai prompt decât mine) cât de ușor este să lași o scrisoare să aștepte, după ce ai amânat-o o dată. Dar, ca să fiu sincer, am avut probleme în a ști cum să scriu fără să mă reprezint greșit pe mine însumi.

Când am primit scrisoarea ta care spunea că fratele Irwin va veni în locul tău, am fost mult prea dezamăgit ca să mă mai gândesc la a scrie. N-aș fi putut să fac dreptate sentimentelor mele fără riscul de a face o nedreptate sentimentelor altcuiva, și m-am gândit să aștept până după întâlnirea noastră, care era aproape, sperând că rezultatul va dovedi că sentimentele mele nu erau justificate, și că atunci mă voi simți suficient de ușurat ca să scriu o scrisoare într-un ton vesel. Dar după întâlnirea din Southsea, m-am simțit și mai abătut, așa că nu m-a tras inima să mai scriu deloc.

Bineînțeles, știu că o persoană vorbește și simte în mod natural despre el însuși ca având o valoare mai mică, și totuși nu pot concepe că tu chiar ai crezut că fratele Irwin ar fi fost într-adevăr un înlocuitor potrivit pentru tine. Mi se telegrafiase din Battle Creek că urma să vii, și asta fusese promovat și folosit ca un mijloc de a obține participare maximă. Am avut o participare mult mai mare decât anul trecut, în Leeds, chiar dacă nimeni, exceptându-l pe fratele Loveday, pentru prima jumătate a întâlnirii nu era din Conferința de Nord. Și aveam mari așteptări de la această întâlnire! Bineînțeles că pot aprecia că situația de acolo cerea prezența ta, și dacă ar fi fost numai faptul că nu urma să vii, nu ar fi fost atât de rău, dar nu m-am putut împăca cu faptul că l-ai trimis pe fratele Irwin în locul tău, și nici gândi ce-am fi putut face cu el. Un titlu sau o poziție, sau o fostă poziție ca președinte sau fost președinte dă bine pe hârtie, dar nu completează cu mult o întâlnire. Cu toate acestea, când tot scopul era ca un anumit lucru să fie introdus, indiferent de consecințe, aproape oricine cu o voință puternică ar fi putut ocupa poziția, iar fratele Irwin și-a făcut datoria în mod nobil pentru „vechile pietre de hotar”. Dacă oamenii au avut de beneficiat sau nu, aceasta a fost o problemă secundară. În tot timpul în care am trăit în Anglia, n-am avut niciodată o întâlnire care să fie un asemenea eșec. Desigur, nu vreau să fiu înțeles ca spunând că totul a fost din cauza fratelui Irwin.

Presupun că ai auzit până acum zvonuri cum că sunt pe cale să plec de aici. Este adevărat că m-am gândit la asta de ceva timp, și acum că pare aproape o certitudine, trebuie să îți spun totul. Pare așa de mult ca un vis, încât mie însumi îmi e greu să mă conving de realitatea lui, sau să știu cum să o spun.

