Confuzia cu privire la evanghelie

Confuzia cu privire la evanghelie

De ce mai avem nevoie de încă un studiu despre neprihănirea prin credinţă? Oare nu sunt multe alte subiecte pe care am putea să le studiem cu folos? De ce mai avem nevoie totuşi de încă un studiu despre Evanghelie?

În primul rând, deoarece Evanghelia este inima a tot ceea ce suntem în calitate de creştini. Chiar dacă am înţeles corect toate celelalte subiecte, totuşi, dacă nu suntem lămuriţi cu privire la modul în care suntem mântuiţi, corectitudinea noastră în legătură cu doctrina nu va conta prea mult. Vor fi mulţi, foarte mulţi oameni care îşi vor corecta doctrinele greşite abia când vor ajunge în cer. Dumnezeu va avea o mulţime de clase de grădiniţă în cer, unde îi va învăţa pe oameni toate lucrurile simple ale Bibliei, pe care nu le-au înţeles foarte bine aici, dar acolo nu va fi niciunul a cărui inimă nu este predată lui Dumnezeu. Toţi cei ce vor fi în cer vor fi trebuit să înveţe mai întâi să-I supună lui Dumnezeu viaţa lor aici pe pământ – toţi. Trebuie să fim siguri că ştim cu o certitudine absolută cum are loc mântuirea.

În al doilea rând, ideile greşite despre neprihănirea prin credinţă continuă să vină la noi din toate direcţiile. Îndoielile cu privire la Evanghelia Bibliei continuă să apară. Se pare că, la fiecare an sau doi, este dezvoltată o nouă idee falsă care necesită răspunsul nostru inteligent. Este foarte clar că Satana şi-a făcut o prioritate din a produce confuzie cu privire la Evanghelia Bibliei, singura Evanghelie care ne poate salva de la nimicire. A ajuns să fie foarte greu să stai departe de şanţurile aflate de o parte şi de cealaltă a drumului mântuirii. Suntem prinşi fie în capcana legalismului, încercând să ne câştigăm propriul drept de a intra în cer, fie în capcana harului ieftin, pretinzând să primim mântuirea în timp ce nu facem nimic pentru a împlini condiţiile cele mai elementare ale acesteia. Este foarte uşor să cazi în aceste extreme, dar foarte greu să scapi din ele. Din cauza acestei confuzii, trebuie să continuăm să studiem adevărurile fundamentale cu privire la modul în care are loc mântuirea.

Provocarea

O asociaţie religioasă independentă a publicat cu câtva timp în urmă un număr special al revistei ei principale […]. Spre dezamăgirea şi descurajarea noastră, definiţia dată Evangheliei veşnice era că „fiecare bărbat, femeie şi copil trebuie să moară faţă de sine în fiecare zi. Noi trebuie să-I predăm lui Dumnezeu voinţa noastră clipă de clipă – inima noastră să fie unită cu inima Lui, mintea noastră să fie unită cu mintea Lui – şi numai atunci putem să avem gândurile lui Isus şi să trăim viaţa lui Isus”.

Iată-ne în secolul al XXI-lea – mai bine de 113 ani după 1844 – iar unii continuă să definească Evanghelia veşnică în felul acesta? Oare nu este Evanghelia veşnică vestea bună că Isus – Dumnezeul-om, a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită faţă de Lege şi apoi a murit ca înlocuitor al meu, pentru ca eu, prin credinţă, să îmi pot însuşi neprihănirea Sa desăvârşită ca fiind a mea, o neprihănire care vine numai prin credinţa în neprihănirea Sa – o neprihănire care îmi este atribuită fără „faptele Legii”?….

Prin puterea Duhului lui Dumnezeu, un credincios poate, într-adevăr, să moară faţă de sine în fiecare zi şi poate, într-adevăr, să aibă gândurile lui Isus şi să trăiască viaţa lui Isus. Aceasta este de asemenea o veste bună. Totuşi, din clipa în care aceste acţiuni interioare devin nişte condiţii ale îndreptăţirii, din aceeaşi clipă ele devin nişte mijloace prin care un om este mântuit, vestea cea bună ajunge să fie trunchiată – ca şi când ar fi lovită cu barosul.

Deşi editorii revistei ar fi şocaţi, dacă şi-ar da seama de faptul acesta, teologia revistei este exact asemenea romano-catolicismului. […] Observaţi cât de umanistă, cât de centrată asupra păcătosului este această înţelegere a Evangheliei. Noi trebuie să murim zi de zi, noi trebuie să ne predăm voinţa, noi trebuie să facem aceasta, noi facem tocmai aceea. Argumentul că Dumnezeu săvârşeşte faptele în noi şi, ca urmare, nu sunt ale noastre, nu-i lasă să scape din prinsoare. […] Oamenii înşişi sunt cei ce continuă să săvârşească aceste fapte, iar dacă aceste fapte îi îndreptăţesc, atunci ei sunt mântuiţi prin credinţă şi fapte, punct.

Dumnezeu lucrează în noi, pentru ca noi să putem ajunge neprihăniţi; acesta este o parte a experienţei creştine care nu poate fi negată. Totuşi, indiferent cât de neprihăniţi devenim prin ce anume face Dumnezeu în noi, mântuirea noastră continuă să vină numai din ceea ce Dumnezeu a făcut în afara noastră, în viaţa şi moartea lui Isus. Speranţa mântuirii noastre nu trebuie să rămână centrată niciodată asupra noastră, sau asupra a ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru; în schimb, neprihănirea care ne mântuieşte – ascultarea care ne răscumpără şi sfinţirea care ne îndreptăţeşte – rămân întotdeauna în domeniul exteriorului nostru, o neprihănire care există în cer, „neprihănirea lui Dumnezeu” Însuşi.

Ne pare foarte rău de acea revistă. […] Pe crucea lor nu se află niciun Hristos, ceea ce înseamnă că oricare ar fi binele pe care îl oferă ei, vine încărcat cu povara insuportabilă a mântuirii prin fapte, care nu constituie nicio Evanghelie şi, cu siguranţă, nu Evanghelia „veşnică” (Clifford Goldstein, Adventist Review, 11 noiembrie, 2001).

Răspunsul

Clifford Goldstein atacă direct Evanghelia pe care o prezintă unii. Înainte de a analiza acest atac, ar fi bine să luăm în considerare câteva scrisori care au apărut în Review, după ce a fost tipărit articolul acesta.

Oare a spus Clifford Goldstein că nu există nicio condiţie pentru mântuire? […] Există anumite condiţii pe care fiinţele omeneşti trebuie să le îndeplinească în scopul de a obţine mântuirea, iar unele dintre ele pot fi dificil de îndeplinit, dar îndeplinirea acelor condiţii nu este considerată a fi un merit, nu ne califică pentru cer şi nu constituie o plată pentru, o pregătire pentru, sau un drept pentru a intra în cer. Toate aceste lucruri ne sunt date în dar; toate sunt bazate iniţial, în permanenţă şi în exclusivitate pe neprihănirea lui Hristos. Condiţiile nu fac altceva decât să garanteze că populaţia cerului este limitată la aceia care cred că este o idee bună a lăsa responsabilitatea conducerii în mâinile lui Isus. (Auburn, WA).

