Legaliști, perfecționiști și cei din extrema dreapta

Acuzații ofensatoare, termeni peiorativi, epitete, insulte, injurii – acestea au fost de veacuri armele argumentelor slabe. Pe seama lui Abraham Lincoln s-a pus povestea unui avocat care, în mijlocul unui proces, a dat un bilet asociatului său pe care scria: „Proba noastră este slabă. Jupoaie-l pe inculpat”. Folosirea argumentului ad hominem[1], „împotriva omului”, este o tehnică extrem de familiară tuturor celor a căror poziție nu este bine susținută de dovezi. Este un principiu bine împământenit al discuțiilor și dezbaterilor și anume că cei care au dovezi le vor prezenta, în timp ce aceia care nu au dovezi vor recurge la argumentul „împotriva omului”.

Noi, cei care am petrecut ani în lucrarea evanghelistică, am devenit adesea ținta acestei tehnici. Am fost numiți evrei, legaliști, soul sleepers[2], mâncători de varză[3], sirenă de nenorociri, și așa mai departe, din cauza învățăturilor noastre despre adevărurile Bibliei pe care oponenții noștri nu reușesc să le infirme prin dovezi. În același fel, aceia care încă se țin de principiile credinței noastre istorice, observă acum o tehnică similară, folosită de cei care promovează calvinismul printre noi. Întrucât este practic imposibil pentru ei să întâmpine probele noastre cu dovezi, suntem acum numiți legaliști, perfecționiști, extrema dreapta, tradiționaliști etc.

O variație a acestui argument ad hominem (împotriva omului), este afirmația „suntem sub har”, ca și când aceia care păstrează Sabatul nu sunt sub har; sau „suntem creștini ai Noului Testament”, de parcă cei care vor să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu nu sunt creștini ai Noului Testament. Echivalentul acestui argument este văzut în biserica noastră când cei care promovează calvinismul spun „noi suntem evanghelici”, ca și cum cei dintre noi care am câștigat suflete pentru Hristos prin demersuri și eforturi evanghelistice nu sunt evanghelici.

În orice caz, nu ar trebui să lăsăm aceste acuzații să ne determine să ne retragem într-o atitudine defensivă. Ne putem permite sa le analizăm și să le examinăm, fără vreo reținere că ar putea conține adevăr vătămător. Putem, pur și simplu, să întrebăm: „Ce înseamnă aceste acuzații?” Această întrebare, în sine, se va dovedi a fi o apărare adecvată împotriva lor.

Legalism

Definiția termenului „legalism” poate fi găsită în dicționarele standard, după cum urmează:

„În teologie, doctrina mântuirii prin fapte bune.”[4]

„În teologie, mai degrabă doctrina mântuirii prin fapte, sau respectarea strictă a unui cod religios, decât prin har.”[5]

Facem o pauză pentru a nota că Hristos nu are niciun loc într-o astfel de doctrină a mântuirii așa cum este prezentată aici. O comparăm cu o definiție a spiritului profeției:

„Spiritul de robie este generat prin căutarea trăirii în conformitate cu religia legii, prin străduință de a îndeplini cerințele legii prin forța proprie.”[6]

Din nou observăm caracteristica „fără Hristos” a legalismului, indicat de cuvintele „prin forța proprie”. Tratamentul scripturistic clasic al acestei afecțiuni se găsește în Romani capitolul 7, unde apostolul Pavel, care cândva a fost un legalist, descrie cu precizie luptele zadarnice împotriva răului din interior și a răului din exterior, ceea ce reprezintă experiența unuia care încearcă sa împlinească voia lui Dumnezeu fără niciun ajutor din partea Fiului lui Dumnezeu. Pavel rezumă acest lucru în versetul 25:

„Eu însumi”, în greacă ego autos, care înseamna „eu singur” (Larson); „eu lăsat în seama mea” (Moffatt); „eu împins de propriile resurse” (Arndt și Gingrich); „cu mintea mea (…) slujesc legea lui Dumnezeu; dar cu carnea legea păcatului”.

Eu singur, lăsat pe seama mea, împins de propriile resurse, străduindu-mă să țin legea lui Dumnezeu prin puterea umană, fără niciun ajutor din partea lui Hristos − acesta este legalismul. Faptul că sensul termenului a fost astfel înțeles de secole, este mărturisit de dicționarele care au prezentat, în definițiile de mai sus, modul în care a fost folosit cuvântul în teologie.