Ca să încep o lungă incursiune înapoi, știi că am fost unul din cei aleși de fratele James White ca să studiez pentru a deveni medic. Astăzi sunt aproape douăzeci și nouă de ani de atunci. Am studiat, petrecând ceva timp în vechiul Institut de Sănătate, și am termitat un curs medical. Totuși, n-am fost niciodată mulțumit cu el și n-am simțit că am suficientă calificare pentru a putea practica medicina independent. Ei bine, Dumnezeu, în providența Sa bună, m-a întors din acea direcție. Nu eram potrivit pentru locul acela și dacă aș fi continuat, aș fi mers către pieire. Nu aveam fundația corectă pe care să construiesc, indiferent de cât de complet ar fi fost cursul meu. După ce am fost convertit, am apucat în direcția studiului biblic, urmând lumina pe care știu că o primisem din cer. Pentru mulți ani nu m-am așteptat să mai am de-a face cu lucrarea medicală, și nu mi-am dorit nicio legătură cu aceasta. Simțământul meu de nepotrivire și experiența mea din trecut au ajutat la construirea unei bariere împotriva acesteia. Între timp, am continuat să studiez Biblia urmând aceeași lumină. În cursul ultimilor șapte sau opt ani am văzut că lumina pe care Dumnezeu mi-o dăduse mă conducea către ceea ce ar fi trebuit să am atunci când am început să studiez medicina. Am văzut în lumina crucii cheia pentru toate lucrurile. Am învățat reforma sănătății și fiziologia, și prima dată am predat temperanța și sănătatea atunci când am învățat-o din Evanghelie. În ultimii doi sau trei ani, în mod special, am văzut Crucea în Cuvântul lui Dumnezeu, și am simțit dorința intensă de a studia lucrurile pe care El le-a făcut, pentru ca să îi pot învăța pe alții mai simplu și mai complet. Aceasta a crescut pe măsură ce am simțit necesitatea absolută a unei astfel de cunoștințe, pentru a putea preda Biblia așa cum îmi doream. Mai mult, aceeași lumină pe care am urmat-o în Cuvânt, chiar dacă uneori într-un mod foarte ezitant, m-a făcut în stare să înțeleg câteva din adevăratele principii ale educației, și cum să fac din Biblie elementul suprem și adevărata fundație pentru orice învățătură. Aceasta m-a făcut din ce în ce mai doritor de a obține o educație mai tehnică, pentru a putea să demonstrez problemele în loc să vorbesc teorie. Știu că Dumnezeu mi-a dat o anumită înțelegere a Bibliei, cel puțin suficient pentru a mă face conștient de faptul că există adâncimi infinite în ea, care sunt încă de descoperit, și întrucât Biblia, ca și cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie să conțină suma întregii înțelepciuni, am simțit că nu greșeam crezând că, dacă aș fi fost umil, Dumnezeu mi-ar fi dat un loc în dezvoltarea adevăratelor metode de educație. Acum simt asta mai mult decât oricând.

Înțelegi ce vreau să spun. Am avut o dorință fierbinte ca să am ocazia să studiez știința în laborator, conform cu lumina pe care am avut-o, ca să o pot aplica în învățarea Bibliei. Dar întrebarea a fost cum să găsesc ocazia. N-am avut niciun mijloc, și nu m-am gândit niciodată că Conferința m-ar susține vreodată și m-ar ajuta ca și cum aș fi fost un tânăr, și în plus, nu m-am putut simți liber să renunț la lucrare pentru doi ani. Dar am avut oportunitatea să studiez în timp ce predam Biblia studenților la medicină, și aș fi acceptat-o, dacă nu m-aș fi simțit  atât de legat de lucrarea de aici.

Totuși, ultimul an a produs o schimbare. Nu în devotamentul meu față de lucrarea de aici, nici în dragostea mea pentru bătrâna Anglie, ci în relația mea cu lucrarea sau, mai degrabă, în relația conducerii cu mine. Ultimele șase luni au dus lucrurile până acolo că am fost forțat să ajung la gândul de a pleca, cel puțin pentru o vreme, chiar dacă atunci când mă opresc ca să mă gândesc la asta, este mult mai rău decât mi-aș fi putut imagina vreodată că poate fi părăsirea țării de baștină pentru cineva. Cu toată dorința mea de a înainta studiul meu științific, nu cred că m-aș fi putut conduce eu însumi la ea, dacă ușa nu mi-ar fi fost chiar închisă în urma mea. Un salariu de 10$ pe săptămână pentru a părăsi The Present Truth nu ar fi fost nici cea mai mică ispită. Dar nu mă simt în stare să mă lupt împotriva Conferinței Generale cu toată greutatea ei, și mi se pare că acum ar fi timpul ca să ies puțin din scenă, renunțănd doar ca să pot reveni și mai bine, sper.

Am ezitat ca să scriu, deoarece n-am știut cum să o fac fără să par că aduc acuzații împotriva unora dintre frați, lucru pe care nu doresc să îl fac. Dar n-am putut să mai amân acest subiect. Cred că pot oferi o opinie calmă, imparțială a acestui caz.