Este un fapt recunoscut că, în anii recenţi, unii care au fost cât se poate de elocvenţi în predicarea crucii au părăsit biserica, ducând cu ei comunităţi întregi. Îmi place declaraţia pe care am citit-o cândva: Dacă legalismul şi-a ucis miile lui de adepţi, antinomianismul şi-a ucis zecile de mii. Trebuie să fi existat o cale mai bună de a exprima ceea ce încerca să spună Goldstein. Eu nu sunt sigur că este redată cu claritate, dar este o simplă citare doar dintr-un fragment de articol, pentru a spune că „ei” cred în neprihănirea prin fapte. (Orlando, FL) (Adventist Review, 24 ianuarie, 2002).

La scurt timp după aceea, în Review, a fost tipărit un alt răspuns.

În conformitate cu noua concepţie a lui Goldstein despre Evanghelie, […] Hristos ar fi trebuit să i se adreseze lui Nicodim în felul următor, în Ioan 3,3-8: „Nicodim, tu eşti un învăţător al lui Israel, dar ceea ce trebuie să înţelegi [Dle. Fariseu/Legalist] este că tu eşti îndreptăţit numai prin credinţă, separat şi în afară de ceea ce se întâmplă în interiorul tău. Nu există nicio condiţie pentru ca tu să fii îndreptăţit sau să îţi păstrezi îndreptăţirea, cu excepţia aceleia de a crede. Aceasta este esenţa Evangheliei. Odată ce înţelegi această Evanghelie obiectivă, putem să vorbim despre ceea ce înseamnă a fi născut din nou şi despre schimbarea inimii care urmează”. Aşadar, aceasta pare a fi o veste bună (aproape bună)! Problema este că Marele Învăţător nu S-a exprimat în felul acesta. În schimb, El a insistat (încă un trebuie?) că Nicodim trebuie să fie născut din nou din apă (curăţirea) şi din Duh.

O scrisoare nepublicată adresată lui Clifford Goldstein făcea următoarele comentarii.

Cu privire la ideea că o ascultare sfinţită nu contribuie cu nimic la mântuirea omului, dacă urmez învăţătura ta până la concluzia ei logică, apar câteva întrebări. Dacă lucrarea Duhului Sfânt în noi şi ascultarea care rezultă nu intră în tabloul mântuirii, pentru că ambele sunt „fapte”, indiferent dacă Dumnezeu este sau nu Acela care lucrează în noi, atunci oare mai avem noi ceva de FĂCUT, prin harul Său, pentru a evita primirea semnului fiarei? […] De ce este „fiecare om” judecat „după faptele lui”, dacă faptele, lucrarea lăuntrică a Duhului care produce atât neprihănirea interioară, cât şi cea exterioară, nu au nicio legătură cu mântuirea lui? […] Dacă există cu adevărat o „Cruce fără Hristos”, atunci aceasta se găseşte în teologia care neagă lucrarea esenţială (mântuitoare) a locuirii lăuntrice a Duhului Său. Aceasta este o contrazicere directă a Evangheliei lui Isus Hristos; este o aclamare a Lui ca Mântuitor, în timp ce statutul Său de Domn este trădat cu un sărut; iar aceasta este o încumetare. Niciun tată demn de acest nume nu ar încerca să-i crească pe copiii lui fără condiţiile ascultării. Creatorul cerului şi al pământului nu numai că are condiţii ale ascultării, ci ne umple cu puterea dragostei Sale pentru a asculta de El, pentru a purta chipul Său în lume şi pentru a apăra Numele Său înaintea universului care ne priveşte. De la Geneza la Apocalipsa, Biblia este plină de condiţii care au o influenţă directă asupra mântuirii noastre. Este aşa de clar, încât nu pot să mă gândesc la felul în care nişte minţi inteligente ajung să fie încurcate cu privire la acest subiect.

Analiza

Prin urmare, declaraţiile şi contra-declaraţiile nu sunt suficiente. Tot ce ilustrează este faptul că există multă confuzie cu privire la Evanghelie. Avem nevoie cu disperare să ştim ce spune Biblia despre Evanghelie, nu doar ce cred nişte fiinţe omeneşti despre Evanghelie. Aşadar, ne vom întoarce la articolul scris de Clifford Goldstein (menţionat de aici înainte ca CG) şi vom face o analiză. De asemenea, ne vom referi la un răspuns al lui Larry Kirkpatrick (menţionat de aici înainte ca LK), dat în 8 decembrie, 2001, pe website-ul lui (greatcontroversy.org). El îşi începe răspunsul în felul următor:

Din când în când, citim articole care ne uluiesc. […] Realmente ne taie răsuflarea. Editorul principal al Ghidului de Studii biblice ale Şcolii de Sabat pentru adulţi al bisericii noastre mondiale crede că ceea ce majoritatea dintre noi înţelegem a fi Evanghelia autentică a adventismului de ziua a şaptea este o Evanghelie diferită de aceea pe care o susţine el. Aspectul uimitor este că el are întru totul dreptate în punctul acesta; aceasta este în mod categoric o Evanghelie diferită.

CG combate concepţia că „fiecare bărbat, femeie şi copil trebuie să moară zilnic faţă de sine. Noi trebuie să Îi predăm lui Dumnezeu voinţa noastră clipă de clipă”. Atacul lui este puternic şi direct: „Iată-ne în secolul al XXI-lea – mai bine de 113 ani după 1844 –, iar unii continuă să definească Evanghelia veşnică în felul acesta? Oare nu este Evanghelia veşnică vestea bună că Isus – Dumnezeul-om, a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită faţă de Lege şi apoi a murit ca înlocuitor al meu, pentru ca eu, prin credinţă, să îmi pot însuşi neprihănirea Sa desăvârşită ca fiind a mea, o neprihănire care vine numai prin credinţa în neprihănirea Sa”.

Nimeni nu se opune concepţiei lui că viaţa desăvârşită a lui Isus şi moartea Sa înlocuitoare constituie temelia pe care este construită mântuirea noastră. Aceasta este incredibila veste bună a Evangheliei. Dar chiar în atacul lui CG se află afirmaţia că, credinţa este necesară pentru mântuire. Prin urmare, Evanghelia este mai mult decât viaţa şi moartea lui Hristos. Mulţi cred că Hristos a trăit şi a murit, dar nu au nicio credinţă în puterea Sa mântuitoare şi nu vor fi mântuiţi. Singura modalitate prin care Evanghelia devine vestea cea bună pentru noi personal este aceea în care, prin credinţă, acceptăm viaţa şi moartea Sa în locul vieţii noastre păcătoase. Oare faptul acesta nu face credinţa să fie o condiţie esenţială pentru mântuirea noastră? Credinţa nu conţine niciun merit şi nu poate fi baza ori cauza mântuirii noastre, dar noi nu vom fi mântuiţi fără credinţă.