Anumite adevăruri sunt imediat evidente. În primul rând, legalismul nu se aplică mai mult sau mai puțin vreunei porunci decât se aplică oricărei alte porunci. A te strădui să asculți oricare din poruncile lui Dumnezeu prin forța proprie, fără Hristos, este legalism. Cei care ar descrie o persoană care se închină în Sabat drept legalistă, dar susțin că cel care îndeplinește aceleași acte de cult duminica nu este un legalist, greșesc.

În al doilea rând, legalismul nu este o faptă. Este o atitudine. Unul care încearcă să-și controleze limba, bazându-se pe propria forță, este legalist. Unul care încearcă să facă același lucru, bazându-se pe Hristos, nu este un legalist. Diferența constă în atitudine, nu în faptă. Observați cât de clar este stabilit acest principiu în alegoria lui Pavel din Galateni 4:22-23:

„Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă.” Nu era nicio diferență între fapta lui Avraam în relația sa cu Sara și cea din relația sa cu Agar. Cele două fapte au fost identice. Diferența a fost în atitudine, nu în faptă. Una a fost o faptă efectuată cu credință și încredere în promisiunea lui Dumnezeu. Cealaltă a fost o faptă împlinită prin încrederea în sine, ceea ce este legalism. Legalismul este o atitudine, nu o faptă. Aceeași faptă realizată de două persoane diferite poate fi ori legalistă, ori creștină, în funcție de atitudine; și aceeași faptă efectuată de o singură persoană în două ocazii diferite poate fi legalistă sau creștină, în funcție de atitudine.

Rezultă că nicio faptă a omului nu poate fi definită drept legalistă de către un observator uman decât dacă este mărturisit în mod deschis că este fără Hristos, o faptă bazată pe încrederea în sine. Legalismul este o atitudine și atitudinile sunt în interiorul inimii, unde nu pot fi citite cu acuratețe de ochii umani. Cât de nepotrivit este, în acest caz, pentru un creștin să pronunțe judecata asupra altui creștin numindu-l legalist, pretinzând astfel puterea divină de a citi și judeca inimile umane. Fie ca toate aceste persoane să ia în considerare dacă nu cumva manifestă atitudinea lui Satana însuși: „Voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:14).

Și să luăm cu toții în considerare că noi, ființele umane, nu suntem experți nici măcar în citirea propriilor noastre inimi, așa cum ar trebui. Dacă există vreo posibilitate de a fi implicați în legalism, este ceea ce ar putea fi numit drept legalism inconștient sau neintenționat. În patruzeci și cinci de ani de slujire în poporul adventist nu cred că am întâlnit nicio singură persoană, membră a bisericii, care ar răspunde „Da” la întrebarea: „Crezi că este posibil să îndeplinești voia lui Dumnezeu cu succes fără niciun ajutor din partea lui Hristos?” Sunt sigur că fiecare membru al bisericii pe care l-am întâlnit, aici sau pe terenul misionar, va răspunde prompt la această întrebare cu un ferm: „Nu!”

Dar nu este imposibil pentru un creștin să susțină acest adevăr fără însă a-l practica efectiv. Prin neglijență în relația personală cu Hristos oricine poate fi lipsit de puterea Lui fără să-și dea seama, și astfel ajunge să nu aibă succes în viața creștină. Față de acest tip de legalism nepotrivit ar trebui să fim cu toții în gardă. Noi ar trebui să ne păstrăm inimile sârguincioase și să ne analizăm cu atenție atitudinile, având scopul hotărât de a nu ne lăsa niciodată despărțiți de puterea lui Hristos.

Dar acest legalism este cu totul diferit față de cel pe care calvinistul îl are în minte atunci când îi acuză pe adventiștii de ziua a șaptea istorici că sunt legaliști. Calvinistul s-a întors cu spatele la definiția istorică a religiei legaliste drept „mântuire prin fapte”, o încercare de a îndeplini voia lui Dumnezeu și de a depăși ispita prin forța proprie. El pune în locul ei propria definiție calvinistă conform căreia legalismul este orice încercare, prin orice mijloace, de a îndeplini voia lui Dumnezeu. El susține că viața creștină victorioasă nu este pur și simplu posibilă, nici chiar prin puterea lui Hristos.