Cred că sora White va susține afirmația mea că frații din poziții oficiale din America s-au pus de acord față de plecarea mea din America pentru că nu voiau învățăturile și influența mea prezente acolo. Cel puțin, am văzut asta consemnat în una dintre scrisorile dânsei. Am știut asta atunci, dar nu am fost deranjat, pentru că știu că acesta era câmpul meu, și am vrut să vin. Domnul m-a binecuvântat în lucrarea de aici. Dar n-a trecut mult până ce frații din America au devenit nesatisfăcuți cu situația de aici, și au făcut eforturi pentru a rupe ceea ce se considera a fi sub controlul meu în acest câmp. Se credea că D.A. Robinson era prea mult sub influența mea, și a fost trimis în India ca fiind „omul potrivit pentru acel loc”, etc., cu toate că el știa foarte bine că a fost trimis nu pentru că era dorit în India, ci pentru că nu era dorit în Anglia. (Nu vreau să spun că oamenii din Anglia nu îl voiau.) Apoi H.E. Robinson a venit aici cu însărcinarea de a rupe influența mea, și de „a da tonul lucrării din Anglia.” El a avut mână liberă și susținerea Conferinței Generale, dar nu a reușit să obțină nimic împotriva adevărului, și s-a întors într-un an.

Apoi fratele Prescott a venit, și pentru patru ani am avut relativ liniște. Între timp, lucrurile nu s-au îmbunătățit în America, după cum știi, cu toate că, fiindcă ai fost afară din țară în zilele de la Minneapolis și după, nu puteai înțelege pe deplin cazul. A fost numai pentru faptul că deși, după multă opoziție, denominațiunea a acceptat în mod oficial adevărul înaintat al soliei, ei nu l-au pus în practică. L-au acceptat ca unul din lucrurile pe care „noi ca popor le credem”, dar nu ca ceva după care să fie conduse lucrurile, predate științele, etc. Ei n-au văzut în lumina pe care a trimis-o Dumnezeu, un principiu menit să rezolve toate problemele, și să reorganizeze, sau, mai degrabă, să organizeze, să pună viață în întreaga lucrare. Cel mai rău dintre toate, ei nu au acceptat lumina înaintândă a soliei. Pentru că făcuseră deja o mișcare, s-au simțit iritați la sugestia că trebuiau să continue. Au crezut că lor li se cuvenea recunoștință pentru marea realizare de a scăpa dintr-o cursă și de a intra în alta. Totuși, ei se numeau lideri ai poporului, uitând că un lider trebuie să meargă înainte, nu să stea pe loc.

Un efort stăruitor a fost făcut acum doi ani pentru a îmbunătăți starea lucrurilor, dar totuși nu mai stăruitor decât fusese făcut timp de patru ani înainte de asta. Problema a fost, ca și mai înainte, că s-a crezut a fi posibil să se facă reforme prin aceleași mijloace, și în mare, de către aceeași oameni care provocaseră necazul. Niciun om nu a avut vreodată un început mai bun sau n-a pornit mai bine decât fratele Olsen, în primăvara de acum paisprezece ani. Dar el n-a putut să reziste în fața gărzii vechi. Apoi fratele Irwin a început în circumstanțe neobișnuit de favorabile, și administrația sa a fost rapid demonstrată ca fiind un eșec. Nu are rost să spun că eșecul a stat în oameni, că ei nu erau oameni buni. Erau oameni la fel de buni și creștini la fel de sinceri ca oricare alții. Necazul este că nu au știut pentru ei înșiși, de la Domnul, ce să facă. Ei nu au văzut, ci a fost nevoie să li se spună ce să facă la fiecare cotitură. Nu au văzut că eșecurile de mai înainte se datoraseră metodelor greșite, mai degrabă decât oamenilor greșiți. Tot ceea ce a fost greșit legat de oameni, a fost incapacitatea lor de a vedea un principiu al adevărului care putea rezolva orice problemă, și soluționa orice situație dificilă. Și vechea influență a rămas și a continuat să lucreze.