Ellen White se exprimă în felul următor: „El este iertat cu condiţia primirii lui Hristos, mărturisindu-şi păcatele, pocăindu-se de ele şi ajungând înnoit” (Loma Linda Messages, p.103-104). „El a stabilit condiţii în Cuvântul Său, iar noi ar trebui să ne stabilim sarcina de a cunoaşte aceste condiţii în mod sârguincios, plin de interes, cu inima şi mintea, ca nu cumva să facem unele greşeli şi să dăm greş în a obţine dreptul la locaşurile cereşti” (Mărturii, vol.5, p.543). „Noi ar trebui să ştim ce este necesar să facem pentru a fi mântuiţi. […] Noi trebuie să îndeplinim condiţiile prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, sau vom muri în păcatele noastre. Trebuie să ştim ce schimbări morale esenţiale este necesar să fie făcute în caracterul nostru, prin harul lui Hristos, în scopul de a fi pregătiţi pentru locaşurile cereşti” (Mărturii, vol.5, p.535).

Când citim unele versete biblice, noi căutăm condiţiile precizate de Dumnezeu, pentru a beneficia de viaţa şi moartea înlocuitoare a lui Hristos. „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1,15). Aici, pocăinţa este o condiţie a mântuirii. Deşi înţelegem pe deplin că pocăinţa şi credinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu şi vin direct de la Duhul Sfânt, trebuie să facem alegeri personale pentru a ne însuşi aceste daruri şi pentru a le folosi în scopul de a avea acces la Planul de Mântuire. Acesta este un aspect omenesc al veştii bune a Evangheliei.

Evrei 11 este cunoscut ca fiind marele capitol al credinţei. „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit” […]. „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească”. […] „Prin credinţă Moise, […] a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu” (Evrei 11,4.24.25). Prin credinţă, Abel a fost considerat neprihănit. Sara nu a putut să aibă copii mai mult, decât putem noi să ne mântuim singuri, dar datorită credinţei ei, Dumnezeu a făcut o minune. Moise a refuzat şi a ales prin credinţă. Credinţa a fost condiţia lucrărilor măreţe ale lui Dumnezeu prin toţi aceşti eroi ai credinţei.

Ioan prezintă condiţia chiar şi mai explicit: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3,7). Observaţi că textul nu spune că cel care trăieşte în neprihănire este declarat deja neprihănit şi că acesta este doar un rod al faptului că este neprihănit. A trăi în neprihănire şi neprihănirea sunt unul şi acelaşi lucru.

Apostolul Pavel descrie foarte clar paşii spre mântuire: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3,5-7). Cum suntem mântuiţi? Prin spălare, prin naştere din nou, prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt. Toţi aceştia sunt paşi în procesul mântuirii, nu rezultate ale experienţei mântuirii. Acesta este un punct definitoriu crucial în studiul nostru cu privire la Evanghelie. Creştinii evanghelici ne învaţă că toate aceste lucruri sunt rezultatul inevitabil al primirii lui Hristos şi al faptului de a fi mântuiţi. Cu alte cuvinte, odată ce suntem îndreptăţiţi şi mântuiţi, noi experimentăm toate aceste rezultate (pe care ei le numesc sfinţire) la timpul cuvenit, întocmai cum vom experimenta proslăvirea la timpul cuvenit. Aceasta înseamnă că mântuirea nu depinde de faptul că noi experimentăm naşterea din nou şi înnoirea, ci de faptul că suntem „îndreptăţiţi prin har”, separat de experienţa naşterii din nou. Totuşi, acest text plasează naşterea din nou şi înnoirea ca fiind paşi necesari în îndreptăţire şi mântuire. Fără aceşti paşi, nu suntem mântuiţi.

Ellen White spune cu claritate acest lucru: „Singurul temei al nădejdii noastre este neprihănirea lui Hristos care ne este atribuită şi faptul că aceasta este înfăptuită în noi şi prin noi de către Duhul Său” (Calea către Hristos, p.63). Lucrarea Duhului Sfânt în noi este o parte a temeiului mântuirii noastre. „Trebuie să aibă loc o predare deplină şi fără rezerve faţă de Dumnezeu, o renunţare şi o îndepărtare de la dragostea de lume şi de lucrurile pământeşti, deoarece altfel nu putem fi ucenicii Săi” (Review and Herald, 31 august, 1886). Predarea şi renunţarea par a fi condiţii definite ale faptului de a fi creştini. „Dumnezeu cere deplina predare a inimii, înainte ca îndreptăţirea să poată avea loc, iar pentru ca omul să păstreze îndreptăţirea, trebuie să aibă loc o ascultare continuă, printr-o credinţă vie şi activă care lucrează din dragoste şi curăţeşte sufletul” (Solii alese, cartea 1, p.366). „Mântuirea înseamnă pentru noi o predare deplină a sufletului, trupului şi spiritului” (Signs of the Times, 15 noiembrie, 1899). Este limpede precum cristalul că predarea precede îndreptăţirea. Pur şi simplu, nu există mântuire fără predare. Nu există nicio credinţă adevărată fără predarea inimii. Prin urmare, este predarea o condiţie a mântuirii? Aceasta nu este o opţiune, nu este un rezultat, ci este un pas necesar, înainte ca noi să putem fi îndreptăţiţi şi mântuiţi. Din întâmplare, credinţa şi predarea sunt unul şi acelaşi lucru. Fără predarea inimii, nu există nicio credinţă adevărată. Orice credinţă lipsită de predare este acel fel de credinţă pe care o au diavolii care cred şi se înfioară. Predarea este singura modalitate prin care putem primi neprihănirea lui Hristos. Prin urmare, probabil că predarea voinţei şi a muri zi de zi constituie părţi vitale ale Evanghelie veşnice!

CG spune: „Totuşi, din clipa în care aceste acţiuni interioare devin nişte condiţii ale îndreptăţirii, din aceeaşi clipă ele devin nişte mijloace prin care un om este mântuit, vestea cea bună ajunge să fie trunchiată – ca şi când ar fi lovită cu barosul”. Să citim din nou cuvintele Inspiraţiei. „Condiţia mântuirii este ascultarea necondiţionată” (Signs of the Times, 15 noiembrie, 1899). „Marele dar al mântuirii ne este oferit fără plată, prin Isus Hristos, cu condiţia ca noi să respectăm Legea lui Dumnezeu” (Signs of the Times, 15 decembrie, 1887). „Renunţarea la sine este condiţia mântuirii” (Bible Echo, 9 decembrie, 1885). Oare aceste condiţii trunchiază cu adevărat vestea bună, ca şi când ar fi lovită cu barosul?