Această credință duce la concluzia ridicolă că „legaliștii” pot fi identificați prin dorința lor ferventă de a trăi vieți integre, și prin harul lui Hristos să fie cu adevărat asemănători cu Hristos în caracter și în îndeplinirea voinței lui Dumnezeu. Prin acest raționament incredibil de răsucit, standardele ridicate ale vieții creștine ar indica legalism, în timp ce standardele scăzute ar fi indicatoare ale adevăratului creștinism. Această confuzie a fost expusă de un profesor de facultate pe care l-am auzit spunându-le studenților săi: „Mănânc carne atât cât este necesar pentru a nu fi un legalist”. Cu aceeași logică cineva ar putea spune: „Calc Sabatul atât cât este necesar pentru a evita să fiu un legalist”, sau „Eu comit adulter atât cât este necesar pentru a evita să fiu un legalist.“

Standardele înalte indică legalismul, iar standarde scăzute indică creștinismul adevărat? Da, pentru cel care este pe deplin confuz. Nu, pentru creștinul care crede în Biblie, și care își amintește de 1 Ioan 2:6 (Traducerea Fidela): „Cel ce spune că rămâne în El, este dator să umble așa cum El a umblat.”

Pentru mesagerul special al lui Dumnezeu pentru biserica rămășiței, ce păzește poruncile, care a dat mărturie despre mântuirea și puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu de nu mai puțin de 4500 de ori, răspunsul la întrebarea de mai sus este un categoric Nu! Iată, aici este un exemplu reprezentativ al mărturiei sale:

„Pentru ființele umane care se străduiesc să se conformeze cu chipul divin, este împărtășită o bogăție a comorilor cerești, o excelență a puterii, care le va plasa mai sus chiar decât îngerii care nu au păcătuit niciodată”.[7]

„Există un izvor de putere la dispoziția noastră ca să nu rămânem în peștera întunecată, rece, fără soare, a necredinței; altfel noi nu vom prinde razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. A fi creștin înseamnă mai mult decât o declarație de credință. Trebuie să fie un efort stăruitor pentru a birui prin harul oferit în mod gratuit de Dumnezeu.”[8]

„Moartea și învierea lui Hristos au deschis înaintea fiecărui suflet o sursă nelimitată de putere din care să scoată. Această putere vă va permite să biruiți cele mai detestabile trăsături din caracterul vostru. Rezerva de har a lui Dumnezeu așteaptă cererea fiecărui suflet bolnav de păcat. Va vindeca fiecare boală spirituală. Prin aceasta, inimile pot fi curățate de orice întinare. Este remediul evangheliei pentru blestemul păcatului. Unește ființele umane cu Hristos pentru îndeplinirea faptelor bune, care să le permită alergarea pe calea ascultării, arătând lumii blândețea și smerenia pe care le-au învățat de la Mântuitorul.”[9]

„Dumnezeu are rezervă de putere pentru noi. Cei care au nevoie de ajutor, exercitând credință în Isus, o vor primi. Puterea divină va coopera cu efortul uman. Fraților, porțile sunt deschise și slava lui Dumnezeu strălucește pentru fiecare suflet care privește spre Cer în vremuri de încercare și dezorientare.”[10]

Din nefericire, definițiile foarte libere ale termenului „legalism” sunt folosite frecvent în vremea noastră. Unii dintre noi nu ezită să aplice termenul ca epitet pentru cei a cărui stil de viață sau teologie sunt diferite de ale lor. Dar noi trebuie să ne amintim că termenul este definit corect în spiritul profeției și în dicționar, așa cum s-a prezentat mai sus.

Perfecționism

Doctrina perfecționismului a fost și este încă o reacție exagerată împotriva erorilor calvinismului. Mulți creștini au observat efectele nefaste asupra persoanelor și asupra societății, care sunt produse de doctrina calvinistă conform căreia este imposibil, chiar și prin puterea lui Hristos, pentru cineva să înceteze a mai păcătui. Ei s-au abătut de la această falsă doctrină „numai justificarea” [îndreptățirea] și s-au străduit să ofere doctrinei biblice a sfințirii locul potrivit în planul de mântuire. Simpatizăm cu ei și le apreciem preocupările, dar din păcate, unii dintre aceștia au reacționat excesiv și au mers prea departe. Chiar și John Wesley a acceptat ideea că printr-o a doua lucrare de har ce ar putea avea loc la ceva timp după convertire, un creștin ar putea deveni instantaneu și permanent sfințit. El a numit aceasta, dobândirea „iubirii perfecte”. Însă Wesley nu a pretins niciodată că a avut el însuși această experiență, nici John Fletcher sau Francis Asbury, doi dintre principalii săi colaboratori.