Acum am trecut prin același loc din nou, doar că mie îmi pare mai lipsit de speranță decât oricând, pentru că până acum, oamenii din conducere nu au văzut niciodată lumina, iar oamenii care au văzut-o au fost capturați de elementul reacționar. Nu pot înțelege asta, dar îmi este clar că, în mod oficial, denominațiunea se află înapoi, de cealaltă parte a Minneapolisului. Strigătul acum, ca și atunci, este „Stați lângă de pietrele de hotar.” Știu că oamenii care vor înălța această strigare sunt însulfețiți în mod sincer de dragoste pentru cauză, doar că se tem de nesiguranțele adâncului, dacă ar fi să ridice ancora, așa că își leagă bărcile la țărm, și își întăresc funiile. „Stați lângă pietrele de hotar” nu a scos niciodată Israelul din pustie.
Este ciudat că oamenii nu pot vedea că succesul părinților acestei cauze s-a datorat faptului că ei au fost reformatori, progresiști și nu atât de mult cuvintelor pe care ei le-au prezentat. Dar nu voi mai continua în această direcție acum.

Ca să ajung la subiect, lucrul la care s-a lucrat în anii aceștia a avut succes. Acest câmp este acum întru totul în linie, sub administrare desăvărșită. M-am luptat ca să țin standardul revistei The Present Truth împotriva descurajării, și nu aș fugi acum dacă aș știi că Domnul vrea să rămân și să mă lupt. (Nu vreau să spun că acum fug. Vreau să spun că n-aș fugi de loc, dar că sunt determinat să plec, de zădărnicia luptei atunci când toate eforturile sunt anulate.) A fost o lucrare a iubirii. Am venit aici hotărât să mă identific cu acest câmp și această lucrare și să mă adâncesc în ea, lucrând pe cât de bine aș fi putut lucra, lăsând rezultatul în mâna lui Dumnezeu. Un om nu-și poate da viața unei publicații, văzând-o cum se ridică de la un tiraj de 1200 de exemplare pe săptămână la 22.000, fără să devină o parte din ea, și nimeni nu știe cât de ucigător a fost gândul de a pleca. Dar șansele sunt prea mari, mai ales acum, când întreaga greutate a Conferinței Generale este pe spatele celor care lucrează la The Present Truth. Știu că ei au spus că se gândesc că ar trebui continuată, și că prin asta vor să spună că nu își vor asuma responsabilitatea de a o ucide, că ei cred că este mai bună decât nimic. Dar un om nu poate primi sau face orice, decât dacă i-a fost dat din cer. Nu îi învinuiesc pe acești oameni, pentru că ei sunt sinceri, și cred că sunt oameni mai buni decât sunt eu. Sunt liber să recunosc că nu cred că aș putea face nimic pentru o publicație în care aș crede la fel de puțin cum cred ei în The Present Truth. Și diferența este radicală. Ramura care cred eu că a contribuit, prin Dumnezeu, la succesul publicației, este cea față de care ei nu au nicio simpatie. Acum nu pot să fac nevăzut ceea ce ei văd, nici să lucrez în direcția pe care ei o doresc. Domnul nu m-a făcut ca să fiu un vânzător al gândurilor altor oameni, indiferent cât de bune ar fi ele. Am fost însărcinat înaintea lui Dumnezeu și a Domnului Isus Hristos, în vederea judecății, să „predic Cuvântul”, și nu afirmațiile stereotipe ale cuiva despre Cuvânt.