Să privim încă odată la condiţiile prezentate în Biblie şi Spiritul Profetic: Credinţa, pocăinţa, predarea, ascultarea, renunţarea la sine. Oare începem să-i auzim pe unii strigând „Legalism”? Problema apare când confundăm condiţiile mântuirii cu mijloacele mântuirii, exact lucrul pe care l-a făcut CG. Mijloacele mântuirii noastre sunt viaţa şi moartea pe cruce a lui Hristos. Acesta este singurul mijloc al mântuirii pe care îl vom avea vreodată. Harul lui Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Sfânt să ne caute, înainte ca noi să fi ştiut măcar ceva despre Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt mijloacele mântuirii. Condiţiile mântuirii sunt pur şi simplu lucrurile pe care le facem ca răspuns faţă de Dumnezeu, arătând că ne plac mijloacele Sale. Noi ne supunem modalităţii Sale de a ne mântui, în loc să ne supunem voinţei noastre egoiste. Condiţiile nu sunt meritorii; mijloacele sunt meritorii. Condiţiile nu câştigă nimic; ele spun pur şi simplu: „Vreau să fiu o parte a familiei. Vreau să fiu adoptat. Tu ai făcut tot ce ai putut pentru a mă mântui, iar acum eu aleg să fiu o parte a planului Tău”.

Când faci o călătorie cu maşina, motorul şi combustibilul sunt mijloacele care te duc la destinaţie. Dar oare mai este necesar şi altceva, pentru a ajunge acolo? Oare nu trebuie să urci în maşină, să treci la volan, să apeşi nişte pedale de pe podea şi să manevrezi schimbătorul de viteze ca să ajungi acolo? Acestea sunt condiţiile călătoriei tale. Dar dacă nu este combustibil în rezervor, poţi să stai la volan timp de o lună, şi nu vei ajunge niciodată niciunde. Combustibilul din rezervor şi motorul de sub capotă sunt mijloacele, cauza, călătoriei tale. Condiţiile călătoriei tale implică faptul de a urca în maşină.

„Când exercităm credinţa, noi ascultăm, iar când ascultăm, ne exercităm credinţa, dar niciuna dintre acestea nu câştigă pentru noi mântuirea. Moartea lui Isus care ne-a fost atribuită şi lucrarea Duhului Său în noi constituie mântuirea” (LK). Dacă separăm credinţa de ascultare, atunci trebuie să răspundem la întrebarea: „La cât timp după aceea vine ascultarea?” Are ea loc la un minut după credinţă, sau la o oră, sau la o lună după aceea? Dacă ascultarea este doar un rod al credinţei, atunci putem să stăm liniştiţi şi să aşteptăm apariţia rodului. Dacă Dumnezeu pur şi simplu ar înlătura ispitele cu care sunt bombardat, atunci ascultarea va apărea ca rod inevitabil al credinţei mele. Începeţi să vedeţi câtă îngăduinţă îi oferă păcatului continuu din viaţa noastră, acest fel de gândire; – până când Dumnezeu va găsi de cuviinţă să înlăture ispitele? Dar credinţa, predarea şi ascultarea sunt sinonime. Ele au loc împreună şi sunt condiţiile mântuirii.

CG continuă: „Observaţi cât de umanistă, cât de centrată asupra păcătosului este această înţelegere a Evangheliei. Noi trebuie să murim zi de zi, noi trebuie să ne predăm voinţa, noi trebuie să facem aceasta, noi facem tocmai aceea. Argumentul că Dumnezeu săvârşeşte faptele în noi şi, ca urmare, nu sunt ale noastre, nu-i lasă să scape din prinsoare…. Oamenii înşişi sunt cei ce continuă să săvârşească aceste fapte, iar dacă aceste fapte îi îndreptăţesc, atunci ei sunt mântuiţi prin credinţă şi fapte, punct”. Acestea sunt nişte comentarii foarte puternice, chiar sarcastice. Să vedem cum se potrivesc ele cu Scriptura.

„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2,20). A fi răstignit împreună cu Hristos pare foarte asemănător faptului de a muri în fiecare zi, deoarece versetul vorbeşte despre viaţa de zi cu zi în trup. Observaţi de asemenea cine trăieşte această viaţă creştină de zi cu zi. Hristos care trăieşte în mine este Cel care produce orice faptă bună ce va avea loc vreodată în viaţa mea. Probabil că aici este important să facem deosebire între două feluri de „fapte bune”. Un om care nu este răstignit împreună cu Hristos poate să facă fapte bune în ochii semenilor lui omeneşti. A fi un om moral este ceva nobil, dar este o faptă a firii pământeşti, produsă de motivaţii omeneşti pentru atingerea unor scopuri omeneşti. O „faptă bună” care este aprobată de Dumnezeu ca parte a Planului Său de Mântuire este numai o faptă pe care Hristos o săvârşeşte în noi. Singura „faptă bună” pe care o recunoaşte Biblia este rezultatul lucrării lui Hristos care trăieşte în noi. Creştinii înşişi nu sunt cei care săvârşesc singuri faptele bune.

„Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2,12-13). Cum trebuie să „ducem până la capăt” propria mântuire? Dumnezeu lucrează în noi atât voinţa şi înfăptuirea. Efortul meu nu va produce absolut nimic despărţit de Dumnezeu. Atât cât Îi îngăduim, Dumnezeu va lucra în noi ascultarea de El.

„Cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. […] Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Coloseni 1,27-29). Străduinţa noastră are valoare numai dacă Hristos locuieşte şi lucrează în noi. Orice faptă care are o relevanţă pentru viaţa veşnică va fi produsă în viaţa noastră de către Hristos.

„Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13,11). De cine trebuie să depindem noi pentru a rosti „cuvintele potrivite”? Noi trebuie să fim purtătorii de cuvânt ai Duhului Sfânt.

Deşi putem alege să ascultăm de Dumnezeu şi să-I slujim, noi pur şi simplu nu putem să aducem la îndeplinire propriile alegeri. Romani 7 prezintă cât se poate de corect capacităţile noastre. Noi nu aducem la îndeplinire binele pe care vrem să-l facem. Lucrurile pe care nu vrem să le facem sunt tocmai acelea pe care le facem în cele din urmă. Deşi s-ar putea să dorim să ascultăm de Dumnezeu, pur şi simplu nu stă în puterea noastră să aducem la îndeplinire propriile dorinţe. Adevăratele fapte bune sunt posibile numai prin harul şi puterea lui Dumnezeu. Noi înşine nu putem să facem niciodată acel fel de fapte bune care sunt relevante în procesul mântuirii. Pe baza Scripturii, trebuie să respingem susţinerea lui CG, care spune că „oamenii înşişi sunt cei ce continuă să săvârşească aceste fapte”. Dacă acestea sunt cu adevărat fapte bune, atunci sunt faptele pe care Îi îngăduim lui Dumnezeu să le îndeplinească în viaţa noastră.