Probabil cea mai influentă școală de perfecționism pe care lumea a văzut-o a fost dezvoltată la Oberlin College din Ohio sub conducerea lui Charles Finney, Asa T. Mahon și asociații lor. Sub slujirea lor, doctrina a fost mult mai amplu dezvoltată decât de perfecționiștii anteriori. Acesta este motivul pentru care am așteptat până acum înainte de a introduce o definiție. Doctrina complet dezvoltată a perfecționismului a avut cinci părți:

  1. Trăirea creștină victorioasă, perfecțiunea caracterului prin puterea lui Hristos, sunt posibile și realizabile.
  2. Această perfecțiune a caracterului creștin poate avea loc la un moment dat, sfințire instantanee.
  3. Când s-a produs sfințirea instantanee, creștinul va fi conștient de aceasta și poate depune mărturie lumii că el sau ea a devenit fără păcat.

Aceste trei părți de bază ale doctrinei erau susținute de majoritatea, dacă nu de toți perfecționiștii. Cititorul va recunoaște că Ellen White, deși un apostol al puterii, a acceptat doar prima din aceste trei afirmații și le-a respins cu fermitate pe celelalte două. La Oberlin au fost adăugate alte două afirmații:

  1. Doctrina simplității acțiunii morale. Conform acestei doctrine, fiecare act al vieții, oricât de mare sau mic, este în sine fie total fără păcat, fie total păcătos, iar persoana care execută orice act al vieții, mare sau mic, este, de asemenea, fie total fără păcat, fie total păcătos. Nu există siguranță în Hristos, nici haine acoperitoare ale neprihăniri prin credință, ci doar o neliniște fără sfârșit pentru starea spirituală a cuiva. Pentru a compensa parțial demoralizarea acestei doctrine severe, a fost adăugată a cincea:
  2. Doctrina providenței asigurate a lui Dumnezeu. Această doctrină învăța că Dumnezeu nu va lăsa niciodată vreun creștin care a păcătuit, să moară fără să-i acorde timp sau ocazia de a se pocăi.

Ellen White, deși a protestat puternic împotriva erorilor calvinismului, nu a fost niciodată implicată în niciuna dintre aceste reacții exagerate. Astfel, pentru a o numi perfecționistă sau pentru a-i numi pe cei care acceptă scrierile ei ca mărturii ale Duhului Sfânt pentru poporul lui Dumnezeu, perfecționiști, înseamnă să aplice greșit termenul. Spațiul de aici nu ne permite să prezentăm toate argumentele ei puternice împotriva erorilor perfecționismului, dar vor putea fi găsite în cartea noastră, Tell of His Power.

Cei de extremă dreapta[11]

Acest termen face parte din limbajul politic, nu religios. Politicianul care nu are niciun standard al binelui și răului, plasează cuvintele „dreapta” și „stânga” în locul cuvintelor „drept” și „greșit” și îi separă pe oameni în categorii sau blocuri de vot, în funcție de atitudinile lor față de diverse subiecte. El estimează că un anumit număr de alegători au opinii la dreapta sau la stânga de ceea ce el vede ca fiind poziția centrală (probabil poziția proprie). Pentru politician, cuvintele „dreapta” și „stânga” nu au nicio legătură cu corectitudinea sau integritatea morală. Pentru politician aceste cuvinte indică pur și simplu ce limbaj ar trebui să folosească și ce promisiuni sau concesii ar trebui să facă fiecărui grup, pentru a câștiga sprijinul lor politic, voturile lor.

Conducătorul bisericii care aduce acest concept în relațiile cu membrii bisericii arată aceeași atitudine cinică, amorală, ca politicianul. El nu se preocupă de ceea ce este corect sau greșit din punct de vedere moral sau teologic, ci numai de întrebarea pragmatică despre cum să câștige sau să obțină sprijinul diferitelor segmente ale alegătorilor săi. Astfel, el privește grupurile din Conferința sa, a căror teologie este incorectă, mai degrabă ca oameni cărora trebuie să le acorde anumite concesii, decât ca persoane care trebuie să fie conduse la o teologie mai corectă.