Nu vorbesc întâmplător. Am știut, bineînțeles, chiar de când fratele Prescott a plecat, că influența care era deja în câmp împotriva publicației și a lucrării mele, au fost mult întărite, atât de plecarea sa cât și de venirea omului care a fost trimis ca înlocuitor. Acest lucru nu a fost public, dar cu atât mai sigur. Nu a fost o împotrivire activă, ci mai degrabă pasivă, ca cea pe care zăpada o oferă roților de la mașină. Dezbinarea acestui câmp a pus o altă greutate asupra publicației. Nu doar că planul de subvenție a fost împotriva acesteia, dar prin dezbinarea câmpului, aceia care fuseseră înainte simpli indivizi, au fost înălțați la rangul de dumnezei. Există ideea fixă că cel care controlează fondurile poartă cu el dreptul de a controla învățătura Cuvântului. La întâlnirea din Southsea, acest simțămând a fost discutat pentru prima dată în mod deschis. Acolo a fost afirmat clar că dacă publicația ar fi fost diferită, ei ar fi putut strânge subvenția cu mai multă bunăvoință; că nu puteau să încurajeze oamenii să participe la școală, atâta timp cât Biblia era învățată așa cum era, și mai multe, în același sens. Am fost bucuros să văd frații spunându-și în mod deschis adevăratele sentimente, chiar dacă nu a fost un lucru plăcut. Dar le-am spus la fel de deschis că n-aș putea să lucrez niciodată pe liniile pe care ei le-au propus, și că cel mai bine ar fi ca ei să continue această lucrare. N-a fost nicio luptă și nicio înverșunare, ci doar simpla afirmare a cazului așa cum era. În timp ce pot găsi mai multe defecte în publicație decât oricine altcineva, sunt sigur că am condus-o după principii corecte. Dar, bineînțeles  că este mai bine ca lucrarea să fie unită, dacă este posibil. Mi-am păstrat curajul mereu, dar convingerea impusă asupra mea de ultima Conferință Generală și de atitudinea membrilor Comitetului Conferinței Generale care au fost prezenți la Southsea, și anume că influența Conferinței Generale ca întreg era puternic de partea oamenilor și politicii care sunt la fel de ferm împotriva The Present Truth ca și învățării Bibliei din școală, m-a făcut să-mi pierd curajul. N-am mai putut vedea nicio lumină în față și mi s-a părut inutil să continui lupta cu așa slabe șanse de izbândă, când aș putea, cel puțin pentru un timp, să fac o lucrare mai eficientă în altă parte, sau cel puțin undeva unde să am parte de o cooperare mai înțelegătoare. Sunt sigur că nu aș fi putut rezista tensiunilor pentru încă o iarnă, mai ales că, cu cât lucrez mai mult, cu atât mai mare este nemulțumirea. Sunt încrezător că, cu mine plecat, oamenii de aici vor prelua și vor conduce The Present Truth în așa fel ca să i se dubleze circulația, și astfel să poată face mai mult bine decât poate face acum, cu circulația sa mai limitată.

Apoi, de asemenea, legat de școală, ei erau determinați să aducă un alt profesor, în orice caz, care ar oferi învățătura pe care ei o vor, și nu pare dreptă ideea de a ține două cursuri diferite în același timp. Cu siguranță că va apărea discordie,  sau o anumită confuzie în rândul studenților. În orice caz, nu aș putea rămâne, fără ceva ajutor, și experiența mea anterioare nu a fost în măsură să mă facă optimist în legătură cu asta. Nu simt că aș putea repeta efortul de anul trecut. Nu cred că Domnul vrea ca să lucrez continuu sub o asemenea presiune.