CG continuă: „Totuşi, indiferent cât de neprihăniţi devenim prin ce anume face Dumnezeu în noi, mântuirea noastră continuă să vină numai din ceea ce Dumnezeu a făcut în afara noastră, în viaţa şi moartea lui Isus. Speranţa mântuirii noastre nu trebuie să rămână centrată niciodată asupra noastră, sau asupra a ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru; în schimb, neprihănirea care ne mântuieşte – ascultarea care ne răscumpără şi sfinţirea care ne îndreptăţeşte – rămân întotdeauna în domeniul exteriorului nostru, o neprihănire care există în cer”.

LK răspunde: „Dar speranţa mântuirii noastre nu a fost niciodată centrată în noi înşine sau în ce face Hristos în noi. Putem să ne înţelegem şi asupra acestui punct? Tot ce susţinem noi este că acele declaraţii inspirate care spun că Dumnezeu lucrează în noi, acele declaraţii care spun că mântuirea include o experienţă interioară a naşterii din nou, că „singurul temei al nădejdii noastre este neprihănirea lui Hristos care ne este atribuită şi faptul că aceasta este înfăptuită în noi şi prin noi de către Duhul Său”, trebuie să fie onorate pentru lucrurile pe care ni le spun – nici mai mult, nici mai puţin. Tot ce spunem noi este că o parte critică a mântuirii noastre, pe lângă cele petrecute în afara noastră, constă, conform Inspiraţiei, în cele petrecute înăuntrul nostru”.

Într-un Ghid de Studii ale Şcolii de Sabat adulţi (18 martie, 2003), perspectiva lui CG şi-a găsit o aplicaţie practică. Discutând despre credinţa lui Avraam, autorul a concluzionat: „Oricât de mult ar fi fost viaţa lui Avraam o viaţă a credinţei şi ascultării, aceasta nu a fost o viaţă de credinţă desăvârşită şi ascultare desăvârşită […]. Neprihănirea care ne mântuieşte este o neprihănire care ne-a fost creditată, o neprihănire care ne este […] atribuită. Aceasta înseamnă că suntem declaraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu, în ciuda greşelilor noastre; înseamnă că Dumnezeul cerului ne priveşte ca fiind neprihăniţi, chiar dacă nu suntem”. Aici trebuie să ne confruntăm faţă în faţă cu pericolul extrem al acestei înţelegeri a Evangheliei. Declaraţia de mai sus ne învaţă că, deoarece suntem mântuiţi numai printr-o neprihănire exterioară, greşelile continue şi nelegiuirea din viaţa noastră nu sunt relevante pentru mântuirea noastră. Ea ne spune că noi rămânem îndreptăţiţi şi mântuiţi, în timp ce aceste greşeli şi păcate rămân nemărturisite şi neabandonate. Dacă Avram a rămas îndreptăţit, în timp ce minţea cu privire la soţia lui, atunci eu pot să rămân îndreptăţit, în timp ce o mint pe soţia mea, sau mint cu privire la ea. Această Evanghelie îngăduie unor păcate nemărturisite să rămână în viaţa unui creştin îndreptăţit, deoarece neprihănirea care ne mântuieşte „rămâne întotdeauna în afara noastră”. Aceasta este inima şi sufletul credinţei evanghelice care promite mântuirea separat de predare şi ascultare şi care a condus la aşa de multe excese nefericite în bisericile populare din zilele noastre.

Cu câţiva ani în urmă, Adventist Review (12 august, 1982) a raportat o experienţă similară în afara Bisericii Adventiste. „Părintele Zacharia, păstor al […] Bisericii Ortodoxe copte, […] a experimentat ceea ce poate fi descris numai ca fiind o convertire evanghelică…. Zacharia învăţa că îndreptăţirea este „un simplu verdict al neprihănirii”, fără nicio înnoire lăuntrică, sau neprihănire a caracterului. Adică, atunci când îi îndreptăţeşte pe păcătoşi, Dumnezeu îi declară neprihăniţi, fără a-i face neprihăniţi”. Articolul din Review concluziona că această concepţie despre îndreptăţire „separă ceea ce reformatorii au refuzat să separe, şi anume, noul statut şi noua viaţă, îndreptăţirea şi naşterea din nou, lucrarea lui Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt […]. Îndreptăţirea nu este o ficţiune legală care îl lasă neschimbat pe păcătosul îndreptăţit. Deoarece Dumnezeu îl îndreptăţeşte pe cel păcătos numai dacă acesta este în Hristos […]. Noul statut, noua viaţă, noua creaţiune – noi nu trebuie să separăm aceste binecuvântări. Ele aparţin aceleiaşi categorii şi le sunt date tuturor celor ce sunt în Hristos”.

În gândurile lui conclusive cu privire la revistă, CG critică, spunând: „Deşi unii adventişti încearcă să amestece evoluţia cu credinţa noastră, aceşti oameni nu fac astfel; deşi unii adventişti pun la îndoială mesajul nostru profetic, aceşti oameni nu fac astfel; deşi unii adventişti împrumută noţiunile subiective şi seculare ale istorico-criticii, aceşti oameni nu fac astfel; deşi unii adventişti se îndoiesc de lucrarea profetică a lui Ellen White, aceşti oameni nu fac astfel. Toate acestea sunt vrednice de laudă, cu excepţia unui detaliu tehnic: pe crucea lor nu Se află niciun Hristos, ceea ce înseamnă că indiferent de binele pe care îl oferă, acesta vine încărcat cu greutatea insuportabilă a mântuirii prin fapte, ceea ce nu este Evanghelie şi, cu siguranţă, nu este cea ‘veşnică’”.

Două puncte sunt importante aici. Mai întâi, el admite că „aceşti oameni” se împotrivesc cu putere numeroaselor atacuri îndreptate contra mesajului adventist în anii recenţi, dintre care majoritatea au venit din interiorul adventismului. Ei au rămas credincioşi principiilor fundamentale ale mesajului adventist. Totuşi, pentru că „aceşti oameni” nu acceptă versiunea lui cu privire la Evanghelie, CG spune că ei nu au „niciun Hristos”, nu au „nicio Evanghelie”, ci doar mântuire prin fapte.

LK comentează: „Dar autorul articolului crede că Evanghelia lor este o Evanghelie a faptelor şi respinge întreaga lor conformare cu toate celelalte puncte ale lor, cu sugestia că ei prezintă problema mântuirii într-o modalitate greşită. Aceasta este enigma lui uriaşă, colţul inexplicabil în care s-a pictat pe sine însuşi, dilema şi ghicitoarea lui. Şi anume, dacă aceşti oameni la care se referă el sunt consecvenţi în toate celelalte puncte, oare nu este posibil ca ei să ei să fie consecvenţi şi în acest punct? Oare nu este posibil ca ei să interpreteze corect Biblia şi scrierile lui Ellen G. White în înţelegerea lor cu privire la Evanghelie?