Această atitudine este foarte departe de cea a adevăratului păstor al oilor, care nu ar face nicio concesie în sacrificiul adevărului sau principiilor de dragul popularității. Și nu ar avea niciodată atitudinea meschină, cinică, conform căreia nu trebuie să-și facă griji despre descurajarea sau jignirea „conservatorilor”, deoarece consideră, după cum l-am auzit pe un administrator spunând că „chiar dacă sunt jigniți de ceea ce facem, nu ne vor provoca probleme grave”.

Adevăratul conducător spiritual va considera că este de datoria sa a purta mărturia adevărului lui Dumnezeu în toate și în orice condiții, indiferent de efectul pe care îl poate avea asupra avansării sale politice. El stă în picioare pentru principiu, nu pentru politică, punând aprobarea lui Dumnezeu mai presus de aprobarea oamenilor. A rămâne în funcție nu este obiectivul său cel mai înalt, ci mai degrabă să rămână într-o relație corectă cu Dumnezeul său. El este pregătit ca în orice moment să „stea în picioare chiar dacă cerurile cad.”[12]

Pe de altă parte, dacă președintele Conferinței care este în primul rând un politician, găsește o divizare a gândirii într-o biserică sau în bisericile din Conferința sa, el nu pune întrebarea: „Cine se ține de adevărul lui Dumnezeu?”, ci mai degrabă, întreabă: „Cine are cea mai mare influență și cei mai mulți bani? Cine îmi va aduce cele mai multe probleme dacă nu sunt de acord cu ei?” Astfel de administratori sunt numiți „mulțumitorii oamenilor” în spiritul profeției și nu sunt aplaudați.

Cei care ar aplica aceste atitudini politice asupra dezbinărilor teologice care amenință unitatea bisericii noastre astăzi, nu sunt numai cinic de pragmatici, ci sunt, de asemenea, departe de armonia față de dovezi și trebuie să ia în considerare realitatea situației. Chiar și o examinare făcută în grabă a rapoartelor istorice va dezvălui că majoritatea celor care sunt numiți astăzi „de extremă dreapta” nu au deviat nici măcar cu puțin la dreapta față de pozițiile susținute în general de toți adventiștii de ziua a șaptea până la publicarea cărții Questions on Doctrine în 1957.

Cu privire la acest aspect nu există o insuficiență de dovezi. Cineva trebuie doar să se uite la publicațiile și la materialele didactice utilizate până în anii 1960 pentru a stabili acest fapt. Astfel de materiale includ articolele din Review and Herald și Signs of the Times, manuale și programe școlare, diverse ghiduri de studiu biblic răspândite de Vocea Profeției și alte agenții, chiar și The Seventh-day Adventist Bible Commentary. În niciuna dintre acestea nu va fi găsită vreo urmă a doctrinei calviniste conform căreia nu este posibil pentru creștini, prin nicio cale, să înceteze a mai păcătui.

Dacă cititorului îi lipsește timpul pentru astfel de cercetări, recomandăm cartea By Faith Alone de Norval Pease. În capitolul său final, Dr. Pease a oferit o eșantionare reprezentativă a literaturii adventiste din anii noștri pre-calviniști. În tratarea subiectului îndreptățirii prin credință, toți autorii citați de Pease afirmă puternic principiul vieții victorioase a creștinului, prin puterea lui Hristos.

Dar mulți dintre cei care au rătăcit departe spre „stânga”, de pe această cale dreaptă a adevărului istoric în falsele doctrine ale calvinismului, se uită acum înapoi la membrii bisericii care refuză să îi urmeze în abaterea lor, numindu-i „de extremă dreapta”. Acuzația este: „Te-ai mutat de pe calea cea bună la dreapta.”

Este dificil să ne imaginăm o interpretare mai greșită a faptelor. Noi, cei care suntem numiți „de extremă dreapta”, insistăm că nu ne-am abătut la dreapta. Continuăm înainte, pe cursul neschimbat de la care calviniștii s-au abătut departe spre stânga. Să facem tot ce putem pentru a-i aduce înapoi, dar să nu permitem ca vreodată să fim supărați sau înșelați de aceste false acuzații.