Știu că frații mei sunt la fel de sinceri ca și mine, și nu-i pot învinovății pentru că nu susțin un lucru contrar a ceea ce ei cred că este corect. Cred că dacă nu ar exista un sistem greșit în funcțiune, de la care nu îndrăznesc să devieze, ei ar putea să vadă anumite lucruri pe care acum nu le pot vedea, dar nu li se poate cere să susțină ceva ce nu pot vedea. Din partea mea, eu aș lucra cu bucurie conform planurilor și dorințelor fraților, dacă aș putea, dar aceasta este o imposibilitate morală. Ei vor „doctrinele denominațiunii” predate exact așa cum sunt scrise în anumite cărți, să fie făcute anumite afirmații, și apoi să fie citată Biblia pentru a le susține. Pentru Biblie ca întreg, nu au nicio utilizare. Cu siguranță că o cred în întregime, dar ei nu simt că avem suficient timp pentru a ne permite luxul de a o cunoaște pe de-a-ntregul. O anumită parte este necesară, iar restul, cea mai mare parte, nu este esențială soliei. Dar eu nu pot fi „parțial în Cuvânt.” Dacă studenții școlii noastre nu sunt învățați nimic din Biblie, cu excepția a ceea ce știu deja, care este scopul practic al școlii? Aceasta devine o simplă fabrică de predicatori. Dar Domnul nu m-a trimis să fac predicatori, ci să predau Cuvântul. Nimeni în afară de Domnul Însuși nu știe suficent de mult ca să facă predicatori. Am învățat atât de mult din puținul din Biblie pe care îl cunosc deja, încât cred că există mult mai mult în partea pe care nu o cunosc. Cred că toată este „de folos”. Dar am fost forțat să concluzionez că denominațiunea nu va susține oficial o adevărată școală de Biblie. Și asta m-a umplut cu o tristețe inexprimabilă, cum a părut că nu există posibilitatea ca eu să lucrez în armonie cu frații mei, și m-am întrebat, oare nu sunt eu întru totul greșit? Dar nu mă pot îndoi de Cuvântul lui Dumnezeu, nici de lumina care a strălucit de la El către mine și care m-a condus atât de mulți ani, și cred că undeva este lucru de făcut pentru mine. Știu că trebuie să fie, pentru că adevărul, nu așa cum este el în anumite formule care sunt considerate a fi sacre datorită asociației, ci așa cum este în propriile cuvinte ale lui Dumnezeu, trebuie să fie dus în lume. În prezent, însă, este un fapt trist,  dar de netăgăduit, că Biblia este coborâtă cel puțin într-un plan secundar printre slujitorii adventiști de ziua a șaptea. Se dorește ca școlile noastre să scoată predicatori în cel mai scurt timp cu putință, și nu studenți și învățători ai Cuvântului. Se dorește ca ei să ofere doar „ceea ce noi credem”, și nu să caute să cunoască Scripturile. A studia adânc Cuvântul lui Dumnezeu, și a fi condus de acesta la o declarație a adevărului diferită de cele care au fost adoptate de la părinți, este considerat a fi „căutare după lumină nouă și ceva neobișnuit.” Pare să fie o mare dificultate în a înțelege faptul că există un lucru ca simpla deschidere a ochilor cuiva pentru a vedea, și că atunci când lumina strălucește, un om nu trebuie să se chinuie pentru a o vedea. Ce progres se poate face când fiecare își primește mesajul și îl transmite mai departe prin repetiție? Și atunci când poziția este considerată echivalentă puterii?

Nu mă voi lupta împotriva fraților mei. Nu vreau să fac sau să spun ceva care să facă pe cineva să-și piardă încrederea în ei, așa că singurul lucru pe care îl pot face este să le predau lor câmpul și să mă retrag într-un loc unde cel puțin nu mă voi ciocni cu altcineva. În plus, simt că o schimbare va fi bună pentru mine. Teribilă cum este această ruptură, știu că este cel mai bine pentru mine acum, pentru un timp, atât pentru corpul, cât și pentru mintea mea. Nu îmi pasă deloc de vreun titlu medical. Cunoștința este ceea ce caut. Cu siguranță că nu sunt la fel de tânăr cum sunt alții atunci când își încep studiile, dar sunt tot tânăr, până la urmă, și dacă Dumnezeu îmi va da har, sau, mai degrabă, dacă nu mă împotrivesc acestuia, voi veni puțin mai târziu cu tinerii asupra cărora poate că voi fi avut un rol în instruirea lor, pentru a pune o singură întrebare, și anume, Ce este adevărul? Și să îl recunoască atunci când îl văd. Știu că „poporul” este loial, și sunt sigur că sute dintre ei se for angrena în școli de Biblie atunci când vor avea ocazia, recunoscând adevărul în ciuda oamenilor bine-intenționați dar greșiți, care lucrează pentru a stabili și menține o papalitate adventistă de ziua a șaptea.

Ei bine, nu o să te mai obosesc, pentru că știu că ești îngrijorat peste măsură. Mi-ar plăcea să am o discuție liniștită cu tine, pentru că este greu să cuprinzi în mod adecvat și pe de-a-ntregul acest caz, într-o scrisoare. Nu sunt distrus, deși descurajat, și învăț ca nicicând înainte că o viață nouă nu vine fără chinurile severe ale nașterii.

Dorindu-ți binecuvântări din abundență și călăuzire de la Domnul, rămân,

Fratele tău în Hristos,
E.J. Waggoner