În al doilea rând, CG ne indică în mod corect importanţa Evangheliei – calea mântuirii. Este de o importanţă supremă să explicăm şi să apărăm Evanghelia adevărată ca fiind cea dintâi prioritate a noastră. Indiferent cât de corecţi am fi cu privire la alte subiecte, dacă înţelegerea noastră cu privire la Evanghelie este greşită, mântuirea noastră ar putea fi în pericol. Dacă CG este corect cu privire la faptul că noi avem o Evanghelie a mântuirii prin fapte, oare contează cu adevărat dacă suntem sau nu corecţi cu privire la toate celelalte subiecte? Dacă noi credem cu adevărat în mântuirea prin fapte, atunci suntem pierduţi. CG ne face un serviciu real prin faptul că ne îndrumă spre inima şi sufletul creştinismului – mesajul Evangheliei. Nimic, absolut nimic, nu este mai important decât înţelegerea corectă a Evangheliei. Dacă nu cunoaştem Evanghelia, cunoştinţa noastră cu privire la creaţiune şi evoluţie nu înseamnă nimic.

Adventismul crede foarte puternic în câştigarea de suflete şi evanghelizare. Dar dacă evanghelizarea noastră şi studiile biblice sunt bazate pe o Evanghelie falsă, atunci evanghelizarea ar putea fi lucrul cel mai periculos pe care putem să-l facem, deoarece încă mai aduce neghină în biserică şi îi face pe oameni puţin mai confortabili pe calea lor spre iad. Dacă îi asigurăm pe oameni că mântuirea lor este întru totul exterioară, că sunt declaraţi neprihăniţi înainte de a fi făcuţi neprihăniţi în interior, că Dumnezeu Se va îngriji de schimbările interioare majore cândva pe parcursul timpului, la vremea cuvenită, atunci botezarea lor în biserică ar putea fi lucrul cel mai periculos pe care l-au făcut vreodată în viaţa lor. Singura speranţă pe care o au este că Dumnezeu va fi în stare să anuleze Evanghelia falsă prin care au fost aduşi la Hristos şi să îndrume inimile lor sincere la adevărata cruce de pe Golgota.

Într-un articol ulterior din Adventist Review (23 ianuarie, 2003), CG şi-a impus poziţia chiar şi mai multă putere.

Eu sunt mântuit printr-o neprihănire care există în afara mea, o neprihănire care mi-a fost atribuită independent de neprihănirea mea personală…. Nu pot să îmi imaginez cum cineva care Îl cunoaşte pe Domnul, care vede măcar o sclipire din neprihănirea lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Isus, ar putea să creadă că orice face Duhul Sfânt în viaţa lui este suficient pentru a-i da merite mântuitoare înaintea lui Dumnezeu. […] Cum ar putea cineva care se apropie de Isus să creadă că orice se întâmplă în el îl îndreptăţeşte în vreun fel? Această idee este aşa de străină, aşa de respingătoare şi de antitetică în raport cu tot ce am experimentat de-a lungul anilor, încât sunt uimit că oamenii o cred cu adevărat. Fără a dori să judec, tot ce pot gândi este că aceşti oameni nu au experimentat niciodată neprihănirea prin credinţă.

Într-un alt articol din Adventist Review (25 septembrie, 2003), J. David Newman a exprimat aceeaşi înţelegere a Evangheliei în cuvintele următoare:

Mântuirea este alcătuită din două părţi – harul şi transformarea […]. Harul este cel care ne mântuieşte […]. Este în afara noastră şi ne este dat fără plată, când ne încredem în Isus. Transformarea începe să aibă loc în clipa în care primim harul. Transformarea are lor înăuntrul nostru. Noi căutăm întotdeauna harul pentru siguranţa mântuirii.

Cu alte cuvinte, deşi transformarea urmează întotdeauna după ce primim harul, ea nu este o parte a procesului mântuitor. Transformarea este mai degrabă rezultatul mântuirii, decât metoda mântuirii. În această înţelegere a Evangheliei, harul rămâne separat în mod esenţial de transformare. Indiferent de protestele contrare, transformarea produsă în experienţa naşterii din nou este înlăturată din actul mântuitor.

Eu cred că articolul scris de CG constituie o declaraţie deschisă de război împotriva adevăratei Evanghelii a lui Isus Hristos. El spune exact acelaşi lucru pe care Desmond Ford îl spunea cu aproximativ 25 de ani în urmă: Haideţi să ne îndreptăm Evanghelia, ca să ne putem îndeplini misiunea. Înţelegerea lui CG cu privire la Evanghelie este exact ce încerca Dr. Ford să convingă adventismul din acei ani. Această înţelegere evanghelică a Evangheliei va distruge adventismul exact la fel de sigur, ca şi când am accepta evoluţionismul în locul creaţionismului.

Seminţe şi roade

Aşadar, este întotdeauna adevărat că roadele nu apar din nimic. Roadele vin întotdeauna din seminţele semănate, iar de obicei seminţele par inofensive şi nevătămătoare. Dar noi ştim că unele seminţe produc flori, în timp ce altele produc mărăcini. Care au fost seminţele teologice care au produs roadele doctrinei evanghelice în Biserica Adventistă?

În 1979, au avut loc discuţii tulburătoare cu privire la îndreptăţire, sfinţire şi naşterea din nou. O sută patruzeci şi cinci de lideri din adventism au fost chemaţi la sediu pentru a studia acest subiect şi pentru a produce un document care reflectă poziţia noastră cu privire la neprihănirea prin credinţă. Documentul a fost intitulat The Dynamics of Salvation şi a apărut în Adventist Review în 31 iulie, 1980. Majoritatea concluziilor din această revistă au fost temeinice, dar au fost unele seminţe care au produs roade.

Într-o secţiune intitulată The New Status in Christ, găsim cinci puncte – îndreptăţirea, împăcarea, iertarea, adopţia şi sfinţirea (în sensul consacrării). Destul de ciudat, în secţiunea aceasta nu a fost nimic despre naşterea din nou sau transformare. Apoi, au apărut următoarele propoziţii: „Dar chiar dacă alunecăm şi cădem, păcatele noastre nu sunt întru totul asemenea păcatelor celor nemântuiţi…. Atâta vreme cât putem să stăm într-o relaţie cu Dumnezeu bazată pe credinţă, noi ne păstrăm noul statut ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu”. Este adevărat că, dacă alunecăm, cădem şi ne pocăim, ne păstrăm statutul în Hristos. Dar ce se întâmplă dacă alunecăm şi cădem şi nu ne pocăim? Ce se întâmplă dacă justificăm, apărăm sau cultivăm păcatul nostru? Ne mai păstrăm atunci statutul în Hristos? În document nu se află nicio discuţie cu privire la această deosebire importantă. O sămânţă a fost semănată.

Următoarea secţiune a fost intitulată The New Status in Christ. Aici găsim naşterea din nou şi refacerea. Acestea nu ar trebui să se afle într-o secţiune separată de The New Status in Christ. Implicaţia este că, odată ce suntem mântuiţi, vom discuta despre naşterea din nou şi noua viaţă. Naşterea din nou a fost separată de îndreptăţire şi iertare. A fost plantată o sămânţă foarte importantă, separând mântuirea de naşterea din nou.