Tradiționaliștii

Folosirea acestui termen pentru a-i descrie pe adventiștii de ziua a șaptea care încearcă să se țină de principiile credinței lor istorice este un șiretlic de propagandă, simt unii, care ar fi putut fi conceput în mintea lui Satana însuși. Apelul de a se abate de la tradițiile oamenilor către Cuvântul curat al lui Dumnezeu a fost o temă centrală și consecventă în toate eforturile adventiste de ziua a șaptea de câștigare de suflete. Pionierii noștri au dat exemplu prin respingerea respectării duminicii susținute de tradiție și acceptarea respectării Sabatului susținut de Scriptură. Cei care au acceptat mesajul adventiștilor de ziua a șaptea au luat o decizie conștientă și deliberată de a trăi după Scripturi și nu după tradiție. Au făcut acest lucru deoarece au putut vedea că nici o singură doctrină susținută de adventiștii de ziua a șaptea nu se bazează pe tradiție.

Dar calviniștii dintre noi ar schimba definiția acestui termen, la fel cum ar schimba definiția termenului „legalism”. În loc să definească tradiția ca învățătura oamenilor care nu este susținută de Scripturi, ei aplică termenul la doctrinele biblice susținute de alții dinaintea noastră. Astfel, se pare că ei doresc să ne redirecționeze mentalitatea puternică împotriva tradiției și să întoarcă această forță tocmai împotriva doctrinelor biblice care ne-au definit ca popor.

Un adevăr biblic nu este o tradiție a omului și nu poate fi făcut astfel prin trecerea timpului. Vârsta nu schimbă adevărul în eroare și nici nu schimbă Scriptura în tradiție. Nu suntem „adventiști tradiționaliști” pentru că ne ținem ferm de principiile adevărului biblic studiat de pionierii noștri, adevăruri care nu au fost anulate de timp sau încercări. Dacă este necesar un termen descriptiv pentru a ne deosebi de calviniștii dintre noi, atunci să fim cunoscuți ca „adventiști istorici” și nu „tradiționaliști”. Și să nu-i lăsăm pe calviniștii dintre noi să încerce să se ascundă în spatele termenului „evanghelici”, ci în mod deschis și direct să fie identificați drept ceea ce sunt cu adevărat − calviniști.

Recunoaștem, desigur, că cei descriși drept „calviniștii dintre noi” nu au îmbrățișat, până acum, falsele doctrine ale calvinismului, cum ar fi predestinarea etc. Totuși, au îmbrățișat câteva doctrine importante ale calvinismului, incompatibile cu doctrinele vitale, importante ale credinței istorice adventiste.

În concluzie, să ne amintim de principiul obișnuit al discuției și dezbaterii: aceia care au dovezi le vor prezenta. Cei care nu au dovezi vor recurge la argumentul ad hominem, împotriva omului. Să ne bucurăm deoarece cauza noastră este susținută de dovezi și nu de acuzații false, termeni peiorativi, epitete și injurii. Adevărul nu are nevoie de astfel de metode de apărare. Să ne amintim cuvintele lui Isus:

„Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și înveseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” Matei 5:11-12.

Note de subsol:

[1] Un argument ad hominem, constă în a riposta, la un argument sau la o afirmație despre un fapt, prin atac la persoana care a prezentat argumentul sau a făcut afirmația, în loc să se adreseze subiectul argumentului sau să se furnizeze o dovadă contra afirmației. Această eroare logică se referă la criticile sau atacul la persoana care face afirmațiile și prin care se încearcă discreditarea argumentului (n.tr.).

[2] Termen prin care erau numiți cei ce nu credeau în nemurirea sufletului în Anglia secolelor XVI și XVII (n.tr.).

[3] În engleză: cabbage-eaters. Într-un limbaj de argou, jignire ce înseamnă o persoană cu inteligență redusă (n.tr.).

[4] Webster's New World Dictionary.

[5] Reader's Digest Great Encyclopedic Dictionary.

[6] Ellen White, The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol. 6, pag. 1077.

[7] E. G. White, Signs of the Times, 4 iunie 1902.

[8] Idem, Review and Herald, 24 ianuarie 1893.

[9] Ibid., 5 noiembrie 1901.

[10] Idem, Signs of the Times, 29 iulie 1889.

[11] În engleză right-wingers. În adventism se aplică și termenul „conservator” (n.tr.).

[12] Ellen White, Educație, pag. 57