În discuţia despre creştere (însemnând de obicei sfinţire), sfinţirea este înţeleasă ca fiind faptele pe care le săvârşim şi roadele pe care le aducem. Acum, sfinţirea este rezultatul sau rodul mântuirii, care vine după ce mântuirea noastră a fost îndeplinită. În această secţiune nu se află nimic despre faptul că mântuirea este un dar al harului în aceeaşi măsură ca îndreptăţirea. O altă sămânţă importantă a fost semănată.

Inspiraţia ne spune: „Prin credinţa în Numele Meu (Tatăl) vă voi împărtăşi sfinţirea şi neprihănirea care vă vor pregăti pentru lucrarea Sa într-o lume a păcatului şi vă vor califica pentru o moştenire nepieritoare în împărăţia Sa” (Signs of the Times, 18 iunie, 1896). Observaţi cu atenţie că noi nu producem sfinţirea sau neprihănirea. Acesta sunt darurile harului lui Dumnezeu, primite prin credinţă, şi sunt necesare spre a ne califica pentru cer. Cu alte cuvinte, ele sunt o parte a procesului mântuirii, nu doar roade ale unei mântuiri îndeplinite. „Dacă este conform cu Modelul divin, caracterul pe care îl dezvoltăm în timpul nostru de probă ne califică pentru a primi salutul de bun venit: ‘Bine rob bun’” (Manuscript Releases, vol.1, p.201). Noi nu suntem calificaţi pentru cer numai prin îndreptăţire. Atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea sunt darurile lui Dumnezeu şi sunt necesare pentru mântuire. Prima nu este o condiţie, iar a doua un rezultat.

Chiar acum există aşa de multă confuzie cu privire la acest subiect, încât o singură propoziţie se repetă continuu. Sfinţirea este un dar al harului; ea nu este nici total, nici parţial o lucrare a omului.

În documentul pe care l-am avut în atenţie, când este discutată ascultarea, nu există nicio menţiune a faptului că ascultarea este o condiţie a mântuirii, idee evidenţiată aşa de clar de către Ellen White. În această declaraţie au fost semănate (în mare parte prin omisiune, sau aşezare greşită) nişte seminţe care au făcut doctrina evanghelică să pară a fi curentul principal din adventism. Seminţele mortale aduc întotdeauna roade mortale.

Ce este aşa de uimitor cu privire la har?

Philip Yancey este probabil cel mai popular scriitor în cercurile creştine din zilele noastre. Cartea lui, What’s So Amazing About Grace? a fost întâmpinată cu urale de unii ca fiind cel mai mare bestseller creştin. El este probabil cel mai popular autor neadventist pentru cei din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ca dovadă, în 2001, Biserica adventistă a Colegiului Avondale (Australia) l-a invitat să vorbească despre har, cu aprobarea Diviziunii South Pacific. Apoi, prezentările au fost difuzate prin satelit în 180 de locuri din Diviziune.

În 2002, Kevin Paulson a revizuit această carte (comentariu disponibil în limba engleză pe site-ul www.greatcontroversy.org). Iată câteva dintre comentariile lui cele mai importante.

Cartea lui Yancey a contribuit fără îndoială la ceea ce ar putea fi numit „saturare cu har” în numeroase cărţi, predici, articole, studii ale Şcolii de Sabat şi alte materiale din adventismul contemporan. În vocabularul popular al bisericii, cuvântul „har” acum rivalizează cu cuvântul „relaţie” …. Este trist totuşi că această carte cu privire la subiect ar fi putut fi intitulată mai bine, „Numai jumătate de har” […] .

Următoarele versete biblice prezintă cealaltă jumătate a harului, versete nemenţionate în cele aproape 300 de pagini ale cărţii lui Yancey. „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9,8) […]. „Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus” (2 Timotei 2,1). „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2,11-12) […]. „Să ne arătăm mulţămitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică” („Să avem har, şi să aducem astfel […]” Evrei 12,28 – versiunea engleză).

De ce Yancey nu menţionează deloc parabola lui Isus cu privire la omul care a vândut tot ce avea pentru a cumpăra ogorul în care se afla o comoară ascunsă (Matei 13,44), sau despre negustorul care a făcut acelaşi lucru pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preţ (Matei 13,45-46)? Ce putem spune despre Pilda talanţilor, în care folosirea atentă a darurilor lui Dumnezeu decide destinul nostru veşnic (Matei 25,14-30)?

În povestirea Fiului risipitor, […] Yancey […] (sugerează) că pocăinţa sau lipsa acesteia nu au contat deloc pentru tatăl din pilda lui Isus […]. Rămâne adevărat că fiul risipitor a lăsat cocina de porci şi viaţa lui păcătoasă, înainte ca tatăl său să-l primească înapoi. Nu citim despre faptul că tatăl a călătorit până în cetatea unde s-a dus fiul lui, cerându-şi scuze pentru regulile „legaliste” care   l-au alungat pe fiu, oferindu-i apoi fiului invitaţia necondiţionată să se întoarcă, fără a ţine cont de felul în care a trăit el. Isus nu a prezentat nicio astfel de Evanghelie, nicio astfel de pervertire a harului divin. În mod asemănător, când se referă la Pilda slujitorului iertat de cei zece mii de talanţi, Yancey nu menţionează învăţătura clară a Bibliei care ne învaţă că iertarea slujitorului a depins de dispoziţia lui de a-l ierta pe celălalt […].

(Yancey) scrie: „Împărăţia lui Isus ne cheamă pe o altă cale, una care nu depinde de performanţele noastre, ci de ale Sale. Noi nu trebuie să realizăm ceva, ci doar să Îl urmăm. El a câştigat deja pentru noi biruinţa preţioasă a acceptării lui Dumnezeu” (p.72) […]. La un moment dat, el citează favorabil pe cineva care scrie despre „harul şi iertarea necondiţionată a lui Dumnezeu” (p.15), şi citează un altul care insistă că harul nu vine cu niciun fel de „condiţii ataşate”, şi nu pretinde „nimic de la noi, decât să aşteptăm cu încredere şi să-l recunoaştem cu mulţumire” (p.26) […].

Asemenea unei mari părţi din protestantismul evanghelic, precum şi din adventism, Yancey prezintă o doctrină a mântuirii care se bazează pe concepţia că iertarea lui Dumnezeu este ca o „umbrelă”, o copertină care acoperă toate păcatele trecute, prezente şi viitoare – toate deodată […].

Asemenea foarte multora, Yancey nu face nicio deosebire între ceea ce facem noi prin propria putere şi ceea ce face creştinul sfinţit prin puterea lui Dumnezeu…. „Isus a proclamat în mod inconfundabil că Legea lui Dumnezeu este aşa de desăvârşită şi absolută, încât nimeni nu poate atinge neprihănirea. Totuşi, harul lui Dumnezeu este aşa de mare, încât noi nici nu trebuie să facem acest lucru” (p.210) […]. „Destinul nostru omenesc este acela de a rămâne nedesăvârşiţi […]” (p.273). La un moment dat, Yancey scrie că Isus a înlocuit categoriile „neprihănit” şi „vinovat” cu „păcătoşi care recunosc” şi „păcătoşi care neagă” (p.182).

Faptul că, dacă cineva acceptă doctrina iertării necondiţionate şi geamăna ei siameză – că păcatul nu poate fi biruit nici chiar prin puterea lui Dumnezeu – toate aspectele vieţii creştine vor suferi […]. Cartea lui Yancey […] îi oferă cititorului o jumătate de Evanghelie – eliberarea de vinovăţie, fără eliberarea de păcat; numai o jumătate de har. Isus a prezentat Evanghelia completă a Scripturii într-o singură propoziţie foarte scurtă, adresată femeii adulterine aruncate la picioarele Sale: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti (Ioan 8,11). Cartea lui Yancey se concentrează asupra primei jumătăţi a acestei propoziţii şi o neagă pe cealaltă.

Este cu adevărat alarmant că aşa de mulţi adventişti de ziua a şaptea şi-au îngăduit să fie captivaţi de această carte şi autorul ei. Faptul ca aceia care au fost cândva „poporul Cărţii” renunţă la standardul fără greşeală al Bibliei şi ajung ostatecii cuvintelor înflorite şi poveştilor sentimentale, constituie o criză ce nu este deloc mică […] Cartea lui Yancey este un comentariu revelator al căderii continue a Babilonului protestant…. Dar dacă, în cuvintele lui Ellen White, noi nu „Îl predicăm pe Hristos în Lege” (Review and Herald, 11 martie, 1890), nici Hristos, nici Legea nu vor fi înţelese corect. Acelaşi Isus care a declarat: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13,35), a declarat de asemenea: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei” (Ioan 8,31). „Dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13,10), deoarece numai dacă Legea este împlinită, putem fi siguri că dragostea adevărată este prezentă. Noul legământ al harului, identic pretutindeni în Scriptură şi nemenţionat deloc în cartea lui Yancey, defineşte miezul relaţiei creştinului cu Dumnezeu: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31,33).

Comentarii suplimentare inspirate

Nimeni nu ar trebui să dea greş în a atinge, în sfera lui, desăvârşirea caracterului creştin. Prin jertfa lui Hristos, credinciosului i s-a dat posibilitatea să primească toate lucrurile care aparţin vieţii şi evlaviei. Dumnezeu ne cheamă să atingem măsura desăvârşirii şi aşază înaintea noastră exemplul caracterului lui Hristos. În natura Sa umană, desăvârşită printr-o viaţă de continuă împotrivire faţă de rău, Mântuitorul a arătat că, prin conlucrarea cu Divinitatea, fiinţele omeneşti pot chiar în această viaţă să atingă desăvârşirea caracterului. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu dată nouă, ca să putem dobândi biruinţa deplină […]. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfinţenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrării harului divin, atunci când el se supune îndrumării şi influenţelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârşită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării. Partea creştinului este aceea de a stărui în învingerea oricărui defect […]. Glorioasă este nădejdea ce stă în faţa credinciosului în timp ce înaintează prin credinţă către înălţimile desăvârşirii creştine! (Istoria faptelor apostolilor, p.530-533)

Pe măsură ce mintea se ocupă mai mult cu persoana lui Hristos, caracterul este modelat după asemănarea divină […]. Noi contemplăm caracterul Său şi, astfel, El e prezent în toate gândurile noastre. Dragostea Lui ne înconjoară…. Imaginea Sa este imprimată pe retina ochiului sufletului şi afectează fiecare parte a vieţii noastre zilnice, uşurând şi supunând întreaga noastră natură…. Noi am devenit schimbaţi în caracter; căci inima, sufletul şi mintea sunt luminate de strălucirea Aceluia care ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi. Astfel se observă realizarea unei influenţe personale vii, care locuieşte în inimile noastre prin credinţă […] Isus Hristos este totul pentru noi – cel dintâi, cel din urmă şi cel mai bun în tot ceea ce facem. Isus Hristos – Spiritul Său, caracterul Său – dă culoare tuturor lucrurilor; este urzeala, fibra, întreaga ţesătură a fiinţei noastre (Solii către tineret, p.159-161).

Prin neîncetată strădanie, menţinem biruinţa asupra ispitelor lui Satana […]. Nimeni nu va ajunge sus fără strădanie dârză şi neşovăielnică în interesul său. Toţi trebuie să se prindă în această luptă pentru ei înşişi […] Trebuie biruite tendinţele spre rău, ereditare sau cultivate […] E nevoie să ne formăm obiceiuri de cugetare, care să ne facă în stare să ne împotrivim ispitei. Trebuie să învăţăm să privim în sus […]. Vine o furtună, nepotolită în furia ei. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm? […] Acum avem nevoie de solia Domnului, care să taie miezul şi măduva plăcerilor, purtărilor şi patimilor omeneşti […]. „Încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos. Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: ‘Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt.’“ (1 Petru 1,13-16) […]. Acum este timpul să depunem eforturi zeloase spre a învinge înclinaţiile fireşti ale inimii de carne […]. Numai dacă ne dăm seama de completa noastră neajutorare şi renunţăm la orice încredere în noi, vom avea parte de puterea divină […]. Toate faptele noastre bune depind de o putere din afara noastră; de aceea este nevoie de o continuă îndreptare a inimii către Dumnezeu […]. Primejdiile ne împresoară; şi noi suntem în siguranţă numai dacă ne simţim slăbiciunea şi ne prindem cu mâna credinţei de puternicul Eliberator (Mărturii, vol.8, p.313-316).

Vă prezint aceste declaraţii ca fiind adevărata Evanghelie a lui Isus Hristos. Ceea ce am analizat este Evanghelie spusă pe jumătate, iar aceasta poate fi lucrul cel mai periculos pe care Satana l-a conceput vreodată pentru a nimici nădejdea mântuirii noastre. Mântuirea noastră, plătită pentru noi cu sângele lui Isus, aşteaptă predarea noastră completă faţă de Dumnezeu, aşa încât El să poată transforma viaţa noastră prin harul Său. Fie ca harul Său şi Evanghelia Sa să ajungă reală pentru fiecare dintre noi.


Related Articles

Vocea lui Dumnezeu?

Atunci când Dumnezeu a organizat biserica rămășiței, El a dorit ca frații de la Conferința Generală să reflecte pe deplin

Credo: crezuri versus darurile spirituale – video

Pentru a accesa un material cu citate despre acest subiect dați click mai jos.Articolul lui G.I. Butler despre Manualul bisericii,

Semnificația cărții „Questions on Doctrine” – Herbert E. Douglass

În anul 1957, Conferința Generală a Bisericii Adventiste a publicat o carte intitulată „Questions on doctrine” (Întrebări despre doctrină), ca